Sonetul viselor-narcise
Iubito, hai să adunăm narcise
Din sfintele tărâmuri de iubire,
Unde cuvântul naşte din psaltire
Şi unde visele nu sunt ucise,
Acolo unde-ndrăgostitul mire
Nu-i bântuit de patimi interzise,
Ci stă etern cu braţele deschise
Spre cea dintâi şi ultimă iubire…
Şi chiar de nu vom da de paradise,
Măcar să ne trudim a fericire
Pe urmele făcute de Ulise
Şi evadând din trista omenire;
Hai să urcăm în cerul plin cu vise
Să ne iubim în legile nescrise…!
Sonetul colindului bucovinean
Poftiţi să colindaţi în Bucovina,
La vremea fulguirilor cu vise,
Când sufletele toate sunt deschise
Şi-aprinsă la fereastră e lumina…
Iar codrii din Cosmin cu rădăcina
Pe sub pământ, să rupă căi închise,
Ca să-nflorească florile ucise
De-acei duşmani de-o stârpe cu jivina…
Şi iată, văd, că brazii şi stejarii
În mare taină au ţinut azi Sfatul,
Apoi, punând pe fugă toţi barbarii
Porniră în Moldova colindatul,
Cântând victorios din toţi vlăstarii:
„MULŢI ANI TRĂIASCĂ ŞTEFAN – ÎMPĂRATUL!”
Sonetul eternităţii
Părinţii mei şi-ai tăi şi-ai tuturor
Au străbătut aceeaşi grea cărare,
Din zori de zi şi până la culcare,
Între grădină casă şi ogor…
Şi au doinit acelaşi dor de dor
Şi slujbe au făcut a închinare
Aceloraşi icoane şi altare
Ca şi străbunii dinaintea lor…
Pe toţi i-au încălzit acelaşi soare
Şi-aceleaşi stele ochii le-au văzut,
La pomi au mirosit aceeaşi floare
Şi-acelaşi cer deasupra l-au avut
Încât, la vremea stelei căzătoare
Au devenit acelaşi boţ de LUT…!
Sonetul bunei cuviinţe
Şi codrii seculari au fost vlăstare
Cu crengile tinzând înspre lumine
După porunca legilor divine
Precum le-a fost ursit la fiecare…
Aşijderea au oamenii destine,
Chiar din secunda zero la născare,
Când una sau mai multe ursitoare
Pecetluiesc cărări până la fine…
Şi astrul zilei, cât e el de soare
Pe-aceeaşi cărăruie veşnic vine,
La fel şi stelele strălucitoare
Căci fiecare calea lui o ţine,
De-aceea eu încerc cu disperare
Ca nu cumva să stau cuiva-n cărare…!
Sonetul cimitirului
Cireşii plâng în floare şi trist e cimitirul,
Se calcă pe morminte pe orişiunde-apuci
Că nu ştii unde-s morţii că morţii nu au cruci,
Iar pe mormânt cresc ierburi şi-n voie creşte pirul…
Ce singuratic pare cântatul trist de cuci
De parcă-n miez de suflet îşi curmă viaţa firul,
Dar şi mai singur pare sălbatic-trandafirul
În cimitirul nostru arare când te duci…
Au, n-auzim noi oare prohodul părintesc
Şi crucile lor rupte nu le-auzim cum plâng,
Cum între noi şi mame străine ierburi cresc?
Ei nu ne cer nimica, nu cer nici un covrig,
Ci doar să mai aprindem un candel creştinesc
Măcar aşa, la suflet, să-i încălzim de frig…
Sonetul durerilor tăcute
Orfanul de război nu are mângâieri
Şi asta am aflat-o-n satul meu
Copil la vremea jocului cu zmeu
Când taţii toţi erau prizonieri;
Uni-au venit într-un picior, mai greu
Sau cu un ochi păstrat în tabacheri
Iar alţii ce-au căzut fără puteri
I-a ajutat să urce… Dumnezeu!
O, toate le-am trăit parcă mai ieri
Iar amintirea lor un curcubeu
A-ncins un cer pe care nu mai speri
Să vezi un licărit la apogeu…
Iar punţile de spaime şi dureri
Le-am traversat în lacrimi şi tăceri!
Sonetul florilor
Vrăjit mi-am pus sub creştet primăvara
Apoi, smerit, m-am învălit cu visul
Şi-am stat uimit de veghe toată seara
În care tainic a-nflorit caisul…
Şi, iată, îngerul coboară scara
S-aducă în livadă paradisul
Iar florile îşi iscă aripioara
Să umple cu arome tot abisul
Şi cheamă la ospeţele divine
Pe-acele harnice culegătoare
De miere, de polen şi de nectare
Albinele prinţese şi regine
C-atunci când înfloresc grădine
Poţi spune că albina e în floare!
Sonetul frumoaselor minciuni
În noaptea asta somnul îmi pare tare prost,
Dau să-njghebez o strofă, dar n-am idei nici una
Aşa că ies afară să mai vorbesc cu Luna
Şi să-mi răspundă DOAMNA ieri noapte unde-a fost…
Am fost după un nour ca să evit furtuna
Care îmi ceartă frunza aşa, fără de rost
Şi-mi lasă glas de codru atâta de anost
Că struna poeziei mi-o rupe ca nebuna…
O, vânturile toate pătrund ca nişte hoţi
Să-mi fure din livadă de la cireşi cununa
Şi-mi pustiesc cărare cu plopii fără soţi
Şi, zău, fără furtună eu aş luci într-una
Şi-aş sta s-ascult ce-ngână îndrăgostiţii toţi
Că sunt şi eu femeie şi-mi place mult minciuna…
Sonetul lui Ion cu muza*
„ANI MULŢI” să ai, Ioane, şi toţi să-ţi fie buni
Şi zilele-n şiraguri să-ţi fie sănătoase,
Iar dacă-n carnea macră vei mai găsi şi oase
Înnobilă-i esenţa cu sfânt balsam de pruni…
Din câmpul suferinţei ies florile frumoase
Şi-ai pus şi tu o floare „COROLEI DE MINUNI”
Iar când desaga lumii e plină cu minciuni
Tu desluşeşte taina acestei vieţi haioase…
Secretul fericirii? Să mergi la una mică
Cu un amic de MUZE, sau chiar cu o amică
Apoi spre miezul nopţii, urmând cărări preacurbe
Să suni la altă MUZĂ că sunt destule-n urbe,
Iar ea zâmbind să spună cu-n critic ochi de fană:
Ion, ai PANA bună şi ai rămas în …PANĂ…!
* (Scriitorului sucevean Ion Beldeanu, la aniversarea septuagenară)
Sonetul mamei
Când am trăit? nici n-am băgat de samă.
Ci unii spun că sunt deja bătrân,
Că-n paşii horelor nu mă mai ţân,
Nici fetele la clăci nu mă mai cheamă…
Dar eu mai port încă vulcani în sân
Şi pot să mai golesc un sfert de cramă,
Mai ştiu care-i găina pentru zamă
Şi tainele căpiţelor de fân…
Dar, Doamne, semeţia mi-o destramă
Şi dacă timpul, vameşul păgân
M-o îndemna ca să-i zic morţii: Ia-mă,
Îngăduie-mi, slăvitule stăpân,
Ca să-ţi arăt la trecerea prin vamă
Sigiliul sfânt al dorului de mamă!
Sonetul memoriei universale
Şi florile pe câmpuri risipite
Şi-a cerurilor duhuri aripate
Ca şi acele umbre copitate,
Au toate amintiri nepreţuite…
Că-şi amintesc menirea lor cu toate
Ba, chiar, cum să iubească, pasă-mi-te
Şi ce să facă pentru-a fi iubite
(Secretul nemuririi lumii, poate…)
Şi pulberea de stele pe orbite
Şi Carul omenirii pus pe roate
Duc amintiri din timpuri infinite,
Născând din altele demult uitate
Iar şirul de-amintiri îmbătrânite
Mereu întineresc repovestite…
Sonetul mirelui – pescar
Pescarul poartă-n sânge şi în oase
Suspinul surd şi tulbure de mări
Şi ca blestem i se revarsă-n nări
Mirosul de anghile şi sargase…
Şi-a coborât pescarul pe cărări
Înşelătoare şi alunecoase
Când stelele aveau lumini întoarse,
Iar fulgerele biete lumânări…
Doar de pe mal iubita ce rămase
Cu ochii strălucind a depărtări
Mai flutură batista de mătase
Şi azi încremenită către zări:
Cu pânza chiar în zdrenţe la catarg,
Să te întorci victorios din larg!…
Sonetul ocarinei
La ora tinerească de festin
Amicii încă sprinteni şi frumoşi
Sunt oratori mai mult gălăgioşi
Decât… „festina lente”-n grai latin…
Dar cei ce-s tineri astăzi mâine-s moşi
Şi-atât de trecător e un destin
Că nu e timp s-ajungă vechi un vin
Şi nici să se împace doi cocoşi…
Furtuna se stârneşte din senin
Şi-s scoşi din rădăcini arborii groşi,
Ba, chiar adesea şi vlăstari sunt scoşi
Întru vestirea finelui Amin!…
Şi-un greier ne păzeşte nemurirea,
Cântând din… OCARINĂ adormirea!
Sonet patern
În strai de umbră tata revine-n chip de DOR,
Pe margini de petale în nopţile de crin,
Cu gust de fân în palme şi glas de rozmarin
S-adape caii lunii la descântat izvor…
Iar el din cornul lunii să-şi toarne-n suflet vin
Şi zică dintr-un fluier că are un fecior
Plecat să pască stele pe câmpul roditor
Din NORDUL SUFERINŢEI duratului destin…
De mine este vorba în doina lui de fum,
Aşa doineşte tata când înfloriţi îs teii,
Iar după crucea nopţii îşi caută de drum,
Dar nu mai înainte, chiar dacă-l mustră zeii
Legându-l de copita vreunui cal nebun,
De-a trece prin ogradă ca să-şi mai vadă mieii…
Sonetul poetului-mesteacăn
Lui Iulian Vesper,
poet horodnicean 1908-1986
Tulpină de mesteacăn, mireasa unui mit,
Gătită pentru nunta pădurilor cereşti,
De-atâta albă ie în care te găteşti
Se-nfiorează codrul etern îndrăgostit…
Şi-atâtea rochii albe la nunta ta găteşti,
Că albă e pădurea şi alb e-n sus şi-n jos
Şi albă e cântarea de mierlă şi botgros
Şi albă poezie din lira ta doineşti…
Încât, se prind de-a valma din ramuri de frunziş
Cobzarii toţi ai lumii să cânte cu alean,
Ca pe un lan cu stele de biblic seceriş…
Şi subpământul cântă din strune de ocean
Şi flori de măr şi aştri devin mestecăniş
Când se-acordează lira lui Vesper Iulian…
Sonetul prudenţei
Când gura gropii noastre e flămândă
Şi se deschide larg a lăcomie,
Deşi înghite rând pe rând sicrie,
Mai cere multe lacrimi ca dobândă…
S-o facem cât mai mult să întârzie,
Iar dacă ai o fire mai plapândă
Obţine-n fiecare zi câte-o izbândă
Tinzându-ţi clipele în bucurie…
Şi chiar de te mai paşte vreo osândă
Nu ţine armele în panoplie,
Înfruntă vârsta ta cât mai crescândă
Şi nu uita de sfânta armonie:
Când ochiul şi urechea stau la pândă
Chiar fiara duşmănoasă e mai blândă…!
Sonetul rememorărilor
La ora vârstei mele când cojocul
E singura redută ce-o pohtesc,
Pe lângă baba-sobă mă-nvârtesc
Şi caut nu cumva să moară… focul…
Prin amintiri încep să dănţuiesc
Cu fata cea cu păr ca busuiocul,
Încinsă cu iubirea de-a mijlocul
Şi cu un zâmbet supraomenesc…
Dar vremea-şi lasă peste vis obrocul
Iar eu pe urme îmi călătoresc
Şi dacă-n palme îmi deschid ghiocul
Abia atunci din soartă desluşesc
Ce multe întâlniri mi-a dat norocul,
Dar eu greşit-am ora iar el, locul…!
Sonet spaţio-temporal
Cred unii că există mai multe universuri?
Or fi doar LUMI mai multe numite paralele,
Dar UNIVERSU-I unul, stăpân a toate cele,
Că-n DUMNEZEU nu-ncap mai multe înţelesuri…
Şi tot ce mişcă-n spaţiu, de la atom la stele,
Chiar de le văd poeţii cu ne-nţelese mersuri,
Cu toate au o noimă ca rimele la versuri
Că toate-s ţesătura aceloraşi andrele…
Şi toate au pornit-o în nesfârşitul spaţiu
Chiar din momentul zero din timpul nou-născut
Şi au luat-o-n fugă cu nesfârşit nesaţiu,
Să umple infinitul ce încă nu-i umplut,
Căci e atât de mare, încât întreg Carpaţiu
E doar un fir de pulberi pe undeva pierdut…
Sonetul unei statui
lui Traian Chelariu
Din verbe îmblânzite la marginea pădurii,
Sub cerul plin cu stele de argintate cuie,
Poetul îşi durează un soclu de statuie,
Ca trunchiurile limbii să nu le taie furii…
Cu inima şi mintea supuse nimănuie,
El, frunza poeziei ţinând-o-n colţul gurii
Dă glas iubirii lumii sfidând gura securii,
Încât pe soclul vremii cu bustul lui se suie…
Dar vin răzleţe vânturi, când ghearele furtunii,
Cu ne-nţeleasă ură, din vina nimănui,
Îmi smulg din rădăcină stejarii şi gorunii…
O, Doamne, cu iertare, imploru-Te să-mi spui
(Şi răspunzându-mi mie, răspunzi la toţi străbunii)
De ce se smulg gorunii? de ce se smulg statui?!?
Sonet vânătoresc
Mi-am înhămat un cerb la sănioară
Dar nu i-am pus la gât şi zurgălăi
Căci vreau să mă strecor tiptil prin văi,
La vremea cea a soarelui-coboară…,
Nici n-am luat cu mine alţi flăcăi
Care pocnind cu flinta lor barbară
Să-mi tulbure cumva culcuş de fiară
Şi să-mi asmută-n cale câinii răi
Şi mă preling cu sania prin crâng
Atât de liniştit, încât aud
Cum vreascuri de fiori sub tălpi se frâng
Şi cum din NORDUL rece până-n SUD
Orfanii pui de căprioară plâng
Şi blestemă pe vânătorul crud.
Sonetul vierului
Vierul şade-n vie trei sferturi dintr-un an
Cu sapa, cu hârleţul şi foarfeca de vie,
Îl vezi întâi cu cuşmă, apoi cu pălărie,
Apoi în toiul verii pârlit ca un ţigan…
El ştie când s-o sape şi când s-o lege ştie
Şi când să-i pună sprijin aracul năzdrăvan,
Că vinul se zideşte cu palme de ţăran
Din trudă nesfârşită, iar restul dibăcie…
Un ochi ascuns de strugur până ajunge rod,
Vierul, încă tânăr, devine om matur,
Iar cizma lui frământă hectare-ntregi de glod…
Deci toamna când în vie mai intră câte-un fur
Nu zic să-i rup piciorul spre-a deveni schilod,
Dar ca vier, dă-mi voie, măcar să îl înjur…
Sonetul Unirii
lui Iancu Flondor
Un Iancu Cavaler de Flondor sânt,
Scoborâtor pe plai bucovinesc,
Cu tot ce are neamul românesc
Mai preacurat, înălţător şi sfânt…
Iar dacă azi aiurea pribegesc,
Uitat de toţi pe un străin pământ,
Ori spulberaţi-mi oasele în vânt
Ori puneţi graniţa la loc firesc,
Ci astăzi cer Preanaltului judeţ
Ca să-mi răspundă El DUMNEZEIEŞTE
De ce-am ajuns ca în Storojineţ
Doar cucul să-mi mai cânte româneşte?
Când eu, preasfântă MAICĂ-ROMÂNIE,
Ştiu c-am făcut UNIREA pe vecie…!
Doliul primăverii mele
Mamei, stinsă la 12 aprilie 2012
Mi-am pus la creştet primăvara
Apoi m-am învelit cu visul
Şi-am stat de veghe toată seara
În care-a plâns din flori caisul…
Uimirea-i toată din boboci
S-a adunat în cor de muţi
Care-au tăcut pe-atâtea voci
Câţi îngeri sunt în cer născuţi…
Şi, iată, florile-regine,
La ceas de tristă primăvară
Ascultă coruri de albine
Plângând a miere şi a ceară…
Cu mierea nu ştiu ce-au făcut,
Dar ceara au zidit-o stele
Şi triste candele de lut
La creştetul măicuţei mele…
Sonetul Antonetei-mamă,
victimă a cutremurului din 4 martie 1977
când şi-a pierdut copilul care dormea
în leagăn
Femeia e femeie doar atunci
Când taina cununiei creştineşti
O logodeşte cu puteri cereşti
Ca din iubire să zidească prunci…
Dar vin cutremure nepământeşti
Pornite din năstruşnice porunci,
Când munţi-şi pleacă frunţile în lunci
Şi prăpădesc fiinţe omeneşti…
Şi-atunci întreabă mama-ndoliată:
De ce, Părinte, mi-ai răpit chiar Tu
Odrasla mea (şi-a Ta) nevinovată?
De nu-mi răspunzi eu aflu-ndurerată
Că Tu eşti pentru toţi supremul TATĂ
Dar Mamă n-ai fost niciodată. Nu!
Sonetul pomenii
Nu merită pomană un braţ ce are palmă,
Că mâna sănătoasă ce-o-ntinde cerşetorul
Mă zgârie în suflet pe mine, trecătorul
Şi bunului renume de OM îi dă sudalmă…
Din apă de mi-ar cere o mână ajutorul
N-aş sta la târguială pe mal de clipă calmă,
Ci aş sări la trântă cu volbura de-o valmă,
Chiar dac-aş şti că valul înghite salvatorul.
Pomana nu-i virtute nici pentru cei din rai,
Căci merele oprite cer braţ de păzitor
Şi dacă nici de paznic virtute tu nu ai
Mai vine câte-un şarpe cu ochi ispititor
Şi-ţi cere din livadă frumosul măr să-i dai,
Iar tu, făcând pomană, ajungi un cerşetor…
Sonetul poetului
În pânze de păianjen se-mbracă luna-n seară,
Cu lumânări de stele şi candelă de ceară
Şi scări de poezie sunt gata să răsară
Pe fiecare treaptă când ea zâmbind coboară
Să dea un sens iubirii, să mângâie poeţii,
Tălmăcitori ai slovei în tainele coperţii
Ce-şi fac din tâlcul vorbei un scop durut al vieţii,
Din pragul sfânt al serii la cel al dimineţii…
Poetul este unul din cei puţini sau mulţi
Al cărui glas lăuntric de ştii ca să-l asculţi
Simţi verbul său cum saltă ca cerbi-n ierbi desculţi,
Să nu strivească iarba şi nici vreun curcubeu,
Iar prin statura-i demnă de valoros trofeu
Să stăruie că OMUL e fiu de Dumnezeu.
Sonetul crezului în tine
De nu-ţi urmezi cărarea urcuşului spre tine
Şi nici la ceas de taină la tine nu cobori,
Nu poţi atinge piscul curatelor ninsori,
Şi nici nu simţi în suflet când primăvara vine…
Ci vei avea un soare acoperit de nori,
Nedesluşind hotarul cel dintre rău şi bine
Şi fără stea polară – tovarăş de destine –
Nu vei afla tărâmul frumoaselor culori…
Doar crez de-i dai vieţii, ai merit s-o trăieşti
Şi pentru-n punct de reazem se merită să mori,
Ci nu-s legi mai divine pe treptele lumeşti
Şi nici în universul de dincolo de sori
Virtute mai înaltă nu poţi ca să găseşti
Decât, crezând în tine, să zămisleşti comori…
Sonetul nopţii ce umbreşte ziua
mamei mele, Natalia
Sălbatic corn de clipă mă împunge,
Vrând strălucirea zilei să-mi răstoarne
Şi-mi năvălesc în suflet oşti de coarne
Că zidul apărării mi-l străpunge…
Eu strig să vie mama, ca să-mi toarne
În suflet apa vie şi în sânge,
Dar ea în Valea Morţii pe când plânge
Vrea fruntea să-mi răcoare, însă doarme…
Ea dă să-mi prindă mâna, dar n-ajunge
Şi-şi suie-n ceruri vocea ei plăpândă
Cântând în cor de îngeri să-mi alunge
Blestemul înserării ca osândă,
Că noaptea nesfârşită se prelunge
În contra zilei cu supra-dobândă…
Sonetul plopului pictat
lui Radu Bercea,
artistul-grafician din Gura Humorului,
cu ocazia vernisajului expoziţiei din Suceava,
30 I 2012 în care tabloul cu plopi
a prilejuit această poezie.
Sunt plopul răsărit în prag de drum,
Anume să-l petrec pe fiecare,
Dar nimănui nu-i pasă ce mă doare
Şi nimeni nu mă-ntreabă ce şi cum…
Odată, pe-o amiază cu dogoare,
Când frunza parcă-mi mirosea a fum
Un pictor ce lucra la un album
A căutat la umbra mea răcoare…
Mi s-a uitat la crengi şi la vlăstare
Şi frunza mi-a privit cu nostalgie,
Pictându-mă din cap până-n picioare,
Apoi mi-a zis ca unui om: Bădie,
De-acum nu te mai teme de topoare,
Vei supravieţui … la mine-n galerie!
Sonetul toamnei
Mă pişcă bruma toamnei între cnuturi
Şi reci fiori în suflet îmi strecoară,
Mi s-a mai rupt o strună la vioară,
Pălind culoarea frunzelor de brusturi…
A-ngălbenit şi roşul din săruturi,
Iubirile au prins culori de ceară
Şi-i tot mai scurtă ziua până-n seară,
Iar noaptea prinde-ntunecimi de luturi…
Suspină toată floarea-n dumbrăvioară
Şi gâzele s-ascund în aşternuturi,
Pădurile din ramuri se-nfioară
Când văd că ale toamnei începuturi
Furându-le veşmintele de vară
Le scutură de frunze şi de fluturi…!
Sonetul mântuirii
„Nu noi suntem stăpânii limbii,
Ci limba e stăpâna noastră”
(M. Eminescu)
„Nu noi suntem stăpânii limbii,
Ci limba e stăpâna noastră”
Iar partea mea de steag albastră
În graiul meu îşi află nimbii…
Mai am şi galben eu şi roşu
În steagul slovelor române,
Iar lanul de cuvinte-grâne
Din veac l-a cultivat strămoşu’
Şi-a pus cuvântu-n snop de slove
Şi-apoi l-a rumenit ca pâine
Pe VETRE calde de Moldove,
S-avem de saţ noi azi şi mâine,
Căci cu puteri supra-Iehove
Ne-ai mântuit, Mihai, stăpâne!
Sonetul textilistului ţesător
Eu nu suport războiul de ţesut,
Că face gălăgie infernală
Când bate bătătura în urzeală
Cu ambele lui braţe de bătut…
De urmăresc suveica un minut,
Mă şi cuprinde-un fel de ameţeală
Târându-mi trupul într-o moleşeală,
Că-ngenunchez ca mielu-n aşternut…
Doar firul de urzeală când se rupe
Războiul se opreşte şi mai tace,
Iar fiarele-i – un regiment de trupe –
Încheie un tratat secret de pace,
Dar care armistiţiu iar se rupe,
Căci firul înnodat IADU-l reface!
Sonet studenţesc
Mergeam cândva la teatru cu Maria
Eu procurând bilete la balcon,
Nu c-ar fi fost mai ieftine. Pardon!
Ci că balconul iscă reveria…
Căci becul era ars de la neon,
Iar la fereastră trasă draperia,
Încât dădea năvală poezia
Să fi avut chiar suflet din beton…
Că-n bluza ei cea albă ca hârtia,
Cu dulci proeminenţe de balon,
Ea îmi fura privirea de spion
Şi-n loc să văd pe scenă comedia,
Eu, însetat de-o gură… de ozon,
Mă răcoream sorbind-o pe Maria…!
Sonetul satului meu
Eu jur c-o mână pusă pe iarba din zăvoi,
Iar alta pe altarul ceresc de curcubeu,
Că de primeaţi botezul cu vin din satul meu,
Această poezie era scrisă de voi…
Vreţi martor drept dovadă? Îl am pe Dumnezeu
Că-n satul meu ţăranii, chiar şi la ceas de ploi,
Când stau ca să prăşească desculţi la popuşoi,
În urma lor răsar troheu lângă troheu…
Din miriştea natală răsare ciocârlia,
Privighetoarea cântă pe strămoşeşti peceţi
Şi din concertul trudei se naşte poezia,
Iar brazii şi stejarii devin şi ei poeţi
Şi cum peste câmpie stăpână-i armonia,
Vă jur că el, ţăranul, trăieşte şapte vieţi.
Sonetul plugusorului
Aş vrea să ies cu plugul la arat
Dorind ca-n urma mea să isc belşug,
Dar nu mai am plăvani, nici cai, nici jug,
Deşi am fost om gospodar în sat…
Obrazul de pământ e-aşa crăpat,
De parcă cineva l-a ars pe rug
Şi-n dealul defrişat ca un chilug
Nici cucul n-are creangă de cântat…
În timp ce guvernanţii tot distrug,
Vânzând chiar şi pământ daco-roman
Şi ultimul stejar pentru coşciug
Şi aurul când le miroase-a ban.
Şi cum plugarii de la ţară fug,
Voi pierde şi… sămânţa de ţăran!
Sonetul popuşoiului
Mijând mustăţi, soldaţii popuşoi,
Încinşi cu verzi şi ascuţite săbii,
Îşi apără grăunţele de vrăbii
De strajă stând în arşiţă şi ploi…
Aşa e porumbiştea pe la noi,
Nu surogat la marginea tărăbii,
Ci flotă nesfârşită de corăbii,
Mergând în contra foamei la război…
Rotundă-i ţara mea ca un harbuz,
Iar toamna-i greu porumbul ca de plumb
Şi dacă vrea, ştiuletul de porumb,
Devine fiecare un obuz
În contra celui care cu abuz
N-ar spune popuşoi la cucuruz…!
Sonetul muntelui-poet
Nu vreau să fiu urmaşilor zăbavă,
Clădind căpiţe nalte de poeme,
Dar cu o brazdă-două nu m-aş teme
Că mieii nu vor paşte la otavă…
Şi-atunci poema mea, ca o dumbravă
Cu iarbă proaspătă şi crizanteme
Va izbuti şi miei mai slabi să-ntreme,
Că-i mai gustos ce-i mai puţin în tavă…
Dar cel mai tare eu mă tem de vreme
Ce face şi din Făt-Frumos epavă
Şi muntele sub greutate geme,
Dar el şi-mbătrânit mai scoate lavă
Urcând spre cer înflăcărate gheme,
Ca un poet când vocea lui e gravă…!
Sonetul iubirii ca blestem
Sunt dependent de zâmbetul iubitei
Şi am în cupă ambră sau otravă,
Precum iubita-i veselă sau gravă
Deci într-un fel sunt victima ispitei…
Şi cum apar abandonat ursitei,
În faţa ei şi vorba-mi e gângavă
Şi-ntreaga mea fiinţă e o sclavă;
De la noroc port urmele copitei…
Dar ea, iubirea, e un ştreang frumos
Şi nici nu are mare importanţă
Dacă un laţ e subţirel sau gros,
Ci ceea ce contează în balanţă
Este ca tu, martir ca un Cristos,
Să porţi CRUCEA IUBIRII cu prestanţă…!
Sonetul filozofului
Un filozof făcu drept constatare
Că toate câte-n jurul nostru sunt
Cu toate-s susţinute de pământ:
Întreaga omenire, munţi şi mare…
Ba, şi mai mult: cum toamna, mi se pare,
Mai intervine un acrescământ
Când sporul greutăţii ia avânt,
Îşi pune filozoful o-ntrebare:
Da, bine, bre, pământul cine-l ţine?
Că doar nu-i prins c-o sfoară de tavan.
Şi cum vorbea cam tare pentru sine
Îl auzi un hâtru de cioban
Şi-i spuse una ca s-o ştie bine:
Pământul stă pe umeri de ţăran!…
Sonetul tatălui meu
Pe tatăl meu cu toate îl ţin minte
Şi casa şi grădina şi livada,
Căci el le învăţa să facă roada
Şi le-ngrijea curatele veşminte…
La treabă n-a fost niciodată coada,
Ci o lua la tare mulţi ‘nainte,
Privirea-n ochii lui era fierbinte,
Dar nu aşa tăioasă cum e spada…
Şi cum ştia să ocolească sfada
Trecea în faţă drept un om cuminte
Căci vorba lui se îndoia ca mlada
Şi pentru cel care-l durea un dinte
Şi pentru cel care-şi pierdea cireada.
Dar… poate-aşa a fost şi-al tău părinte…!
Sonetul vulcanului
Iubind fără speranţă în tăcere,
Sau când te-ntină patima de ură,
Ori converteşti plăcerea în tortură,
Ori converteşti tortura în plăcere…
Vulcanul ce erupe dă căldură,
Da-şi varsă focul urii din artere,
Nu de amorul dragii noastre TERE
Ci ca să ardă florile cu zgură…
De-aceea şi pământul se-nfioară
Şi prinde clătinări de-ncheietură,
De-atâta fierbere de foc şi pară…
Aşa e şi iubirea când e pură,
Mocnind într-un fecior şi o fecioară,
În luna lui CUPTOR la strâns secară…!
Sonetul cosaşului
De ştiţi cumva un pictor care ştie
Să zugrăvească raiul în culori,
Adică o câmpie-n ierbi şi flori,
Vă rog trimite-ţi-mi-l astăzi mie,
De nu, să ştiţi că mâine de cu zori
Cosaşii Pătru, Gheorghe şi Ilie
Pornesc cu coasele către câmpie
Să facă proaspăt fân pentru miori…
Şi iată-i pe tustrei la datorie
Când coasa-n roua proaspătă asudă,
La ceas deşteptător de ciocârlie
Şi când cămaşa-n spate le e udă,
Dar ei cosesc şi-apoi după chindie
Spre casă duc miros de iarbă crudă…
Sonetul iubirilor rămase
La cerul înstelat al vieţii mele
Dacă privesc în nopţile senine
Eu pot să desluşeşc printre suspine
Anume pe aceea dintre stele
Ce-i gata să se stingă pentru mine,
Căci stelele sunt suflete rebele
Şi-n clipele când tind spre somnuri line
Cad secerate şi cosite stele…
Dar eu am să mă-nchin la legi divine,
Să facă steaua mea mai norocoasă,
Încât reînăscându-se pe sine
Eu să răsar din când în când pe-acasă,
De dincolo de seceri şi de coase,
Să-mi mai culeg iubirile rămase…!
Sonetul sipetului
Din sipetul cu haine din pruncie
Mi-e dor de cămăşuţa cea cu flori
Şi de un brâu ţesut în trei culori
De străbunica mea Anamărie,
Căci toate îmi erau menite mie,
Dar numai pentru caz de săbători,
Când voi ieşi la horă-ntre feciori,
Cu dreptul de permis… port-pălărie!
În sipet mai era şi o bundiţă
Şi opincuţe drept încălţăminte
Şi de iţari parcă mi-aduc aminte…
O, cât n-aş da să mă mai văd bădiţă
Să mai adorm pe fânul din căpiţă
Acoperit cu-n cer de romaniţă…!
Sonetul învierii
În noaptea osanalelor creştine
Bunica mă lua la Înviere,
Şi-aşa urcam în sfintele mistere
Că un Hristos reînvia şi-n mine…
Când s-aprindeau lumine din lumine,
Făclii fierbinţi îmi asaltau artere
Cu-o mână dătătoare de putere
Şi-o mult preadulce facere de bine…
Icoanele în straie aurite,
Cu chipuri luminoase de părinţi,
La ora închinărilor şoptite
Ziceau: Copii, dac-o să fiţi cuminţi
Urmând lumina unei căi smerite,
Sunteţi şi voi în devenire sfinţi…!
Sonet pascal
Troian de floare albă e pe jos
În miezul fiecărei primăveri,
Dar parcă ramul înflorit de meri
Ne ninge nouă cel mai generos…
Ca satul meu nu-i altul mai frumos,
Nici oameni mai frumoşi nu-s nicăieri
Ca cei ce-mi răspundeau mai ieri:
Adevărat c-a înviat Hristos!
La slujba învierii, noaptea toată
Vegheam ca orişicare credincios,
Apoi, cu pasca binecuvântată,
Porneam spre casă-aşa de bucuros,
De porunceam ca zorii să-nflorească
Şi satul tot să amiroase-a pască…!
Sonetul grâului
Mai vin şi ploi cu gheaţă în alice,
Ochind de-a surda boabele de grâne,
Cu praştia furtunilor păgâne,
Vrând paiul spicului să îl despice
Şi ţipă-n cuiburi pui de pitulice
Că văile au devenit fântâne,
Cad în genunchi pădurile bătrâne
Şi cad la datorie oşti de spice…
Dar iată, vine Dumnezeu şi zice
Tulpinilor căzute la pământ:
Acei nevinovaţi să se ridice
Căci ploaia cea cu gheaţă şi cu vânt
E doar un semn ce pe pământ prezice
Ce mici şi trecătoare toate sânt…!
Sonetul finalului
Oricât ar fi de soare şi arşiţă păgână
În cimitirul nostru de di la deal de sat,
Izvorul trist de lacrimi nicicând nu a secat
Şi, de asculţi ţărâna, s-aude o fântână…
Oricât de mari vântoase prin cimitir s-abat,
Nu pot cumva să smulgă durerea din ţărână,
Că pe mormânt acolo acestea-s mână-n mână,
Ţărâna şi durerea acolo palma-şi bat…
Oricâte vremi ar trece, acolo-n cimitir
S-or întâlni plecaţii cu cei ce vor veni;
Acesta este datul coloanelor în şir
Şi n-ai alternativă, mărite OM-ARGIL,
Decât pe pat de humă aici a hodini
Copil după părinte, nepot după copil…
„/