SONET I
Azi mă întorc din patimi rătăcite,
În temniţa cuvântului mi-e bine,
Cum n-am mai fost! Speranţe împlinite
Sub tăceri de stea să arvunesc regine!
Pribeag străin sub plaiuri întristate,
Să închid ochii nopţilor bătrâne,
Târziu în sfinţi pustiul ne desparte
Când destrămarea lumii ne rămâne;
Îmi mor sub pleoape lacrime deşarte
Şi ochiul meu se va trezi mirare
De tine, deşertăciune, să n-am parte.
Mistuiam ani cu buzele de ceaţă,
Când mă urlă lupii din zare-n zare
Înveşnicindu-mă–ntr-o altă viaţă.
SONET II
Anotimp în magnolii înfloreşte
Să îmi lumine calea ce mi-i dragă,
Să sorb din taina care mă smereşte
Şi din cuvinte seva lor întreagă.
Singurătatea loc al disperării
Se agaţă întristată ca o rouă,
De nu mă-nvinge dorul depărtării
Iubirea am s-o schimb pe o zdrenţă nouă;
Hambarele tristeţii îmi sunt pline,
De dragul tău înmuguresc păcate
Când îndoiala spumegă venine.
Pe scara bucuriilor deşarte
Îngenunchez în faţa ta, Divine,
Prea vinovat! Mă iartă acum de toate!
SONET III
Mi-am sădit prin vremi trecute o mare,
Şi-n sufletul meu trist câte un atol,
Veselă urcă-n mine-o sărbătoare,
Plină de lumini, dar într-un dans domol!
Să vindec muşcătura din cuvinte
Prin pliurile vieţii, ce tristeţe!
Nu te îndoi, doar inima nu minte
Tainică vremea adunând poveţe!
Păşesc acum prin selva-ntunecată
Cu paşi pierduţi măsor nemărginirea,
Urmându-mi soarta neînduplecată;
De dorul tău departe-i omenirea,
Adâncă este vraja iubirii noastre
Deasupra peste neguri şi dezastre!
SONET IV
Greu văzduhul serii, pleoapă de sicriu
În suflet anotimpuri putrezesc
Doar gândurile tristeţii–mi mai slujesc
Mă zbat-n suferinţă, sunt spirit viu!
O galaxie de dorinţi mă seacă,
Prea strâmtă s-a făcut calea luminii
În grădina dragostei cresc mărăcinii,
Un înger în ispită iar se-neacă
Patima-i în lume strigoi lunatec
Vameşii nopţii iluzii îmi servesc,
Eu sunt însetatul temător lumesc
Nu mă feresc de iadul ei sălbatec
Când-ngenunchez sub marile furtuni
Spre Tine mă-nalţ în mii de rugăciuni!
SONET V
Îmi înveleşte sufletul ninsoarea,
Drept un străin te-aştept în umbra zării
Lumină dă-mi, să vină Învierea
Să mă înalţ din raclele uitării.
Când te privesc se clatină adâncul,
Înveşmântat în lacrima de ploaie
Bătrânul gând, însufleţind cuvântul
Mă scoate din capcane şi noroaie.
Din tinereţe prins între ispite,
În inimă tăcerea bate cuie
Primesc pedepsele necuvenite
Din mlaştina-ndoieli umbre suie;
Cu taina crucii de mă-ntorci la viaţă,
Pedeapsa ta, o, Doamne, mă îngheaţă!
SONET VI
Sunt visul Tău, ne vom întâlni curând
Ispitele mă năpădesc-o apă-
Şi în vadul din care nu se scapă
Mă răzvrătesc şi din viaţă muşc flămând;
Caut lumina, de umbră mă dezbrac
Şi-atârn în cuie-anii zdrenţe triste,
Se scurg năvalnic ceruri ametiste,
Când simt durerea îmbrăcată în frac;
Thanatos mă închide-n amintire
Cu sufletul plin de vrajă şi urzeală,
Trăirea-mi un fluviu de îndoială
De n-aş spera, aş fi o risipire;
Învăţ să strâng în inimă sevă vie
Să–mi fie hrană pentru veşnicie.
SONET VII
Cerurile amurguri împrumută
Cu boabe de lumină-ntreţesute
Aş vrea să scap din ham o noapte mută
Şi să mă-ndrept spre tărmuri neştiute,
Bătrân ca veacul , simt cum depărtarea
E mai presus de mine, cu mult mai mult,
E ca vinul bun când îl bea uitarea
Şi veşnicia cu întregul ei tumult.
Nebănuit cum mi se-apropie finalul
Vrea cineva pe sfoară să mă tragă
Amurgul putrezeşte, a-nflorit migdalul
Şi umbra morţii bântuind beteagă
Prin viaţă rătăcesc, printre ruine
Din noaptea minţii mă pândesc jivine!
SONET VIII
Cât am luptat cu oarba-mi rătăcire
Să pot ajunge la cerurile albastre
Când îngerul a tresărit–iubire,
Trecut-am peste oceane de dezastre.
Lumina din lumină iar mă doare
Ca o tăcerea plină din cuvinte
De astăzi ştiu că nu mai am scăpare,
Din taina vieţii să-mi croiesc veştminte;
Mă simt de moarte prins ca-ntr-o capcană
Şi ce mănunchi de raze împletite,
Ascunde-n mine o neştiută rană
Ce m-afundă-n cavoul de ispite!
Mă simt pierdut pe drumuri desfundate
Unde s-apuc, în suflet se face noapte!
SONET IX
Chiar dacă-n rugi îmi este ascunzişul
Înaintez prin lumini şi tăcere
Ce plin mister ascunde-n el frunzişul
Când doar livada cerului mă cere!
Prea bine ştiu:nu eu sunt cel din urmă
Din taină mi-am zidit în trup o zare,
Prin sângele ispitei diavoli scurmă
Furtuni de foc din vremuri viitoare;
Port singur tot păcatul de altădată,
Curaj îmi fac de parcă merg la gâde,
Sortit risipei fi-va vreo răsplată?
Nimic din lume azi nu-mi mai surâde;
Când am să-mbrac şi haina tristei toamne
Cu mine-amână secerişul, Doamne!
SONET X
Nu se stinge focul ce-n mine arde
Somn nu mai am, în gând mi-apar fantasme
Când mă strecor printre vechi mansarde
Între zi şi noapte, prea multe basme.
În mine-i pragul, robi pe roata vremii
Oricât fugim fiinţa se destramă
Aşa ne este dat, prizonier dilemii
Dând parastas credinţei, scapi de vamă;
Să mă ascund, aşteaptă nenorocul,
Nu vreau să mor, o mai lungesc în voie,
Amor viclean aţâţă-n mine focul,
În trenul vieţii mă suie anevoie.
Oameni suntem! Simţurile’s mocnite
De-o boală grea: de patimi şi ispite!
SONET XI
Lumea-şi alină huma vlăguită
Noaptea îşi pune straie de poveste,
Tinereţea vieţii trage-a ispită
Rodeşte soarta tărâmuri celeste.
Mi-e trupul cufundat-n adânc de chin,
Respir din greu în veacul de ţărână,
Moarte-mi întinde o cupă cu venin
Simt veşnicia peste tot stăpână;
Aprind amintiri cu iubita din trecut
Plecată în al veacurilor nisip,
Între imagini umbra de i-o sărut.
Îi plăsmuiesc din doruri un ultim chip
Adie vremi, timp înspicat-n moarte
Pe drumul drept către Eternitate.
SONET XII
Alunecând cu trupul spre uitare
Cu timp trecând de noaptea mea târzie,
Pornesc la drum, lăuntrică schimbare
Silabisând o dragoste târzie.
Mă tem de tine-n gând, singurătate
Aproape-mi eşti îţi simt în vis trădarea,
Cât rănile nu-mi sunt cicatrizate
Începi să învârteşti vânturătoarea;
Nici taina inimii, rouă pe gânduri
N-ajunge.Cumpănă osânde-i atârn din greu,
Se duc iarăşi luminile din grinduri,
Nu găsesc drumul să beau din curcubeu
Doamne, până voi fi din nou ţărână
Vreau să trăiesc legat de sfânta-ţi mână!
SONET XIII
Nu mai aştept lumina din afară,
Am obosit de atâta aşteptare,
Luceafărul întârzie s-apară
Când steaua morţii spre apus răsare;
Vâslind spre larg, voi căuta Potirul,
Îl voi găsi de voi străbate neante,
Făr’ să-ndrăznesc a devini martirul
Sisific mit, iluziilor volante.
Simt gheara Timpului ce-n mine scurmă,
Somn nu mai am, fantasme-n vis s-aştern,
Greu e-n eternitatea cea din urmă
Flămând de tine, Doamne al meu etern,
Iarăşi retrăiesc fantoma unui vis,
Sub ghilotina sorţii ce-mi este scris?!
SONET XIV
Toarnă vremea fumuri înecăcioase
Peste mlaştinile vieţii iar venin,
Când-n stupii amintirii surpă lin
Din fagurii minţii, gând putregăios.
Mărăciniş de gânduri ascund cărări,
Pe care trece fără de prihană;
Amurgul firii ultimă icoană,
Duc greu în spate sac de remuşcări;
Îmi sting fiinţa în chin şi ruină,
Port în mine păcatul ce mă-ngroapă,
Trupu-i surpat de vremi, plin de rugină
Sunt singur azi într-un ocean de apă;
Îşi trage seva din căderi avântul
Necunoscutul schivnic e Cuvântul!
SONET XV
Cu fruntea spre cer şi taină în gând
Cu cugetul curat, sufletu-mi impur
Nu merit povara amăgirii, când
Vreau zborul liber prin tonuri de azur.
Nelinişti şi fantasme în taină sorb,
Ostenită-i mintea, doruri mă surprind
Un joc se repetă, jumătate orb,
O clipă doar, de iad să mă desprind.
M-atinge timpul cu aripa humii
Spre care ceruri să-mi înalţ privirea?
Atunci voi părăsi poteca lumii,
Şi-ngenunchi aştept chiar mântuirea;
Părinte, dacă moartea va învinge
Cu mine omenirea se va stinge?!
SONET XVI
Desculţ, printr-o pâclă roşie, eram
Fluture în lumina unei lumânări,
Peste răspântii pustiite alergam
Un răstignit pe crucea de mirări.
Mai am puţin, prea iute-mi fu risipa,
Zilele-mi sunt nopţi, nopţile sunt zile,
Printre tăceri, mi s-a tocit aripa
Parşiv din fire timpul şade-n file;
Sunt ostenit şi drumu-mi pare îngust,
Scârbit de om, jignit de omenire
Cu jurământul vieţii oricât de frust
Îmi duc poverile spre mântuire!
Doamne mi-ai dat de toate şi mă supun,
În sângele toamne-i Tale vreau s-apun!
SONET XVII
Ce-am dobândit, m-a înşelat spoiala
Pierzîndu-se în zarea străvezie,
Pentr-o ispită-n vinerea cenuşie
Dator iubirii–ntoarsă-i zeciuiala.
Sunt mult prea puţini îngeri care cântă,
Şi câinii sunt destui cei care latră
De un timp vâslesc printre inimi de piatră,
Cascadele vieţii mă-nspăimântă;
Pe când cu voi înving poveri păgâne
Precum stă scris în pronia cerească,
Te vom cunoaşte oare fără mască?!
Din rostul mare al vieţii ce-mi rămâne?
Atunci când pe veci ne cuprinde somnul
Pe care dintre noi alege Domnul?
SONET XVIII
Zadarnic sper iubita să se-ntoarcă,
Căci eu îmi ştiu mulţimea de păcate,
Mă întristez când toamna mă străbate
Când dragostea alt fir vrea să îmi toarcă.
Răsar în suflet tot mai negri zori
Trăiesc, dar zilele–s tot mai bizare,
Trec printre gânduri ca prin avatare
Iisuse vrei în ţărnă să mă cobori?
Abia apucat-am să-mi trăiesc iubirea
Dând vremii crug vieţii îndulcire
Se ridicase-noi din nori zidirea
Din clipa dărniciei mistuire
În suflet stă tânjind nemărginirea,
Doamne-mi vesteşti o neagră întâlnire?!
SONET XIX
Îmi port pe umeri povara de îndoieli,
Am dat la lume tot ce-am avut mai bun,
La pândă cu şovăielnice–nvoieli,
Născut din al sângelui mister străbun.
Se furişară anii, neguri de fum
Vântul îngenunchează frunze uscate,
Spânzurat de o umbră mă pierd pe drum
Şi-aud ceasul cum spre moarte m-abate;
Târziul e-n mine. Rugă din urmă.
De cad pe gânduri mă fac depărtare,
Pleoapa lunii, taina nopţii polare,
O, pasărea de vis în mine scurmă
Dezamăgit mă-ndrept spre o altă zare
Când Domnul, copac bătrân, mă curmă.
SONET XX
Voi muri câte puţin când se destramă
Sorocu. Risipit sunt rodul firii,
De clipele din ornic nu mi-e teamă,
Nu merit azi povara amăgirii.
În taină ochii-s focuri istovite
Când mă-ntărâtă candela iubirii,
Se stinge-ncet de gânduri otrăvite
Speranţa vieţii, şi-a-nemărginirii;
De m-ar cuprinde în ghiara sa somnul,
Din istovirea zilei mi-aş face cruce
S-o port răzbind prin vremuri de pustie,
Ce-i pasă lumii, de veghează Domnul?!
De-s ostenit dă-i inimii beţie
Povara veacului, s-o poată duce.
SONET XXI
La început a fost cuvântul vară,
Când Dumnezeu în lumea sa cerească,
Tot căutând un chip întâia oară
Găsi trupul tău-marmoră zeiască,
Când te-a văzut, a tresărit pe zare:
„Un chip la fel asemenea cu mine”
Tu singură izvor de liniştire
Acestei lumi scăldată în ruine;
Urzind neantul în vasta-i primenire,
El i-a dăruit din slăbiciunea sa
Crin iubirii, prinos de izbăvire,
Leacul durerii şi darul de a visa;
De o înalţi pe ea, ce va să rămână,
Eu rob etern şi ea pe veci stăpână?!
SONET XXII
Am nostalgia că m-am născut târziu
La început de eră şi ruine,
O toamnă tristă de care nu mai ştiu,
În lungi tăceri de spaime şi suspine,
Decenii întunecate, revărsînd
Iadul temniţă, lumea răsvrătită,
Prin lunci albastre moartea lunecând
Secerişu-i bogat, mâna-i obosită.
În valuri simt neliniştea cum vine,
Cunosc ce răni şi anume unde dor,
Lăuntrice răsvrătiri, des mă-ncearcă ;
Nu vreau Doamne să mă înfrunt cu tine,
De coasa vremii nu am apărător
În cuvântul tău cred şi totuşi parcă!…
SONET XXIII
Încărunţesc, alt chip cu mine visează
Obolul tinereţii pe nimic l-am dat
S-au dus anii când dealul l-am urcat
Prin noian de gânduri mintea delirează
Sufletele toate se vor fi cernut
M-aş umili atunci şi m-aş ruga
Întoarce-mă de sus din calea mea
Licăr de lumină în al meu trecut
Peste speranţă de veghe visul Tău,
Sub bolţi de ger par anotimp pierdut
Clipe de farmec pas cu pas se scurg
Şi înainte de a mă pierde-n hău
Să nu vă bucuraţi că am dispărut
Rămân „la steaua” ce arde în amurg.
SONET XXIV
Ne luminează, Doamne, prin cuvânt
În orice zi ajutorul de ţi-l cer,
Nu mă lăsa pe limba mea să pier
Căci am făcut cu tine un legământ!
Tu Doamne, cel ce eşti de o veşnicie
M-ascunde sub cereasca ta aripă
Să-ţi pot simţi iubirea clipă de clipă,
Aprinsă-n ceruri flacăra Ta simbrie;
Astăzi prin deşert de-o să mă pierd nomad,
În noroi de m-afund tu mă ridică
Să ies la liman, străin de frică,
La vămuirea-ţi divină să nu cad,
Să nu fiu în slujba dracilor vlădică
Suflet vândut în drumul către iad!
SONET XXV
Câtă îndurare-n crustra ei ascunde
ce sublimare într-un bulgăre de lut,
Că dacă Domnul rugii va răspunde
E un miracol prea greu de priceput!
De-mi scutur jugul de patima oarbă,
O, suflet pur să urci pe calea dreaptă,
Nu vor putea seninul să ni-l soarbă
Pe un drum mai sigur paşii se îndreaptă;
În chip de măscărici văzându-mi gândul
Ce se visează al lumii viitor,
Păcatul vechi în nou înveşmântându-l,
Să păcătuim e-n soarta tuturor
Din veac în veac ruga ne-a fost solie
Să nu ne mustri, Doamne, cu mânie!
SONET XXVI
Dumnezeu şi patria sunt iubire,
Se-ntind pe lume drumuri de miresme
Pentru sfinţii care aduc cinstire
Şi -nobilează viaţa cu aghesme.
Inima se stinge palidă rază
De viermi care o rod la rădăcină,
S-o scap cu sufletul plin de lumină
Când spiritul stăpănitor veghează.
Viscoliţi de vise şi singurătăţi
Cinstea moare, dreptatea e-n surghiun
Credinţa-i bolnavă de prejudecăţi
Şi dragostea un moft de fată mare;
Pierdut-am, Doamne, spre tine al meu drum
Şi-mi port veşnicia în buzunare.
SONET XXVII
De când gândul introvertit se-ntreabă,
Nebun mă are-n ochii ei prostimea,
Povara chiar de şi-ar spori cruzimea,
Viaţa nu mi se pare mai schiloadă.
Când sufletele toate vor fi tăcut,
Va mai rămâne un clopot la o poartă
Să sune-n univers o nouă soartă,
S-adune de prin vremi al lumii trecut.
Drept pildă se-nalţă deasupra noastră
Mai marii lumii murdăriţi de sânge,
De s-ar deschide pleoapa ta albastră
De pe pământ groparii-n iad s-or strânge,
Şi doar atunci în ceas de priveghere
Să urc spre cer pe trepte de înviere.
SONET XXVIII
Tăcerea din icoane să îmi lumine
Această inimă ce năvalnic bate,
Câmpia mea cu ochii de rubine
Peste văzduhul sângerând păcate;
Mi-e sufletul înfăşurat în umbră
Ca o răcoare pătrunde de departe,
Eternitatea-i încă o grijă sumbră,
Viaţa un pas de moarte ne desparte.
Ne cresc mereu aripi până la ceruri,
Acasă mori cu fiecare clipă,
Ne pustniceşte vremea în neştire,
Ne înfăşurăm în taina Ta de geruri,
Iar în zbor de mi se frânge o aripă,
Tot mai departe sunt de mântuire.
SONET XXIX
Nelinişte, când spaima-ţi umple golul
Amestecând văpaia cu îngheţul,
În iad înfierbântatul câmp brăzdându-l,
Mi-ai amărât plăcerea cu dispreţul.
Presimt ce-i veşnicia cu fiecare chin
Deşi sunt ostenit mi-s genele deschise,
Desvelindu-mi chipul tău senin
Îmi spulberi timpul potopit de vise;
Şi azi ca ieri patima mă încinge,
În lacrima Fecioiarei caut căinţă,
Pe drumul spre păcat cine mă-mpinge?
Drept hrană pacea doru-mi ştie,
Nu pot fugi e crudă suferinţa
În ritmul ei, iau calea veşniciei.
SONET XXX
Colindă-n mine gânduri ne–mplinite,
Urc scara bucuriilor mărunte,
Las sufletul ispita să înfrunte
Urmându-mi soarta, căi bătătorite;
Ce-mi poate aduce-a patimii rodire
Un vin bun atunci când îl bea uitarea,
Zile negre când vine înfruntarea,
Bucurii de-o clipă, ani de tânguire?!
Lumea-şi caută ţelul în cărnuri aprinse,
Îşi iroseşte plăcerile divine,
Stau în beznă, lumina mea–i la tine,
Sub furtună nu-i tihnă pentru vise.
Zadarnic s-aprinde a mea închipuire
Doar tu îmi eşti şi zbor şi prăbuşire.
SONET XXXI
Pierduţi sunt oamenii care au renunţat,
Moartea nu ne iartă dacă nu luptăm,
Înfrângerea nu vine din vreun păcat
Renunţarea ne-mpedică să visăm;
Singuri perdanţii ce e dragostea ştiu!
Pe ţărmul ei multe lupte s-au purtat,
Sunt unii care deşi urlă în pustiu
Nicio bătălie azi n-au câştigat!
Chiar dacă sunt din cei ce stau deoparte
Sau când se-nclină celor care pleacă,
Ocrotiţi de ale vieţii rele soarte
Prin vreme trec, fără ca să treacă
Vai … de cei ce n-au fost niciodată-nfrânţi
Nu vor învinge în viaţă,…nu vor fi sfinţi!
SONET XXXII
Ca într-o carte zilele–mi tipăresc
Volumul ce-nchide fapte în cuvânt,
Cu file vechi amintiri învelesc-
Meteor de o clipă mă frâng pe pământ.
Şi dure legi ne vin din înălţimi
Ca un tumult adânc de întrebări,
Vibrând de adevăr şi de lumini
În înţelesul unor noi visări;
Îmi stă în putere să aleg şi-mi pare
Că prin vreme păşesc ca prin nămol,
Împovărat mă voi preface zare
Peste smârcurile vieţii să dau ocol.
Oare, Doamne, mai e mult până departe?!
Ţine-mă-n viaţă, teamă n-am de moarte.
SONET XXXIII
Anii tineri bolnavi se vrăfuiră,
Măriri şi mândrii, cinică uitare,
Bufniţa Minervei prin sanctuare,
Nelinişti şi fantasme mă sorbiră;
Un de,,dincolo”se lasă întrezărit,
Mă tem că-i vremea timpul să se stingă,
În curtea vieţii, a-nceput să ningă
Spaima că-n suflet de mult voi fi murit;
Acolo-i casa mea sub zări sihastre,
Când un înger, de mic îmi hărăzise
Stejar bătrân să ţin în braţe cerul,
Dar s-au abătut asupra-mi dezastre…
Răstignit între rugăciuni şi vise
Ca un zâmbet urcă prin sânge gerul.
SONET XXXIV
O rouă rece din gene porneşte,
Încărcată de neodihnă şi dor
Doamne spre paradisul nemuritor,
Simt cum veşnicia mă râvneşte;
Mă-nchid tăcut precum un nor
Când ziua bolnavă-n sânge sfârşeşte,
Se luminează în tainice ferestre
Un cerc de viaţă se şterge prea uşor.
Nu cerşesc iertare cu surâs amar
Mi-e de ajuns iubirea, triunfând mai rar,
Durere vie mi-e întreaga soartă,
Nu mă plâng, atâta, mă zbat în zadar
Şi de tresare o candelă în altar,
Vreau să trăiesc! Tu, Doamne, deci mă iartă!
SONET XXXV
Prin galaxiile sufletului meu
Cuvântul e floarea care încântă,
Flacără vie–n candelă sfântă
Se plimbă nostalgic Dumnezeu;
Adevărul iubirea-mi înveştmântă,
Cu aceste patimi se-ajung-n Empireu
Să-mi spăl păcatul, mă umilesc mereu
Spre înălţimi cugetarea se avântă.
Când norocul stă-n umbră şi suspină,
Din balta tristeţii creşte-n mine nufăr
Ce–l hrăneşte vremelnica lumină,
Nici un balsam durerea nu-mi alină,
Voia Ta nu mă face ca să sufăr
Iar ochii orbi adesea se–nsenină.
SONET XXXVI
Viaţa noastră torţă fumegândă
Oricât am vrea să-i prelungim sorocul,
De ochiul morţii ce pândeşte locul
Tu scapă-ne stăpâne, de osândă;
Voind să te îmblânzesc prin rugăciune
Nu te uita că n-am putere încă,
Creşte-n mine forţă, taină adâncă
Cum flacăra se ascunde în tăciune.
Mă surp din nou în mine cum altădat
Se prăbuşeau strămoşii în blesteme
Să mă ridic iar, suflete lucrează,
Comdamnat la uitare, împovărat
Spre Tine urc prin vămuită vreme
„Eu sunt lumina lumii, deci cutează”!
SONET XXXVII
Răutăţile nu se sting sub soare
Fatale bârfe peste geana zilei,
Trupul nu-mi va sluji ofrandă milei
De mă voi condamna la-nsingurare;
Mulţi ar vrea s- ajung fiul ignoranţei
Fără miez, doar vis păcătos ce moare,
În glasul lor nechează o disperare
În mine creşte obolul cutezanţei.
De sunt al tău mă ai pe jumătate,
O inimă ce-n mine stă pierdută
Când cuiul desnădejdii o străbate,
Cămaşa neodihnei mi -mprumută
Chiar dacă cerul nu mai are noapte,
Din cupa Ta eu nu voi bea cucută.
SONET XXXVIII
Când câinii urii aleargă prin sânge
Aripa nopţii se-ntinde sub pleoape,,
Îi simt bătaia atât de aproape
Şi cumpăna luminii brusc se frânge;
Număr ghimpii ce în frunte mi-au intrat-
Gânduri gingaşe, hoinărind printr-un vis,
S- aud clopotele inimii cum bat
Peste haosul vieţii în hău necuprins,
Şi abia acum pe adevăr pun bir,
Pe tot ce spun şi sacru mi-i cuvântul
Vorbe şoptite…, în tainic legământ;
Spre cerescul sălaş din leagăn aspir,
Oricât de spornic mi-ar fi-n zbor avântul
Drag mi-i paradisul, aici pe pământ!
SONET XXXIX
Mi-e sufletul aripă bolnavă de zbor,
Eul mi se mistuie-n flăcări de ger,
Orb între oglinzi şi atât de stingher
În memoria apei tainic călător.
Dar dragostea îmi e tristă, pe cruce
Între cer şi pământ de al ei foc răstignit,
Peste un tărâm de patimi risipit
Domnul aminte de mine-şi aduce;
De vrei crugul vieţii, anii să-i numeri
Dă-mi mâna ta, salvează-mă de moarte,
Ridică-mi greaua cruce de pe umeri,
Pe frunte pune-mi spinii mântuirii,
Azi duhul meu de noapte se desparte
Când strâng în piept lumina izbăvirii!
SONET XL
Pe cerul tău plutesc de multe ori,
Ies din apa vieţii pe un ţărm albastru,
Mă mistuie un gând, înger sihastru
Şi spinii tăi îmi cresc pe frunte flori.
Aşa cum sunt om mă ridic prin tine,
Prea bine ştiu că nu sunt cel din urmă
Urmează iadul? Raiul?sunt din turmă,
Altminteri simt bătrâneţea că vine….
Prea stau la pândă toţi cu ochii roată
În rugăciuni cu faţa încruntată
Ură, iubire, telurice unde,
Nu suntem fir de candelă curată,
Credem în mila Ta şi în răsplată,
Dar vrem lumina-n plin să ne inunde!
SONET XLI
Peste robia apei, deget de-nalţi
Vestind că schimbi o lume de păcate
Vom cântări-o chibzuiţi în toate
Solie vieţi inima-o tresalţi
Un ultim anotimp de înflorire
Mai luminează-n noapte doar o liră
Când fruntea viitorului transpiră
E sufletul ce seamănă iubire
Să nu mai tulbur pacea lumii de apoi
Ajuns-am să străbat destinul la pas
Ca să-mi vindec rănile ce mi-au rămas
Cu leacuri vechi pentru sângerări mai noi
Când în mine se subţiază Sfântul Duh,
Mă agăţ cu disperare de văzduh!
SONET XLII
S-abat în vis vedenii de altădată,
Pustiu cât ochii pot încă să vadă,
Făptura ta de floare nu dă roadă
Purtând în sine zestrea blestemată.
Zadarnic scap de a patimii corvadă,
Simt cum sub tâmpla mea înfierbântată,
Zvâcneşte taina inimii curată,
Rostul lumii crescând o nouă mladă!
Sub stei de lumină caut adăpost,
Port în mine noaptea cea mai adâncă,
Zâmbind amar la toate câte au fost
Sufletul mi-e-nlănţuit ca de-o stâncă.
Degrabă-ndură-te şi mă desleagă,
Te mai aştept încă o viaţa-ntreagă.
SONET XLIII
Astăzi valul mării spre-un ţărm mă poartă
Înţelepciunea altei vieţi mă-nvaţă,
Prizonier sub ochiul tău de gheaţă
Cu nădejdi să-mi clădesc o altă soartă.
Tânăr moş cobor zori spre dimineaţă,
Solie sfântă tainică şi dreaptă,
Pribegind prin ăst’ spaţiu tu mă iartă
Când zarea de lumină mă răsfaţă.
Eu în văzduhuri desluşesc părinte
Cum din adânc un vaier se ridică,
Cum se frământă chinuita minte,
Pare că duhul altei lumi m-atinge,
Un fulger noaptea iadului despică
Când focul dragostei de Tine –nvinge
SONET LXIV
Ascultă-mi rugăciunea, curată rază
Înveşmântând cu sfânta ei văpaie,
Să luminezi al singurătăţii vaier
În barca Ta de aer ne aşează.
Se-ntind prin lume drumuri pentru sfinţi,
Însângerată pulbere amară,
E că mureau în lacrima de seară
La capătul nădejdilor fierbinţi.
Prin mine trece o-ntreagă omenire
Ca nişte turle pline de suspine,
Şi-atâtea inimi bat cu toate-n mine
La uşă-ţi cânt să-ţi fac mărturisire.
Am voit atunci un pisc să fiu,
O stea pe cer! Dar în cer era târziu.
SONET LXV
Din iubirea noastră rugă aprinsă
Rămâne un fum, un vaier şi-o lumină,
Înmugurind în dragostea-ţi divină
Iar noi vom fi durerea necuprinsă.
Necunoscutul se adună-n noi ruină,
Dar va veni o vreme candelă aprinsă
Când îmbătrânind cu privirea ninsă,
Ne vom curăţa poemul de rugină.
Uitarea stinge lampa amintirii,
Nimic nu-ţi cer, e mult prea grea ispita
Să-ţi dau la schimb doar câte se cuvine;
Să lupt cu timpul, Doamne,-i legea firii,
Am darul tău în viaţa-mi risipită
Sunt mielul blând, m-aşteaptă ghilotine
SONET LVI
M-au vlăguit plecările de acasă,
Şi întrebări mă răsuceau în loc,
Mă mistuia în vintre un alt foc
Un ger al risipirii intra în oase.
Ninge pe pleoapa singurătăţii, busuioc,
Pe toţi fatalitatea ne apasă
Doar viaţa e lumină credincioasă;
Vâsleşte-ntr-una, mergi către noroc.
E mare lucru un om şi un răspuns,
Când în ochii noştri plânge Dumnezeu
Efemerul clipei se mistuie încet.
De mult spre rai pornit-am singur eu,
Sunt un proscris veşnicia m-a ajuns
Nu înger sunt, doar un schimnic, un ascet.
SONET LXVII
Peste anii mei se scutură tristeţi,
Dau să mă îndrept spre o altă lume
Îngenucheat de un vis, bătut de brume,
Rătăcesc prin mohorâte dimineţi.
Aud un cor de glasuri fără nume,
Stihii coboară chipuri de asceţi,
Prin geruri mai urcă îngeri beţi
Spre Eden nu are cine să ne-ndrume.
O muzică celestă mă-nconjoară
Într-o lume de fast şi de orori,
Nimic nu trece fără să mă doară;
Bătrân ca veacul, Doamne, nu-mi mai cere,
Când noaptea evadează din culori
Să-ţi dau simbria! Nu mai am putere!
SONET LXVIII
,,Să zbor spre tine sus e multă ceaţă,
Efemerul clipei este disperare,
De o fi să mor cui să te las viaţă?!”
Nu ştiu răspunde. Mintea rău mă doare.
Căci fără de odihnă veacul ară,
Desţelenind câmpiile celeste,
Pe-o mreajă de lumină zorii cară
Din somnul lumii visările funeste.
În rest sunt patimi şi trăiri deşarte
Când clepsidra vremii se înclină,
E-un mucegai ce încolţeşte moarte
Peste-un bulgăre ţâfnos de lumină;
Vămuiţi de vreme şi hăituiţi de nevoi
Batem mereu cărările de noroi.
SONET LXIX
Patimă cresc sub grâul din priviri,
Pâine dospită din gând răzvrătit,
Răpus de ale diavolilor uneltiri
Ca Iona ajuns-am în gura marelui chit.
N-am ascultat de tine când m-ai rugat,
Cuvântul tău sfinţit l-am dat uitării,
Liber, în valurile lumii m-am aruncat
Din adânc mă cheama sirena mării.
Dar în chit întunericul mă striveşte,
De tine Doamne, mi-am adus aminte
Mă sufoca adâncul, ştiu, mă pedepseşti!
Din răsputeri strigat-am: mă sfinţeşte,
Dă-mi o şansă de spui că mă iubeşti,
În credinţa Ta voi merge-nainte!
SONET L
E o stare întunecoasă în cetate,
Pe pieptul cerului zodii se–nşiră,
Lumină nouă viitorul respiră
Prin noapte ceas de Înviere răzbate
Durerile nu se mai vindecă nicicum,
Se strânge iască lacrima sub pleoape
Viaţa-i în amurg! Moartea-i prea aproape!
Din luptă rămasă doar un pumn de scrum
Oricât mă ascund în colibi de tăcere,
Simt fără greş porunca ce mă doare
Cuvintele-Ţi sunt taine şi mistere
Adesea m-aprind nădejdi şi mă conving
Inimi ce bat în sfintele altare,
Lavă de-ndoieli spre Tine mă preling!
SONET LI
Vulcanică, tinerețea încet s-a stins
Sfântului Ştefan
Vulcanică, tinereţea încet s-a stins
Gând nerostit credinţa-i în peire
Vă las în dar a inimii jertfire
În noaptea adâncă, cer necuprins.
Cu El avuta-i, Doamne, învoială
Din cioturi vechi să fulgeri mlădiţe noi
Mirosea în lume luna a zăvoi
Frânt fiind sub pietre, sub un cer de smoală.
Dă-i chipului tău, lumină fără chin
Nu doar din slavă şi din cuvântul sfânt
Când muşcă-n noi doliul de pământ
Din suflet scoate-mi al muririi spin.
Ca Ştefan n-am ce pierde . Vreau risipa!
Deşir tot ghemul. Veşniceşte-mi clipa!
SONET LII
Viaţa noastră e o moarte ce creşte lent.
Atâta întuneric scot şoaptele pe prund
Prea mult de noaptea firii mă pătrund,
Sunt neliniştea ce urcă prin prezent.
Pe tine azi te vreau, n-aştept poveţe
Cu viscolul în oameni ura creşte,
Inima amintirea îmbătrîneşte
Sufăr de o boală grea-de tinereţe;
Sunt sol bogat,o luncă înflorită,
Un râu zbuciumat între maluri de dor
În vis mă-nalţ spre tine, o clipită
Apoi cad umil, amurg răscolitor;
Sunt foc nestins lumină urc spre seară
Unde şi noi murit-am într-o vară!
SONET LIII
Îngădui-vei, Doamne….
În plăceri ades îmi regăsesac Parnasul
Rană sângerândă care nu doare.
Tainic roade timpul, îi aud glasul,
Sapă hăuri viaţa în fiecare.
Trup mâhnit poartă sufletul fierbinte.
Când necredinţa–i semn de disperare,
În om fiara nu doarme în veşminte,
Cât suntem taină-mpinsă spre trădare.
Şi în lumina ce încălzeşte zorii
Coboară primăvara vechi suspine
Un cald fior îmi dă speranţe certe,
De pârgui în lumină rodul florii
Îngădui, Doamne, morţii să ne ierte
Uman precept, durerea să ne aline!
SONET LIV
Pe scena vieţii
Pe scena vieţii sufletele îmbracă
Drept mască vie, trupul provizoriu
Aprinde duhul, visul iluzoriu
Ca-ntr-o oglindă, ochi de promoroacă.
Nu ştiu de unde răul ia trufie
De orice putere, gândul se desparte
Spargem zidul patimilor deşarte
Din plâns amar, în râs de bucurie.
Dumnezeu îşi are în noi făptura
În gingăşia proprii lui zidiri
Sunt între noi asemănări profunde,
Doar Pandora ce ne hrăneşte ura,
Ne încearcă cu tăişul din priviri
În bezna deznădejdii, să ne afunde.
SONET LV
Te drămuim prin vreme
Doamne, încărunţita-m în suferinţă
Cu banalitatea lucrului cel bun,
Eu de mine însumi ce mai pot să spun!
Te drămuim prin vreme în credinţă;
Suntem visul tău, timpul mă învinge
Moară de vânt, sub cer de priveghere,
Pe fruntea nopţii strălucind himere
Vezi-n mine, ziua- n amurg se frânge.
Ne vindecăm cu greu de melodramă,
Închidem în noi răni de odinioară
Suntem banali actori de bună seamă,
Dar când în neant mi-am pierdut trecutul
Într-un ev bizar…Chronos ne omoară,
Mă sugrumă şi patima şi lutul!
SONET LVI
Ne aleargă timpul
Ne-aleargă timpul pe cărarea vieţii,
Lumina cară-n faguri întristare,
Târzie rugăciune a dimineţii
Când ziua cere risipa mea de soare.
Biserica e balsamul ce-nsenină
Mulţimi în rugăciuni de ceruri beţi,
Şi-un paradis de fum şi de răşină
Ne leagănă în stihare de profeţi.
Cu sufletu-mi sfinţit de nemurire
Să mă arunc în univers îmi vine,
Gândul sorţii doar inima îl ştie,
Mă -nalţă -n clipa mea de rătăcire
Sfântă Treime, şnur tainic ce ţine
Ceruri, colier la gâtul veşniciei.
SONET LVII
Te-ai pornit, Doamne, viscol în furtună,
Cosmosul pleacă-n noaptea veşniciei,
Focuri albe fulgeră-n agonie,
Pământ, iad, ceruri dansează-mpreună.
În palma ta Treime, cresc galaxii,
Universuri dospire milenară
Murind în frumuseţea lor de o seară,
Cresc-n–adânc de eter, entropice beţii.
Geana nopţii, sclipiri crepusculare,
Aripi de înger ţes armonii sublime
Dincolo de ceruri, linişte divină,
În tonuri largi, întunericul dispare
Ochiul tău Doamne, trasează destine
Dorim să fim veacul Tău de lumină.
SONET LVIII
În crugul vieţii noastre se face seară
În crugul vieţii se face seară
Duhuri cernite se scurg din morminte,
La uşi-nchise, bat suflete de ceară
Candele arse, jurăminte sfinte.
Prezenţa Ta pe suferinzi alină
Se lasă ceruri, cu geana le ating
Prinde culoare ochiul de lumină
Din suflet geruri pier, ploile înving.
Din vechea credinţă trag sevă nouă
Adevăruri limpezi apă de izvor ,
Sunt iarbă, renasc din harul tău rouă
Risipă-i viaţa în patimă şi dor;
Mă spăl de păcate, adâncă-i jalea
Doamne! spre mântuire, strâmtă-i calea.
SONET LIX
Prin vămi de taine
În ochiul meu, lumea se-ngrămădeşte
Cerni -n tăcere pământenii, Moarte
Mila lui Dumnezeu nu se împarte
Ce-nvălurit cu greu se despleteşte,
Urc spre un cer deschis floare de nufăr,
Îmi petrec destinu-ntre rău şi bine
Un înger trist mă umple de ruşine,
N-am cum să trăiesc fără să te supăr;
Călătoresc pe un drum făr’ de-ncetare
Presimt că va veni curând furtuna;
Eris, pentru a-ţi plăti pe loc arvuna
Beau roua cerului care mă doare;
Prin vămi de taine semnul mă sileşte
Cuvântul pe suflet îl mântuieşti.
SONET LX
Firav ca umbra unui înger
Deşi firav ca umbra unui înger
Prin vremuiri alerg spre fericire
Din rănile nopţii dimineţi sânger,
Din slava Ta un dram de nemurire.
Tot spectrul lumii e o bâlbâială
Pe adevăr demult nu mai sunt stăpân
Când farmecul vieţii e spoială
În bezna neputinţei mele, rămân.
Doamne când spre paradis va fi să plec
Fi-va drum de-ntuneric ori lumină?
Şi prin multe vămi va trebui să trec?
Să-ţi cer ca roata să se întoarcă iară?
Să o iau de la început făr’de rugină,
Rămân lutul în care m-aşezară!
SONET LX
Firav ca umbra unui înger
De mă strecor prin frigul din cuvinte,
Cărarea vieţii nu ştiu unde duce
Şi din nesomn îmi fac zelos o cruce,
Dorm cu tâmpla pe gura Ta fierbinte;
Sufletul îmi e un plâns de lumină,
La judecata vieţii fi-mi chezaşul,
De-aş îndrăzni să-nalţ către Tine glasul
M-ai auzi? Ai şti ce mă alină?!
Tânăr ateu sub cerul Tău cugetam,
Pe aleea unor întâmplări ciudate
Pe nisip mişcător m-aventuram;
Să-mi schimb rătăcirea din al meu destin
Mă prăbuşeam în zbateri disperate,
Astăzi mă frâng sub cruce, când mă închin!
SONET LXII
Trudim o viaţă, Doamne, visul nemuririi
Urcăm smereiţi spre cerul de maramă,
Plutind în corul unor dulci evlavii
Fals se vaită în cânt divin-mârşavii!
Tot ce-i uman în humă se destramă;
Greu ne strânge slova înţelepciunii,
Nimb harului de creşte istovirea
Se curăţă de ură, omenirea?
Gând sufocă, smerenia rugăciunii?!
Trudim o viaţă, visul nemuririi
Pe zidul morţii înălţând iubire,
Se lasă-ncet povara mântuirii!
Celui de Sus să-i fac mărturisire!
De va fi să mor, mă-mbracă pământul,
Nemuritor rămâne doar Cuvântul
SONET LXIII
De rătăceşti…
Rătăcesc calea, mă întorc la rădăcini
Trăim în lume ca într-un buzunar
Suntem boală de care n-avem habar
Ne pierdem evlavia printre străini.
La răscruci de vremuri păgâni se-adună
Macină-n sânge patimi şi ispite
Torturile sunt multe, felurite
Iad de iluzii, spaima lor nebună.
Marginea de oră coseşte clipe,
Târziu e în mine! Pe gânduri cad
Sărac bogat plătesc un ort ispitei
Între pământ şi cer, roditor hotar
De-ţi aprinzi inima cu un gând nomad
Azi vei îmbrăca, dumnezeiescul har.
SONET LXIV
Cu inima în flăcări…
Mi-e sufletul bolnav şi n-am scăpare,
Stau în pădurea de întrebări deşarte
Răspunsurile doar Lethe le împarte,
E gându-n noi , jar mocnind aşteptare;
Urzând din haos lumea, ape o desparte
De lutul clocotirilor barbare,
Lumina cară-n matcă întristare
Sub bolţi de cer, pustiul trage-a moarte;
Iar s- aud glasuri rugă la icoane
Lacrima ascunde zbucium dureros,
Nevolnic veac de pătimiri umane
Ţine duh proaspăt inima vergină,
Învaţă limba să grăiască ce-i de folos
Când mă frâng sub Cruce, Tu eşti lumină!
SONET LXV
Ne aleargă timpul…
Trudim de-o viaţă visul nemuririi,
Purtăm măşti de ceară–ntr-un fals decor
Şi-n noi e atâta spaimă şi atâta dor
Când mă gândesc la ziua izbăvirii.
Spre tine sap trepte în rugăciune,
De cât am ars sub luturi ruga mi-i zbor
Din deznădejde fă-mă biruitor,
Din plinul vieţii ieşi deşertăciune;
Slăbănog mi-e gândul, zidire în vânt,
Sunt doar palidă umbră călătoare,
Durerea o-nving cu al îngerilor cânt
Trăiesc periculos şi mor odată ,
Aştept de sus un semn de îndurare,
Ochii inimii cer dreaptă răsplată!
SONET LXVI
Se deşteaptă în noi sufletul altui veac
Se deşteaptă-n noi sufletul altui veac
Agonizând bătrâni în cârca sorţii,
Aşteaptă Învierea în umbra morţii
Pe cei ce lumina credinţei o–mbrac!
La clopotul de seară puţin norod,
Aprinde amurgul rugul rugăciunii,
Inima urmează calea stricăciunii
Zidiţi în mituri, Zeii pleacă în exod;
Nu am dorit să fiu.Mă străduiesc
Să trec prin viaţă fără de mânie
Că totu-i scris în codul strămoşesc
Ca să ne înalţi spre ceruri, ne smereşti
Plecând nu-ntreb pe nimeni dacă ştie
Că lumea, cu-aripa morţii o coseşti!
SONET LXVII
Cuvintele înfloresc trecute primăveri
Mă înalţ în mine plâns de lumină
Bulgăre de lut de vremuri troienit
Gânduri rănite, uitarea amână
Şi-mi caut nădejde pe culme de zenit!
În a ta grădină sunt pom înflorit
Noaptea păcatului rodit de fecioară,
Cosesc secunde dintr-un timp infinit
Răspunsuri din lumea ta milenară.
Dragostea-ţi cu vrere asupră-mi revarsă,
Clopotele în ierburi şoptesc tăceri
De n-aş fi smerit, nici tu n-ai mai fi Zeu,
Înţelepciunea lumii de patimi stoarsă,
Când cuvinte înfloresc noi primăveri
Din ritm de inimi se-nalţă Dumnezeu!
SONET LXVIII
În gândul tău sunt picur de lumină
Vremea ce-adună rană izbăvirii
Două dureri dintr-o rănire blândă,
Două păreri de bine-ntr-o osândă
Gânduri se zbat în moliciunea firii.
În trupul prăbuşit chiar spre uitare
Se- ascunde un duh şi dureri îl sapă,
De sărăcia-n oase adânc se -ngroapă
Nicicând el n-o să cheme vrăjitoare;
Spre tine Doamne mai cutez speranţă,
Cu mâinile mă ţin de tine soartă
Lumânare mă sting, noapte senină;
Cuprins de gânduri suflet în balanţă
Nins de păcate, Tu totuşi mă iartă…
În gândul tău sunt picur de lumină.
SONET LXIX
Mă simt şubred vas de lut.
Mă simt de o vreme şubred vas de lut,
Suflet în care ceru-şi face vale,
S-adunat în golul vârstei de -nceput
Geambaşi ai fiinţării infernale.
Mi-e firea împăcată cum n-am mai fost
Am braţele întinse a rugăciune!
Capricioasă soartă! Par făr’ de rost
Într-o lume mustind deşertăciune.
Peste vatra Ta de vis şi de pământ
Focul de mult s-a stins, sunt doar tăciune
Tu mi-ai dat glas, eu te-am ales ca sfânt
Cuvinte măiestrite nu ştiu a spune
Mă-nalţ spre cer, mă biruie ţărâna
Tu eşti apa vie, eu sunt fântâna.
SONET LXX
Sunt candelă aprinsă
Sunt candelă aprinsă în gândul Tău
De îmi eşti speranţă, îmi dai lumină
Când mă bate viaţa cu păreri de rău
Îmi creşte durerea din rădăcină.
De noi te despart taină şi furtună,
Multe sunt altfel de cum le doresc
Viaţa şi moartea la fel ne adună,
Raiul şi iadul nedumeriri rodesc;
O negură-i lumea mereu spoită,
Adâncuri adeseori mă trag la fund.
Valuri–mi umplu ţărmul, mă constrânge
Patima în rugă mărturisită,
Cu cât mă înalţ cu atâta mă afund
Umbră-ţi sunt, coboară-mi-te–n sânge.
SONET LXXI.
Între noi e crivăţ
Doamne, nu sunt vrednic şi nici în stare
Să intri în a sufletului, casă
Totul se surpă, pustiul se lasă
Între noi e crivăţ, sunt ani, se moare.
Tăcerile vibrând în clopot se-adună
Nelinişti de a valma tot ne inspiră,
Duh din duhul Tău etern respiră
Sunt psalmii mei de taină şi arvună.
Credinţa ţi-o dăm şubredă şi rece
De atâtea milenii spălate cu sânge,
Ducem ispita în inimi ca pe ierni
Păcatele ne pândesc ca să ne încerce,
Pe cruci de ură, iubirea-ncet se frânge,
Din haosul necredinţei Tu ne cerni.
SONET LXXII
În lumea mea de lut…
Sufletul meu, în chinuri se împarte
Mă mint că n-aud vocea care cheamă
La cea dintâi dumnezeiască vamă,
Râvnind în van iluziile deşarte.
Suferind pe lemn Logosul tânjeşte
Ca un îndemn pătruns de nepătruns,
Înţeles de–ndumnezeire ascuns
Lumina slavei, sorbind îngereşte.
Anevoiosul urcuş dinspre lume
În inimi rodeşte vremea de păcat,
De-ai vrea să-ţi fiu credinciosul cel harnic
Cine-ar putea iubind să mă îndrume,
Să mă-nalţ spre tine din anonimat,
În lumea mea de lut… totu-i zadarnic!
SONET LXXIII
E un veac hain
E-un veac hain, subjugă raţiunea
Nedreptatea-ntinde mereu puhoiul,
Ura creşte în noi, sălbăticiunea,
Sparge sub pielea lumii iar buboiul.
Se-adună-n sânge-veacuri blestemate,
Suflete înrăite pas cu pas se scurg
Când iaduri condamnate, ard-n amurg
Sub bolţi de cer, pustiul cade a moarte;
Nu te lăsa prins în jocuri viclene,
Învaţă inima cum să nu-i slujească
Nici unui diavol înfierbântat prin gene,
Storcând sfârşita fire omenească,
Cu mine eşti Doamne, nu-ţi sunt vrăşmaşul
La Judecata Ta, să-mi fii chezaşul!
SONET LXXIV
Sunt anotimp la asfinţit de toamnă
Crucea mea de doruri o reazăm de-amurg
Suflete ceri tinereţea înapoi
Prin tăcerea de flori dimineţi curg,
Păsări albastre cară vara din noi.
Amiezile s-au topit de atâta tristeţe,
Credinţa îmi creşte ca un spic de grâu
Veacul prin sânge începe să îngheţe,
Doamne pune visului, lumină frâu.
Mi-s anii grei, cale lungă m-a trudit
Ca un străin rătăcind printre strigoi,
Văd steaua mea cum trece spre asfinţit
Şi totul e stricăciune şi noroi.
Sunt anotimp la asfinţit de toamnă…
Să cer azil la poarta Ta mă-ndeamnă.
SONET LXXV
Parcă murim cu fiecare clipă
Parcă murim cu fiecare clipă
Codul vieţii ne este scris în stele
Întuneric mistindu-ne-n pripă,
Vraja se întrupă vis în inele.
Un pas ori doi pe culmea arcuită,
Te zămislim din anii de-nchipuire,
În haina vieţii prea des peticită
Păcatul nins ne tremură-n privire.
La vamă trupul nu se mai răsfaţă,
Soarta ni-i temei în sfânta-ţi mână
Geana uitării, tinereţea înhaţă
Scânteie palidă aprinzând lumină…,
Ochiul mi-e viu, puterea slăbită
Înalţă-mă-n duh, să nu cad în ispită.
SONET LXXVI
Coboară amiaza în geamul verii
Coboară amiaza în geamul verii
Trăgând convoaie de năluci şi vise,
Tăcere ajunsă-n pragul disperării
Falsifică lumina-n paradise.
Toţi fi vom morţi cu suflete sub glie
Strigoi înfiţi-n creştetul durerii,
Se-mbeznă tinereţea şi mă îmbie
La cea dintâi zvâgnire a primăverii.
Sunt doar un frate rătăcit al humii
Bolnav de trufie şi măcinat de fală,
Singur nu schimb nimic în soarta lumii,
Şchiopătând între cer şi îndoială;
Mă lasă drept să fiu, aceasta-i Calea,
Să urc dealul?! Mai bine întinde-mi valea!
SONET LXXVII
Psalm 3
Cer la răscruci, din pânze înălbite
Zi sub plânsul pleoapelor bătrâne,
Când viaţa în urmă tot ne rămâne
O! icoană de vise îngălbenite.
S-a aprins candela în noaptea din mine,
Cad gratii spre trecut ca o înserare,
M-asemăn unei stele căzătoare
Zburând spre orizonturi opaline.
Lumină-i în adâncul meu, fierbinte
Ca un Hristos sunt piatră de–ncercare,
Pe chipul Lui eu am găsit tăcerea
Când mă inspira crucea de cuvinte,
Şi beau din paharul Tău vindecare,
Asupra-mi tainic îţi simt privegherea!
SONET LXXVIII
Vezi cum tinereţea ta se înstrăină
Uneori cineva singur rămâne
Biserică, suflet în aşteptare,
Lungă osândă sub zodii păgâne
Trecem puntea prin sihăstrii lunare.
Puţinul credinţei încet se adună,
Prea lent să ajungă în ceruri comoară
Când toate ale vieţii încep să apună,
Ne invadează o linişte de ceară.
Plouă ades în suflete cu destrămări,
Mă mint că n-aud vocea care cheamă
Înger ce uneşte, demon ce dezbină;
Un vaier urcă din străfunduri cântări,
Ne vrând să fac din clipa vieţii dramă,
Profetic legăn pe umeri lumină
SONET LXXIX
Îmi este trupul poartă nemuririi
Chip zugrăvit icoană de lumină
Poartă-n el jertfa, viscol izbăvirii,
Vocea de clopot, uitarea o amână.
Eu nu mai sunt în sinea mea de mult
Doar secunde, Doamne, din veşnicie
Să-mi umplu timpul cu fapte şi tumult
Mă zbat singur, pasărea-n colivie.
Tâlhar, sau sfânt în mine se frământă,
Tot şchiopătez între pământ şi ceruri
Jertfă de sânge, pentru o viaţă sfântă!
În miezul vieţii aripa Ta mă poartă,
Cum să mă-mbrac în slava Ta de geruri,
Să mă dezbar de lumea mea deşartă?!
SONET LXXX
Negura-ntomnării încet apune
Aripile ce mi-au crescut se frâng în lut,
Adolescent am fost, acum e genune
Sub povara clipei nu mă dau bătut.
Amor pândarul, ţine să mă lege
Rob pe veci al timpurilor ingrate,
Mă-ndeamnă să aleg doar căi pribege,
Condamnat să-nvăţ , mă păzesc de moarte.
Răstignit sunt pe Crucea-mi de păcate
Nu-ncape în inimi, dorul de lumină,
Pe a Ta iertare Om mă întemeiezi;
În beznă de iad sufletul se zbate
De poţi auncă-mi raza-ţi divină,
Din focul patimei să mă salvezi!
SONET LXXXI.
Cuvântul ce creşte…
Somnul fecioarei o rază de lună
Sihastră tăcere-n schituri apune,
Ascultă lumina-n oase cum sună
Cuvântul creşte în tine, un june.
În odaia mică, tainică minune
Raze-nvăluie tânără fecioară,
Cosmică beţie, sfântă viziune,
Din cer, străluciri de înger coboară.
Din necuprins întinderea genunii,
Gavril şopteşte celei pline de har:
Vei naşte pe Domnul cerului, humii,
Te vei îmbrăca cu dumnezeiescul dar.
,, Pedeapsa fericirii de m-apasă,
O ispăşesc!… Taină, inimii lasă!”
SONET LXXXII
Noapte de Crăciun
Spre Betleemul ceresc duhul zboară
Peste lumi moarte, călăuzit de o stea
Slava luminii prin veacuri coboară
Îngeri în peştera lumii, vis de nea.
Nopţi de mătase, sfinţite adieiri
Magii se coboară poveşti din străbuni
Speranţe sorcovesc florile de meri
Iisus naşte, colinde din rugăciuni.
De smirnă-s tăcerile-n care mă-nchin
Curge ca un basm o noapte de Crăciun,
Într-un colţ pustiu, amintiri din stradă
Printre colindători, rătăcesc străin,
Mă simt suflet orfanului mic şi bun
Care cerşeşte-n zdrenţe de zăpadă.
SONET LXXXIII
Sonetul Învierii
Peste Golgota mantia tăcerii
Stinge focul urii demenţiale,
Stigmatizată, cetatea trădării
Se afundă în nămoluri germinale.
Profetic se-nchide-n mormânt Lumină
Criptă rece, giulgiu fulger ţâşneşte
Lumi întunecate, rază divină
Tot universul , Cuvântul-l primeneşte.
Din noaptea iadului vifor răzbate
Învinsă, goală moartea, se ascunde,
Prin mari prăpăstii crâncene de gheaţă;
Se îmbulzesc şi tremură-nspăimântate
Vieţi uitate, spre rai trec în secunde
Când suie îngeri , umbrele de ceaţă.
SONET LXXXIV
Albastră taina învierii
Suflet urcă spre cer ,vrej de lumină
Albastră-nvăluie taina învierii,
Moartea–ncolţeşte-n chipul primăverii
Natura-mbracă mantie divină.
Trădat de tine n-am fost niciodată
Deşi ades m-a ademenit păcatul
De te-am vândut în vis, sunt vinovatul
Am inima de dor cutrierată.
Neperitor cuvânt iscat din coastă
Ales să duci prin lume o solie
Iubirea Ta speranţa ne-o adastă
Ruşine mi-i, Tu fruntea mi-o ridică
Să duc povara hărăzită mie
De Tine, Tată bun, mi-e tare frică!
SONET LXXXV
Îmi înveleşte sufletul ninsoarea
Sunt visul Tău, ne vom întâlni curând,
Cu fruntea spre cer şi taină în gând
Alunecând cu trupul spre uitare!
Viaţa noastră e o moarte ce creşte lent,
Sufletele îmbracă iluzoriu
Drept mască vie, trupul provizoriu
Nelinişte suntem, ce urcă prin prezent
Peste anii mei se scutură tristeţi,
Tăcerea din icoane să îmi lumine
În taină mohorâte dimineţi;
În miezul vieţii aripa Ta mă poartă
Să zbor spre orizonturi opaline,
Să mă despart de lumea mea deşartă?!
Motto:
Tu, care şezi în mijlocul grădinii
Când glasul tău prietenii l-ascultă
Tu, fă-mă să-l aud şi eu.