Liviu Papuc

Leca Morariu (fragmente din monografia Leca Morariu):

Preambul

 „Cinstirea memoriei înaintaşilor noştri, care s-au ostenit pe ogorul culturii naţionale, sporindu-i strălucirea şi lăsând urmaşilor o zestre de preţ, este întâia datorie a generaţiilor de astăzi şi de mâine, chezăşia continuităţii şi propăşirii unui popor, a spiritualităţii sale”[1], scria recent acad. Vladimir Trebici. O astfel de datorie ni se impune cu şi mai multă acuitate în cazul unor figuri de plan secund, din zone „defavorizate”, aşa cum a fost cazul segmentului de Moldovă răpit de austrieci la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi denumit ulterior Bucovina.

În 1918, Bucovina se integra României purtând povara puternicei influenţe a limbii germane şi confruntându-se cu problemele iscate de conglomeratul naţional creat (sau cel puţin încurajat) de stăpânirea austriacă. Obligativitatea folosirii limbii germane în domeniul public, uneori dorinţa de integrare deplină în sistem, au dus la utilizarea şi în scris a unor calchieri sau întorsături de frază care îndepărtau limba literară de cea folosită în România. Chiar şi iscarea târzie a unei mişcări literare, spre sfârşitul secolului al XIX-lea (Iraclie Porumbescu şi Dimitrie Petrino au fost cazuri izolate), nu putea contribui la realizări deosebite pe plan literar. De-abia începutul de secol XX, prin T. Robeanu, Mihai Teliman, Constantin Berariu, gruparea de la revista „Junimea literară” (I. Grămadă, G. Rotică, Em. Grigorovitza, G. Tofan, Liviu Marian, Th.V. Stefanelli etc.), este martorul unei efervescenţe creatoare în acest domeniu, fără a impune, este adevărat, nume de rezonanţă.

Integrarea în Regatul României schimbă datele problemei, pentru că de-abia acum şcoala în limba română îşi dă roadele, accesul liber la literatura din afara provinciei oferind modele de urmat. Pe plan intern, renăscuta revistă „Junimea literară” devine o tribună de exprimare pe toate planurile, aşa încât în deceniul al patrulea putem număra deja câteva nume de oarecare rezonanţă: Mircea Streinul, Iulian Vesper, Traian Chelariu, E.Ar. Zaharia, Vasile Posteucă, gruparea de la „Iconar”.

În acest interval, al deceniului al treilea, oarecum „mort”, Leca Morariu apare, cel puţin în planul prozei, singurul nume de suprafaţă. Impus prin poveştile din volumul Dela noi, confirmat prin evocările din Ce-a fost odată. Din trecutul Bucovinei, el figurează în cărţile lui Constantin Loghin: Istoria literaturii române din Bucovina, 1775-1918[2], Scriitori bucovineni. Antologie[3] sau Antologia scrisului bucovinean până la Unire[4]. Implicându-se cu pasiune, prin scrisul şi acţiunile sale, în mai toate campaniile de ridicare a nivelului cultural şi social al populaţiei şi de eradicare a racilelor trecutului, Leca Morariu a ajuns un nume binecunoscut în epocă, apreciat director de conştiinţe, cu efecte mai puţin benefice în planul creaţiei propriu-zise. Destinul său postbelic a fost, însă, ca şi al întregii provincii, unul al obturării, al scufundării în uitare, efect, din nou, al politicului. Chiar dacă pomenit ici şi colo, mai ales ca sursă de informaţii, numele său a trebuit, timp de peste patru decenii, să fie ocolit de istoriile literare sau culturale. Ceea ce a dus, firesc, la situaţia în care opera i-a rămas, practic, necercetată şi necunoscută. Iată un motiv, considerăm noi, suficient pentru o abordare pe cât se poate de exhaustivă a personalităţii profesorului care a putut şi poate fi în continuare model de viaţă şi de manifestare artistică.

Cadrul familial

Leca Morariu provine dintr-o familie care nu era menită, prin naştere, prin antecesori, unor fapte deosebite, ieşirii din rânduri. Cu alte cuvinte, familia Morariu nu este purtătoarea grelelor responsabilităţi ale unui nume aristocratic, impus de secole în conştiinţa tuturor, ci este doar reprezentanta tipică a unui fenomen firesc pentru o zonă cum a fost Bucovina ocupată, ruptă de la matca Moldovei, ruptă, în bună măsură, de spiţele boiereşti tradiţionale. În momentul în care din marea boierime mai rămânea în Bucovina doar un Vasile Balş, când din cea de rangul doi se exprimau public doar Hurmuzăcheştii, era firesc să apară pe firmament figuri noi, figuri proaspete, provenite din pătura cu cea mai mare greutate la populaţie, pătura preoţească. Dacă printre aceştia s-au găsit şi oameni cu adâncă înţelegere nu numai a menirii lor duhovniceşti, ci şi a celei naţionale, atunci a fost foarte uşor să iasă în evidenţă, să se impună, să ajungă să fie pomeniţi[5].

În cazul familiei Morariu, putem considera că punctul de pornire al ascensiunii a fost cel ce urma să devină mai târziu mitropolitul Silvestru. În momentul în care acesta tipărea manuale pentru uzul şcolilor din Bucovina, Constantin Morariu-Andrievici şi Artemie Berariu-Ieremievici de-abia se formau, iar Vasile şi cu celălalt Constantin Morariu de-abia se năşteau. Pe urma înaintaşului, a lui Samuil-Silvestru, mlădiţele fragede ale trunchiului morărean s-au putut dezvolta în voie, pentru a ajunge până la acea situaţie de la sfârşitul secolului, în care patru dintre ei erau implicaţi în aproape tot ce însemna fenomen de cultură în Bucovina. „După familia Hurmuzăcheştilor […], familia Morariu-Andrievici este cea de-a doua care se remarcă prin numărul mare de cărturari şi prin rolul relativ însemnat ce-l joacă în cultura românească din Bucovina, din a doua jumătate a veacului al XIX-lea şi până târziu, în perioada integrării acestui teritoriu la statul român”[6] – constată un avizat cunoscător al istoriei Bucovinei în ansamblul ei.

Tradiţia transmisă în familie, pusă în circulaţie de mitropolitul Silvestru prin fiul său Vasile şi nepotul Constantin (Stănică) Berariu, consemnată cu grijă de celălalt nepot, Constantin Morariu, într-o „anecdotă poporală” intitulată Moara de la nisip, publicată în tinereţe într-o foaie de-a lui Iosif Vulcan şi reluată la maturitate în Cursul vieţii mele, zice în felul următor: „Familia noastră, a Morărenilor din Mitocul Dragomirnei, îşi are originea de la contele polonez Andrei Kwiatkowski (Florescu), care în luptele cu Ruşii de pe timpul împărţirii Poloniei fu prins de aceştia ca general, şi din prinsoare a izbutit să fugă, travestit în haine ţărăneşti, până la Mitocul Dragomirnei, unde şi-a făcut o moară cu şease pietre, raritate pe atunci în tot orientul”[7]. O variantă asemănătoare este publicată şi de Alexandru Gh. Morariu, sub titlul Vatra morii (legendă)[8].

Constantin Morariu îşi continuă povestea cu alte câteva istorioare care ar proba această descendenţă, cum ar fi întâlnirea de prin anii ’90 cu un „moşneag polon” care declară: „nu vă numiţi nici Andriewicz, nici Morariu, ci numele dv. de familie, real, este Kwiatkowski”, episodul din copilăria mitropolitului Silvestru, luat în braţe şi alintat de „un bătrân îmbrăcat în haine poloneze”, prezentat drept strămoş (deci tatăl lui Andrei), sau amintirea bunicului Teodor că tatăl său, Andrei, „şedea singur într-o odaie a casei sale nopţi întregi cu lumânarea aprinsă, tot scriind şi trimiţându-şi scrisorile la Leov”[9]. Acest Andrei Kwiatkowski s-ar fi însurat cu fata unui gospodar din satul Mitocul Dragomirnei, după unii Agafia, după alţii Elena Rusu[10].

Din toată această poveste ceva rămâne sigur: că a existat un Andrei, stabilit în Mitocul Dragomirnei, care a avut trei băieţi şi două fete: Toader, Procopie, Gheorghe, Domnica, măritată cu un preot Tomşa din Poiana Pustie, şi Ecaterina, căsătorită cu preotul Nicolae Ieremievici din Pietroasa. De aici intrăm pe un teren stabil, în sprijin venindu-ne condicile parohiale (de naşteri, decese şi căsătorii) care există la Arhivele Statului din Suceava. Din ramificatul arbore genealogic, câteva personalităţi şi-au pus decisiv amprenta pe formarea tânărului Leca, pe orientarea sa către problematicile abordate ulterior şi, mai ales, pe cultivarea cu obstinaţie a unei verticalităţi de pe urma căreia a avut de suferit.

Fiul cel mai mic, Gheorghe (1796-1870), „cel dintâi Morariu şcolit din Mitocul Dragomirnei”[11], a urmat şcoala din Suceava, unde a primit numele Andrievici, şi a făcut studii teologice la Cernăuţi, perioadă din care ne-a lăsat şi o transcriere, Teologia pastorală (1815-1816), manuscris aflat la Mănăstirea Dragomirna[12]. În 1817 se căsătoreşte cu Zamfira, fiica preotului Vasile Grigorovici din Mitoc, localitate în care se şi stabileşte. După o perioadă în care este administrator parohial la Gura Sadovei, se călugăreşte[13] şi se retrage la mănăstirea Dragomirna, ca ieromonahul Gherasim, unde şi moare, fiind înmormântat la loc de onoare, în curtea bisericii vechi din afara incintei, în faţa altarului. Pe soclul crucii de piatră (dispărută după 1990) încă se mai poate citi: „În semn de fiească multemire de cătră fiul său Samoil Morariu Andrieviciu, fostul paroh Ceahorului, cons. cons. etc: şi de cătră fiicele sale Domnica Dann şi Catinca Vasiloviciu în anul mântuirii 1872 la 20 Iulie”[14]. Victor Morariu, la 1901, notează o altă inscripţie, aceasta figurând, probabil, chiar pe cruce[15]. O altă urmă palpabilă a acestui Gheorghe-Gherasim este un tablou, păstrat în casa Matildei Morariu din Mitoc, văduva lui Calistrat (1925-1985), urmaş al lui Procopie (1793-1853), în care-l vedem alături de soţia sa, Zamfira.

Samuil Andrievici, continuator în cariera preoţească, avea să se impună pe multiple planuri în viaţa Bucovinei. Ignatie Hacman, fratele episcopului Eugenie şi arhimandrit al mănăstirii Dragomirna, este naşul de botez al viitorului mitropolit Silvestru (născut la 14 noiembrie 1818, botezat la 1 decembrie)[16]. Element de excepţie, tânărul Samuil parcurge etapele fireşti ale şcolarizării, absolvind Institutul Teologic din Cernăuţi şi stabilindu-se, după căsătoria cu Elena Cehovschi, ca paroh la Ceahor. În 1849, în urma publicării unei apologii prin care ia apărarea episcopului Eugenie, este numit asesor consistorial onorar, în 1862 este titularizat referent auxiliar la consistoriul episcopal, funcţionând concomitent şi ca profesor de cântare melodică şi tipic la Seminarul clerical diecezan şi la Şcoala de cantori bisericeşti. Dat fiind că soţia îi murise încă din 1853, la 1864 se mută la Cernăuţi, ca predicator la catedrală, din 1866 fiind consilier consistorial cu titlu deplin. Este suspendat din funcţii în 1869, când ajunge în conflict deschis cu fostul său protector, episcopul Eugenie Hacman, căruia n-a putut să-i treacă sub tăcere abuzurile. Repus în drepturi în 1874, se călugăreşte sub numele de Silvestru, la 1877 este arhimandrit diecezan şi vicar general, pentru ca la 1880 să ajungă mitropolit al Bucovinei şi Dalmaţiei (până în 1895, când îşi dă obştescul sfârşit).

Talentul literar şi-l manifestă prin colaborarea la „Calendariul pentru Bucovina” (1841-1859), pe care-l şi redactează, cu fabule (cea mai cunoscută fiind Cocoşul curcănit, cu morala: „Soiul tău păzeşte, nu te fă curcan;/ Limba ta cinsteşte, de eşti moldovan!/ Nu te urî însuţi, nu te depărta/ De-obiceiul tău şi de limba ta”), satire, sonete, adaptări, traduceri (printre care Viscolul de Puşkin, sub titlul Rătăcirea)[17]. Face parte din comitetul de conducere al Societăţii Literare din Bucovina (1847), din Reuniunea română de lectură din Cernăuţi, din Societatea pentru cultura şi literatura română în Bucovina, unde ajunge şi vicepreşedinte, este preşedinte al Societăţii „Amicul poporului”, membru onorar al Societăţilor „Academia ortodoxă” şi „Armonia”, la a căror înfiinţare a contribuit. Cercetătorul cernăuţean Mircea Lutic concluzionează: „N-a existat domeniu în care să nu fi trudit şi să nu fi lăsat urme binefăcătoare, să nu fi realizat importante transformări, cu mari rezonanţe patriotice”[18].

Colaborator şi conducător de reviste bucovinene (întemeiază şi editează gazeta „Amicul poporului”, sprijină apariţia revistei „Candela” etc.), scrisul lui Samuil Andrievici se materializează mai ales în douăzecişiopt de cărţi[19], majoritatea didactice, pentru uzul şcoalelor poporale (abecedar, cărţi de citire, de aritmetică, de fizică, istorie şi mai ales religioase), îndrituindu-l pe George Tofan să-l numească „părinte al literaturii didactice din Bucovina”[20]. Calităţile de dascăl îi erau unanim recunoscute, la 1849 fiind unul dintre cei nominalizaţi la ocuparea primei catedre de limba şi literatura română la Liceul de stat din Cernăuţi, competiţie din care se retrage în favoarea lui Aron Pumnul, iar după aceea fiind numit membru în Comisia pentru corectarea textelor şi cărţilor liturgice.

Trecând peste alte aspecte ale complexului personaj care a fost mitropolitul Silvestru al Bucovinei, situat de Zaharia Boiu într-o înşiruire emblematică alături de Antim al Munteniei, Veniamin al Moldovei şi Andrei al Ungariei şi Transilvaniei[21], important de reţinut pentru lucrarea de faţă este influenţa puternică pe care a exercitat-o asupra unei întregi generaţii de urmaşi, mai ales din familie, care aveau să contribuie la configurarea unui climat românesc, ce avea să culmineze cu acţiunile ce vor duce la Unirea cu România din 1918. Printre aceşti emuli, crescuţi în anturajul familiei, se numără ginerele Artemie Berariu-Ieremievici (1834-1922), redactor al textului românesc din „Candela”[22], fiul Vasile Morariu (1850-1910), prieten cu Eminescu, autorul unei prelucrări după o piesă franceză (Bacalul Tulungea, cu reprezentări la Cernăuţi în 1887) şi implicat în activitatea mai multor societăţi româneşti („Armonia”, „Concordia”, Societatea arheologică română din Cernăuţi, „Gazeta Bucovinei”)[23], nepotul Constantin (Stănică) Berariu (1870-1929), autor dramatic şi viitor director al Teatrului Naţional din Cernăuţi. Tot de sub „pulpana” sa a ieşit şi nepotul mai îndepărtat Constantin Morariu (1854-1927), crescut, până la un moment dat, de unchiul său Constantin Morariu-Andrievici (1835-1875).

Acesta din urmă este cel mai mic din cei nouă copii ai lui Toader Morariu (1785-1860), fratele lui Gheorghe-Gherasim, deci văr cu mitropolitul Silvestru şi, ca şi acesta, frecventând şcolile existente la acea vreme în Bucovina, primeşte numele de familie Andrievici. După ce absolvă cursurile seminarului episcopal (unde a avut şi lecturi laice, pentru că, după cum singur spune într-un curriculum vitae: „am venit la absoluta convingere că orice ştiinţă tratată în mod raţional duce la cunoştinţa lui Dumnezeu şi deci înlesneşte şi sporeşte şi ştiinţa teologică”[24]), ajunge administrator parohial la biserica Sf. Parascheva din Cernăuţi (1859). În anul 1860 este numit, la propunerea episcopului Eugenie Hacman, învăţător suplinitor de religie şi limba română la proaspăt înfiinţatul gimnaziu greco-oriental din Suceava. Cuvântarea inaugurală, la 4 septembrie, ţinută în limba română, este o probă de înaltă conştiinţă a neamului românesc, dând naştere unor reproşuri şi anchete atât din partea forurilor bisericeşti, cât şi a celor civile. Argumentul său, susţinut cu argumente, că limba germană trebuie să treacă „pe treapta a doua, pentru că limba maicei fu pân-acum neglijată şi acuma trebuie să se cultive”[25], a dat în cele din urmă roade, prin programa şcolară fiind prevăzute trei ore de limba română în loc de două.

Constantin Morariu-Andrievici[26] rămâne în istoria şcolii române din Bucovina şi prin câteva lucruri palpabile: trei manuale şcolare, tipărite în 1866-1867, pentru primele trei clase gimnaziale, şi înfiinţarea primei biblioteci româneşti la gimnaziul sucevean, pentru care a militat fără odihnă şi în vederea realizării căreia a întocmit listele de cărţi absolut indispensabile unei bune formări a elevilor. În 1869 ocupă, prin concurs, catedra de teologie morală de la nou înfiinţatul Institut Teologic din Cernăuţi, calitate în care elaborează partea generală a unui tratat în domeniu, moartea surprinzându-l la jumătatea părţii speciale (1872)[27].

Printre cei trei nepoţi care-au crescut în casa profesorului Constantin Morariu-Andrievici s-a numărat şi Constantin (1854-1927), unul dintre cei 16 copii ai fratelui său Gheorghe (1818-1892) şi tatăl lui Leca, cel care îi va scrie şi biografia[28] şi-l va evoca plin de duioşie în memoriile sale, unde declară: „Eu am pierdut în el pe cel mai mare binefăcător şi i-am moştenit biblioteca”[29]. După studiile gimnaziale şi liceale la Suceava, tânărul Constantin se înscrie, în 1874, la Institutul Teologic din Cernăuţi, devenit peste un an facultate în cadrul nou înfiinţatei universităţi, şi-şi continuă ucenicia pentru viaţă sub atenta supraveghere a unchiului Constantin. Acesta îi face şi prima cunoştinţă cu celălalt unchi, Silvestru, la moşia căruia îşi va cunoaşte şi viitoarea soţie. Activ ferment cultural, intră în Societatea academică „Arboroasa”, al cărei secretar devine, calitate în care este unul dintre cei cinci implicaţi în faimosul proces intentat în 1877, cu ocazia pomenirii lui Grigore Ghica Vodă (alături de Ciprian Porumbescu, Zaharie Voronca, Orest Popescu şi Eugen Siretean).

Activitatea ca paroh la Toporăuţi, Cernăuţi şi Pătrăuţi pe Suceava a fost însoţită permanent de campaniile duse pentru eradicarea beţiei, pentru înfiinţarea de case de cultură şi de bănci populare pentru ţărani, dar şi de contribuţii literar-culturale: poezii, traduceri din germană (printre altele Herman şi Dorotea de Goethe, dar şi poezii de Schiller şi Heine), prima schiţă de istorie a literaturii provinciei (Părţi din istoria românilor bucovineni, şi cu variantă germană). Colaborator la „Convorbiri literare”, „Viaţa românească”, „Familia”, „Aurora română”, „Amicul familiei”, „Candela”, „Glasul Bucovinei”, „Romänische Revue”, Constantin Morariu este cel care redactează, între 1893-1896, gazeta pentru popor „Deşteptarea”, cu puternic impact la publicul bucovinean.

La moartea sa, gazetele româneşti deplâng dispariţia unei reale personalităţi: „El era unul din acele elemente idealiste şi cultivate, care întreţineau în provinciile altădată subjugate nu numai flacăra patriotismului în popor, dar pe aceea a culturii”[30]. „Sentimentul său naţional, ferit de exagerări şovine, iubirea pentru oamenii din popor, precum şi persecuţiile oficialităţilor din Cernăuţi au învăluit figura lui Constantin Morariu într-o aură de legendă. «Sfântul de la Pătrăuţi», cum era supranumit, a fost o figură simbolică a luptei pentru drepturile românilor”, concluzionează cercetătoarea Stănuţa Creţu[31]. Ca şi în cazul mitropolitului Silvestru, bibliografia despre Constantin Morariu este foarte bogată, el pătrunzând şi în enciclopediile noastre clasice.

Din partea mamei, Elena Popescu (1859-1923), căsătorită la 20 august 1878[32], Leca Morariu primeşte moştenire ideea jertfei de sânge pentru România, un frate de-al acesteia, sergentul Constantin I. Popescu, fiind primul ostaş român căzut în Războiul pentru Independenţă, din 1877, la Calafat[33]. Constantin şi Elena au şapte copii, dintre care doar cinci ajung la maturitate, trei exprimându-se plenar: Victor (1881-1946), Leon (1882), Ciprian (1883-1887), Aurel (1886-1945), Alexandru (Leca), Victoria (1890-1923), Elvira (1893-1953). Victoria şi Elvira au avut parte de o creştere aleasă, învăţând pianul şi cochetând cu artele.

Victoria a cules poveşti, una apărută în „Neamul românesc literar”[34], şi face traduceri nepublicate. Se căsătoreşte cu Vasile Greciuc (Grecu) (1885-1972), tânăr de mare perspectivă, ajuns ulterior profesor universitar de limbi clasice şi academician. Din căsătorie au rezultat doi copii: Viorel (1912-1980) şi Victor (1914-1941), ultimul mort pe front, ambii având parte de agitata perioadă a refugiului din primul război mondial, alături de bunici, până la Elisabetgrad şi Chişinău (timp în care Vasile Grecu, fugit în România, ca şi cumnatul său Aurel Morariu, profesează la Constanţa şi militează pentru Unire). În 1923, urmare a unei depresii nervoase, Victoria îşi împuşcă mama şi se sinucide.

Cea de-a doua fată, Elvira, curtată intens de Ion Grămadă, alt tânăr din anturajul pătrăuţean al părintelui Constantin Morariu, se căsătoreşte după război cu Ilie E. Torouţiu (1888-1953), viitor membru corespondent al Academiei Române şi ultimul director al revistei „Convorbiri literare” (1939-1944). Sub pseudonimele E. Valuca şi, uneori, Gheros, semnează recenzii, note şi cronici muzicale în periodicele vremii. Sfârşitul din 1953 este legat şi de stingerea, după o zi, a soţului său.

Victor, „bădiţa” familiei, a dus o viaţă chinuită, cu o soţie bolnavă, el însuşi nefiind de o constituţie robustă, lucruri care nu l-au împiedicat să se manifeste ca unul dintre cei mai buni profesori de limbă şi literatură germană, atât la liceul din Suceava, cât şi, din 1929, la Universitatea din Cernăuţi. În contul său putem trece câteva studii de rezistenţă, precum şi o intensă activitate în cadrul societăţilor culturale sucevene. Ca student a făcut parte din Societatea academică „Junimea”, în care a activat în secţiunea culturală, perioadă în care a ţinut conferinţe şi a redactat reviste umoristice („Hacu”). În timpul primului război mondial rămâne în Suceava, fiind punctul de contact al familiei risipite în cele patru zări: părinţii în Rusia, Aurel în România, Leca pe fronturile austriece. Căsătorit a doua oară, după decesul primei soţii, cu Porfira Ieşan, sora profesorului universitar Al. Ieşan, în 1942, nu are parte în refugiu decât de încă patru ani de convieţuire, şi aceştia fără bucuria copiilor. Viaţa şi opera (din care se cuvin menţionate măcar Călăuza istorică a oraşului Suceava, Începuturile nuvelei germane, Istoricul Reuniunii muzical-dramatice „Ciprian Porumbescu” din Suceava, 1903-1938 – aceasta din urmă în colaborare) îi sunt înfăţişate pe larg de Leca Morariu, după decesul la Caransebeş, într-o evocare din 1948, rămasă în manuscris[35].

Aurel a urmat studii juridice şi a fost preşedinte al Societăţii academice „Junimea”, urmaşa „Arboroasei” părintelui său, dându-şi doctoratul la Praga. Războiul îl surprinde ca avocat la Storojineţ, dar fuge în România, unde publică o importantă carte de propagandă, Bucovina 1774-1914[36]. Revine la Cernăuţi în 1918, ca unul din aghiotanţii lui Ion I. Nistor, colaborează la „Glasul Bucovinei” (unde ajunge şi redactor-şef), este ales deputat în mai multe rânduri, întemeiază Societatea „Meseriaşul român”, care a avut o bancă, un internat pentru băieţi, o fermă model, un cor cu activitate deosebit de rodnică (cu Aurel dirijor). De altfel un admirabil cântăreţ la flaut (ca şi tatăl său), este nelipsit din cvartetele care ieşeau în public sub diferite auspicii, împreună cu fraţii săi Victor (vioară) şi Leca (violoncel), la care obişnuita a patra prezenţă devine Octavia Lupu (pian şi voce). Căsătorit cu Graţiela Călinescu, dintr-o familie respectabilă, devine unul din principalii sponsori (alături de I.E. Torouţiu – cu tipografia) ai întreprinderilor culturale ale lui Leca. Se stinge fără urmaşi, în refugiu la Craiova, în 1945, lăsând în urmă numeroase cărţi referitoare la cooperaţie, fondul religionar, sau Istoricul Societăţii Meseriaşilor, comercianţilor şi industriaşilor români din Moldova de Sus (1907-1932)[37].

Ambianţa familială (la care putem adăuga şi prezenţa în sfera de influenţă a părintelui Constantin a unui grup de tineri dotaţi, colegi de generaţie şi de idealuri) a avut un impact decisiv asupra lui Leca Morariu. Multe din realizările sale ulterioare sunt, de fapt, continuări şi dezvoltări ale unor preocupări anterioare de-ale diferiţilor membri ai anturajului. Din păcate, o detaliere a multiplelor faţete ale perioadei, reflectate în preocupările, în acţiunile celor evocaţi mai sus, ar necesita un spaţiu care depăşeşte cadrele lucrării de faţă[38].

Anii dintâi

Leca Morariu deschide ochii către lume la 13/25 iulie 1888, în Cernăuţi, unde tatăl său, Constantin, era preot cooperator la biserica Sf. Paraschiva[39]. Primele două clase primare le urmează în capitala Bucovinei (1894-1896), despre care nu avem decât mărturia dintr-o cronologie aflată în jurnalul său nepublicat, timp în care ni-l putem imagina pe copilul Leca, înconjurat de dragostea părintească şi de cea a fraţilor săi, înviorând atmosfera gospodăriei cu jocurile sale, impregnându-se de spiritul naţionalist dominant în familia celui ce redacta gazeta „Deşteptarea” şi având la îndemână elementele culturale de bază ale bibliotecii moşului său Constantin Morariu-Andrievici, rămasă moştenire şi îmbogăţită de al doilea Constantin. Dar viaţa în familia Morariu nu se limita la austeritate, pentru că, mai târziu, îşi aminteşte de copilăria pe strada Dominic: „Şi acum – ultim rămas-bun: căsuţei părinteşti! Str. Dominic nr. 4 şi str. Sf. Ioan nr. 9! Iar 4 + 9 = 13, iar număr al meu favorit! Veche casă preoţească – ceea ce se vede şi din grosimea pereţilor – mai veche ca vecinul falnic palat al Reşedinţei mitropolitane (care, aceasta, vine din 1864-1875) – şi care o şi ocoleşte, restrăgându-se cu împrejmuirea sa într-un mare arc concav.

Şi care cireş sau nuc, şi care tufuşoară de păltinele sau agrişe, de iasmin şi de trandafir, şi care prag şi treaptă şi care scară – nu te aşteaptă cu amintirea ei?! […] Totuşi iat-o, odăiţa noastră, a copiilor, unde fratele mai mare, Victor, ne distra cu spectacolele lui teatrale, desfăşurate într-un real, minuscul, teatru, cu Războiul de la Traian şi Lupta de la Plevna, de ne orbea focul bengalic şi ne ţiuiau urechile de pocnetele pistolaşului cumpărat cu un puişor de argint la Iarmarocul Sân-Chetrului (marele bâlci cernăuţean din jurul zilelor de Sf. Petru şi Pavel)… Odăiţa noastră, unde eu, copil, încă nici nu de şcoală (deci sub cinci ani şi jumătate), mă trezesc noaptea: în camera de-alături, lumină! Tata, plecat sub lampa cu abajur verde, scrie.

– Tătucă, da Mata nu te culci?

– Nu, Buţule, că mai am de scris.

– Şi ce scrii acolo?

– Pentru «Deşteptarea»!

«Deşteptarea»! – de care nici Mămucuţa nu cuteza să se atingă: «Ia cărăbăni de aici, copii, că aici-s hârtiile pentru „Deşteptarea”!…»„[40]

Pentru ca în altă parte să-şi facă loc o altă amintire, „din ceţurile copilăriei”: „După masă, cu toţii în cerdac, cerdacul deschis pe patru coloane de cărămidă, deschis asupra imensei grădini din faţă şi asupra celei din dreapta, a noastră. «Părintele Porumbescu» (aşa-i ziceam noi, ştiind că e tatăl lui Ciprian Porumbescu, ale cărui cântece ne învăţa Tata cu ochii în lacrimi), cuvântând, gemând, oftând, lăcrămând…”[41]. Şi în alt loc: „Iar ici în stânga se prăbuşeşte la vale panta pe care, în zilele de aur ale anilor 1893-1895, răstignitul «Deşteptării», Constantin Morariu, cobora la vale cu cei trei «flăcăiaşi» ai săi, ca să se mai răcorească în scaldele Prutului. Costişa, pe-atunci – plai scăldat în soare şi lumină, doar cu două-trei tufuşoare şi ici-colo un brăduţ, şi plin de ţârâitul grieruşilor; azi – drum sumbru-umbrit şi umed-posomorât din parcul Dominicului…”[42]

Mutarea forţată a părintelui Constantin la Pătrăuţi-pe-Suceava, în vara anului 1896, pentru a-l rupe de mişcarea naţională a Cernăuţului, pe care-o influenţa, îl face şi pe Alexandru Morariu să devină şcolar la Suceava, în anii 1896-1898, avându-l învăţător pe un Andrei Paşcan[43]. Din această perioadă datează amintiri precum aceea, de prin 1898-1899, când fraţii Morariu interpretează piesa Cisla, a lui Ciprian Porumbescu, în beneficiul sporirii fondurilor pentru Cabinetul de lectură „Viitorul”[44]. Sau aceea „când Tătuca trimitea săniuţa după ţârcovnicul său de la Suceava, să vie a-i da o mână de ajutor la umblatul cu Icoana”, în Ajunul Crăciunului[45], când reîntâlnea atmosfera familială, în care „dulcea Mămucuţă cu mânecuţele sumese de prin cele aluaturi, făcându-ţi un benghi de aluat „în vârful năsucului” care „picura a streaşină” şi cu parfumul plăcintuţelor de post, cu curechi şi cu ceapă şi cu hribi uscaţi, şi străchinile de bob şi de fasole şi de hribi şi borşul cu burechiţe şi găluştele de post şi farfurioara cu mujdei şi sticla de must de mere şi sorioarele Vica şi Luţcu cu veselul lor ciripit de lăstuni”[46] şi când Părintele, pe care-l suplinea la cântări, îi deschidea ochii asupra vieţii: „- Măi Albuţu Tatei, nu fi supărat că te-am mobilizat la lucrul ista, dar eu până-n seară în adevăr răguşesc de cântare şi afară de asta doresc, mult doresc ca voi să-l cunoaşteţi traiul de mucenici al ţăranului, care-i talpa Ţării şi a Neamului!”[47]. Sau, tot din vremea aceea, evocarea plină de semnificaţie: „Noi, cei trei fraţi, cu Tata, în ţarină la claca de cosit de pe fânaţul parohial de pe lângă Iţcani. «Clacă» a 15-20 cosaşi, în frunte cu moşul Mihai Sauciuc – şi uriaşul moş Mihai chiar în frunte, ceea ce, la coasă, nu e şagă! Pe brazdele gata-cosite, oalele cu borşcior şi găluşte, ştergarele cu mămăliguţă şi… polobocelul de bere. Tătuca, cetindu-ne (celor trei băieţi ai săi) despre drepturile şi despre urgisirea limbii române în Bucovina (Părţi din istoria românilor bucovineni, 1893)… Deodată, de pe linia ferată, strigătul şi măhăitul cu mâna al cantonierului (paznicul liniei ferate): să vie un om încoa!

Şi vine moşu Roman, cel de la Câne-Creţ, cu răspunsul: precum că, într-un sfert de ceas, trece trenul împărătesc din România, cu Măria Sa Vodă Carol. Să nu fie o necuviinţă ceva pe lângă ştrecă[48]!

Apologetul limbii româneşti din Bucovina, parcă s-ar fi fost aflând în faţa unui răsărit de soare:

– Haida bre, toţi la rând, cu faţa-nspre tren. Şi când a fi să treacă trenul – coasa înfiptă-n pământ aşa (cu braţu-ntins), ca pe vremea lui Ştefan Vodă – şi stânga ridicată-n sus cu pălăria-n mână!”[49]

Dascăl de grai moldovenesc, înaintea lui Ion Creangă, i-a fost pălimarul Roman Uriciuc, pomenit mai sus, de la care au şi cules poveşti copiii Aurel, Leca şi Victoria, pentru a le publica mai târziu. Atmosfera din casa părintească este surprinsă de Constantin Turtureanu, care, pe vremea cînd era „prichindel”, ajunge la părintele Constantin: „Aici erau musafiri, care de care mai aleşi. În salon am zărit cărţi, instrumente muzicale şi am putut trage cu urechea la discuţii înalte, inaccesibile minţii mele fragede de copil”[50]. Amintire existentă şi la Leca Morariu, care evocă acea „„cănţălărie” (cancelaria parohială), vara – tradiţională sufragerie, cu bogată bibliotecă parohială (şi nu numai religioasă), organizată de părintele Constantin Morariu, şi cu voluminoasele condici parohiale (Condica născuţilor, Condica cununaţilor, Condica morţilor, Cronica parohială, şi cu istoria ctitoriei lui Ştefan cel Mare de la Pătrăuţi, scrisă de tata), bucoavne în care fratele cel mai mare, Victor, îi căuta pe macrobioţii Pătrăuţului”[51], cu trimitere directă la „Povestea unei Coroane de oţel [de G. Coşbuc], carte care – cât de aievea o văd – ca o evanghelie trona în salonul casei parohiale din Pătrăuţi pe Suceava, alături de operele reginei-poete Carmen Sylva!”[52].

Pe de altă parte, la Suceava, junele Alexandru Morariu avea la dispoziţie biblioteca fratelui său Victor, unde descoperă Strigoii lui Ibsen: „Strigoii! Îi cunoşteam pe dinafară, încă de prin clasa a IV-a primară. Din biblioteca fratelui nostru mai mare, Victor. Eram în gazdă, într-o curte de lângă Sf. Ioan (Suceava) la două bătrâioare: Zahara Cap-Strâmb şi soră-sa, şi mai vârstnică, Anica Roşu. Cotrobăindu-i deci bibliotecuţa, căci Victor încă de pe atuncea se afla a fi mare biblioman, ba îşi făcuse la un coleg al lui, foarte iscusit încrustător în lemn cu briceagul, şi stampilă”[53].

Odată cu intrarea la liceu, trecem şi pe tărâmul informaţiilor sigure, clare, oficiale. În toamna anului 1898, tânărul „Morariu Alexandru”, inscripţionat în clasele a III-a, a IV-a şi a VII-a ca „Alexander”, este înscris în clasa I de liceu la prestigiosul Gr.or. Gymnasium din Suceava, unde studiau şi fraţii săi. Din fişa matricolă aflăm că diriginte i-a fost dr. G. Mihuţă (profesor şi de limbile română, germană şi latină), alţi membri ai corpului didactic fiind Simion Florea Marian (religie), Samuil Isopescu (geografie, istorie şi caligrafie), I. Teleagă (matematică), Constantin Procopovici (ştiinţe naturale şi muzică). Rezultatele la învăţătură şi disciplină n-au fost ieşite din comun, pendulând între lăudabil (lobenswert) şi satisfăcător (befriedigend), doar la muzică şi, în semestrul al II-lea, la limbile română şi germană având excelent (vorzüglich). La purtare şi hărnicie – în trei semestre satisfăcător şi doar o dată lăudabil[54]. În clasa a II-a, doar la muzică mai obţine un excelent, apărând, în schimb, de două ori suficient la matematică şi o dată la geografie şi istorie[55]. În clasa a III-a apare ca diriginte şi profesor de germană, geografie şi istorie Johann Ritter von Kuparenko, apoi, ca materii noi, limba greacă (V. Burduhos) şi fizica (Constantin Procopovici), limba latină fiindu-i predată de Eusebie Popovici, iar cea română de I. Teleagă. În cadrul orelor de muzică – apare şi secţiunea de cântări bisericeşti ortodoxe. Rezultatele rămân aceleaşi, Leca Morariu excelând numai la muzică[56]. În clasa a IV-a româna îi este predată de Kuparenko, fizica de dr. Isopescu, iar rezultate lăudabile are, în continuare, la religie, română şi germană[57].

Ciclul superior de liceu aduce câteva schimbări: clase paralele, Leca figurând în clasa a V-a B – cea a românilor – avându-i colegi pe Ion Grămadă[58], Dimitrie Marmeliuc, cu Eusebie Popovici ca diriginte, la matematică avându-l pe dr. Octavian Isopescu, făcând şi gimnastică (Anton Ryz – lăudabil), iar în semestrul al II-lea învăţând româna cu V. Bumbac, geografia şi istoria cu Animpodist Daszkewicz, germana cu V. Nussbaum. Lăudabil doar la română şi, parţial, la germană[59]. În clasa a VI-a B apare ca profesor de germană şi, în semestrul al II-lea, de gimnastică Arcadie Dugan, iar la desen Ryz şi Wolf. Situaţia şcolară este mult mai bună, doar la matematică, zoologie, geografie şi istorie mai şchiopătând, la gimnastică fiind însă excelent[60]. În clasa a VII-a găsim schimbări importante: la limba latină V. Burduhos, la greacă Arsenius Komoroschan, la geografie şi istorie Johann Nistor, la matematică C. Cosovici, la fizică, gimnastică şi diriginte Em. Antonowicz, la filosofie dr. A. Daszkewicz. În continuare rezultate bune la religie, germană şi română[61]. În clasa a VIII-a diriginte îi devine Ioan Nistor, la română şi latină apare ca profesor Severin Procopovici, la germană directorul Repta şi iată şi două notări cu excelent la limba română[62]. La data de 19 iunie 1906 trece bacalaureatul cu excelent la română, lăudabil la religie şi purtare, satisfăcător la greacă, latină, ştiinţe naturale şi filosofie, suficient la germană, istorie şi geografie, matematică, fizică[63].

Nu sunt lipsite de interes aceste matricole şcolare, pentru că înclinaţiile tânărului Morariu au fost evidente încă din start. De remarcat aici este şi corpul profesoral de elită, parte dintre dascălii săi ajungând figuri de seamă ale culturii, nu numai locale, care au pătruns în dicţionare şi în conştiinţa publică: Vasile Bumbac, Animpodist Daşchevici, Arcadie Dugan, Samuil şi Octavian Isopescu, Simion Florea Marian, Ioan I. Nistor, Severin Procopovici, Ştefan de Repta. Cu unii dintre ei avea să-şi intersecteze paşii mai târziu, aşa cum a fost cu A. Dugan, duios evocat în timpul primului război mondial, când se întâlneşte cu acesta la Viena: „Profesorul nostru de germană Dugan! Profesor care ştia să ne stimuleze, să ne ridice moralul, să trezească-n noi conştienţa de câtă brumă a «calităţilor» vom fi avut-o, cu asidue lecturi în particular, ba chiar şi cu ample teze libere («Freie Vorträge»)”[64]. Sau cu Iancu Nistor, cu puternic impact în viaţa sa socială, despre care vom vorbi în repetate rânduri.

Interesante sunt, din documentele de arhivă parcurse, şi informaţiile privind gazdele succesive ale elevului Leca Morariu (Zahara Capstrâmb – pe str. Sf. Ioan nr. 552, Petru Lomicovschi – Str. Cutului nr. 688, Salia Baranovschi – Str. Armeană nr. 980, Grigore Bogdanovici – Str. Dragoş nr. 941, Teofil Hermann – Str. Dragoş nr. 944), care fac trimitere către un trai lipsit de confort, cu dese schimbări, care au dus şi ele la o călire în faţa vieţii. A fost, de fapt, soarta oricărui copil de ţăran român, care a vrut să-şi croiască un drum în viaţă: gazde succesive, privaţiuni de tot felul, impactul cu o societate predispusă la respingere[65]. Dar sunt acestea şi locuri de plăcută aducere aminte mai târziu, cum ar fi: fosta gazdă de pe strada Armenească, „cu un ceardac al taifasurilor la cafea neagră”, sau, pe strada Dragoş (spre Zamca), nucii casei lui Bogdanovici, „sub care visam cu «Neamul românesc» şi mă chinuiam cu bacalaureatul”[66], sau interesanta informaţie, din care aflăm şi de existenţa unei societăţi secrete a elevilor (cu totul firească, de altfel, date fiind condiţiile sociale ale românilor din Imperiu): „Şi iacă aşa revin la Suceava cu Alexandrescu, cu care mi-am debutat conferinţele, ca elev de liceu, în căsuţa din ograda lui Alişchevici [Daşchevici?], la societatea secretă a elevilor. Alexandrescu, din care recitam pe ruinele Cetăţii strofa:  «Ale turnurilor umbre…»„[67].

La sfârşitul clasei a VI-a, pe 16 iulie 1904, are loc marea serbare naţională de la Putna, la 400 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, la care Leca Morariu participă şi are ocazia să asculte înflăcăratul discurs naţionalist al lui Gh. Popovici, proeminentă figură bucovineană a momentului, de care se va ocupa intens mai târziu. De altfel prezenţa la astfel de manifestări naţionale era obligatorie pentru familia preotului Constantin Morariu, care declara singur că „e ca un burete saturat cu apă naţională şi orişicum l-ai stoarce, numai apă naţională ar ieşi”[68]. Aşa încât, şi la sfârşitul şcolii, în 17 iunie 1906, Leca este prezent la Expoziţia jubiliară de la Bucureşti. Amintirile din vremea aceasta includ „joaca de-a Homer” cu Vichentie Jemna, în care eroul nostru era Ahile[69], „copilăreştile năzdrăvănii de sub zidurile Cetăţii de la Suceava”, cu fratele Aurel[70], interiorul unei gazde, cu fascicule din Enciclopedia română de la Sibiu, cu pistoalele şi durda folosite de Ion Zelinski Codreanu pe când juca rolul unui haiduc, drumul cu Victor la Cernăuţi, unde „după nouă ani de sălbătăcire aveam să văd tramvaie, lumină electrică, lume”[71].

Între anii 1906-1911 urmează cursurile universitare la Cernăuţi, cu o întrerupere de un an, ca student la litere, sub directa oblăduire a lui Sextil Puşcariu. Chiar din primul an, o ia pe urma fraţilor mai mari şi intră în Societatea academică „Junimea”, de veche tradiţie, urmaşa „Arboroasei” în care activase părintele său. În cadrul acesteia, printre altele, în 1906/1907 susţine o conferinţă cu titlul „Obiceiuri şi distracţii la curţile Voevozilor”[72]. În 1908, încă era membru fără funcţie, în vreme ce fratele său Aurel era preşedintele Societăţii[73]. Calde amintiri îl leagă de această perioadă: „După masă – în cabinetul (sala de lectură) a Societăţii Junimea: dezbrăcare de tot austriacismul! Îi cunoşti, tu, fost bibliotecar al Junimii, locuşorul fiecărei cărţulii din bogatele rafturi ale celor vreo opt dulapuri de cărţi şi periodice. Trei erau atunci, la Cernăuţi, oazele în care te lepădai de satana nemţismo-jidovismului: Societatea Junimea, cursurile lui Sextil Puşcariu şi Societatea Armonia. Acelaşi Ştefan Voevod, aceeaşi Columnă a lui Traian, acelaşi Mitropolit Silvestru Morariu, aceeaşi hartă a României! O, timpuri de aur! Şi nu prea îndepărtate! Poate nici în viitor nu prea depărtate!…”[74]. Alte dăţi evocă episoade ce aruncă o lumină aparte asupra acestei adevărate şcoli de românism care a fost Societatea „Junimea”, în cadrul căreia se pregăteau şi se căleau cei ce urmau să înfăptuiască Unirea din 1918: „Şi câte, Doamne, câte amintiri şi ghiduşii din studenţia noastră nu le depănăm acuma! Nu furăm degeaba – spontan şi pe gratuite – chiar şi agenţi electorali pentru deputatul socialist Gheorghe Grigorovici – fiindcă dânsul era român – şi noi ne dam în vânt, chiar cu domnia sa Iancu Prelipcean, pentru «românul» Grigorovici, uitând că totuşi servim o cauză parşivă?! Şi nu i-am spart noi, vreo 20 de junimeni, geamurile bietului baron Vasilco, în plină Herrengasse, pe la orele 7 seara, findcă aşa ne inspirase membrul nostru emerit Dori Popovici? Şi nu alergam noi, tehui de foame, pentru o pereche de crenvurşti la cina acestui Cămin studenţesc, şi ne-ntorceam apoi, rebegiţi de ger, pân-la «hulubăria părintelui Costei» (mansarda studenţească din casa istorică a Părintelui C. Morariu)…”[75]. Iar acea „hulubărie” prinde contur câteva pagini mai încolo: „Special bun-rămas mansardei noastre apoi: chilioara studenţiei noastre! A tustrei fraţilor, pe rând. Mai mică, mai sărăcuţă parecă! Iată-l, colo-n perete, tabloul de gips înfăţişând idila unei tinere perechi; când deschideam dimineaţa ochii, dânsa era menită să-mi învioreze trupul rebegit de frig. Şi servisul de săpun, şi cuierul, şi «cahla» care ne înăduşea cu fumul ei… Frumoase zile de… sărăcie şi libertate! Profesorul Vicol ţine să mă conducă şi-n grădină, parc-ar fi ştiind că acolo te simţi chiar ca între vechi cunoştinţe vii: pomii sădiţi şi altoiţi de sfânta, gospodăroasa mână a Tatei”[76]. Iar pentru ca tabloul să fie complet, iată şi mărturia văduvei sale, Octavia Lupu-Morariu, care vine cu precizări: „Avea cameră în casa lor din Dominic. Chiriaşul Vicol, mare beţivan, iarna nu-i încălzea mansarda. Bietul Leca se îmbrăca în haine vechişoare şi dormea dârdâind de frig – cu apa îngheţată în cană! Cantina… tocmai spre Grădina publică – pân-se-ntorcea de la cină (la amiaz primea mâncare «mai plinuţă») îl chinuia iar foamea!”[77].

Nu lipsesc, din nou, ieşirile în lumea largă. În vara lui 1908, însoţindu-l pe tatăl său, vede Viena, unde urmăreşte spectacolele muzicale[78]. Tot în acea perioadă, dovadă a unor calităţi afirmate şi a unor promisiuni evidente, Ioan Nistor încearcă să-l atragă în gruparea de la revista „Junimea literară”, după cum îi împărtăşeşte lui Liviu Marian, într-o scrisoare din 15 Faur 1908: „Rubrica dărilor de samă are lipsă de o mai mare atenţie. Am vorbit aice cu tânărul Morariu şi Greciuc şi dta vorbeşte te rog cu Victor Morariu ca acuma, după examen, să nu doarmă ci să scrie ceva la această rubrică. M-ar bucura mult dacă am învioşa-o”[79]. Dar colaborarea aceasta se va petrece mai târziu, atunci când Leca va fi chiar cel ce va duce în spinare tot greul muncii redacţionale, în perioada 1923-1927, pentru că înaintea războiului tânărul avea principii (ca toată viaţa, de altfel) şi ţinea la ele: „La «Junimea» lui I.I. Nistor, Gh. Tofan, Victor Morariu şi a celorlalţi, n-am ajuns să scriu nici un şir. O singură încercare de colaborare din parte-mi, cu o juvenilă lucrare (ieşită din Seminarul lui Sextil Puşcariu) despre revista «Sămănătorul», a determinat intervenţia redactorului Tofan ca anumite calificative ale mele faţă de revista ne-sămănătoristă «Viaţa românească» să fie retuşate – dar a determinat şi categorica ripostă a subsemnatului de-a nu accepta nici cea mai mică retuşare. Articolul cu pricina apăru aşadar per extensum în revista «Ramuri», Craiova”[80].

În anul 1908 îşi face, însă, debutul absolut în presă, semnând cu Alex. Morariu un articol de semnalare pentru „Neamul românesc”: „Alecsandri, jucat de câţiva studenţi şi oameni ca toţi oamenii într-un colţ al Bucovinei uitat de români, în mijlocul pădurii de fagi, pe o scenă de câteva scânduri prinse în grabă la un loc, aceasta s-a făcut duminecă, 19 iulie st.n, în acei Călineşti, unde numele Eminovici aminteşte locul de unde a pornit Eminescu, s-a făcut cu prilejul celei dintâi petreceri poporale a cabinetului de cetire «Deşteptarea», înfiinţat anul acesta în Călineşti. […] Ce îndrăzneţ, ce ameninţător scânteie şi fulgeră în umbrele înserării tricolorul de pe pieptul câtorva studenţi «junimeni»”[81].

Dar numele îi apăruse anterior în aceeaşi gazetă, printre studenţii semnatari ai unei scrisori deschise (alături de Ion Grămadă, Vasile Liţu, Ion Bileţchi, N. Tcaciuc, V. Greciuc, Ilie Bacinschi ş.a.), prin care resping „cu indignare suspicionările maliţioase şi atacurile nedrepte din nr. 8 al «Apărării naţionale» la adresa iubitului nostru profesor” Sextil Puşcariu[82], cel care, după spusa lui N. Iorga: „e pentru tineretul bucovinean, prin învăţătura, metoda sa ştiinţifică, talentul său de scriere şi de vorbire, caracterul său hotărât şi purtările sale afabile, un om providenţial”[83].

Chiar dacă n-a ajuns preşedinte al Societăţii „Junimea”, ca fratele său Aurel sau ca viitorul cumnat Vasile Grecu, Leca Morariu s-a implicat activ în acţiunile acesteia. Una de anvergură a avut loc în primăvara anului 1908, când, alături de alţi circa 600 de bucovineni, printre care părintele său, fratele Aurel, V. Grecu, I. Grămadă, V. Liţu, Sextil Puşcariu, ia parte la o excursie de trei zile la Iaşi (17-19 aprilie), cu scopul declarat de a vizita o mare expoziţie istorică şi de artă veche românească. În fapt, după cum analiza N. Iorga: „Ceva rămase din acele zile de iulie [1904], când Putna primi solii ramurilor răzleţe ale unui popor întreg”, iar „«Bucovinenii» vreau să vadă Iaşul, şi, anume, din tot ce el poate înfăţişa, bisericile lui, mănăstirile lui, operele lui de artă, moaştele lui din trecutul comun pentru moldovenii de pretutindeni, oricare le-ar fi fost pe urmă soarta. […] Ceea ce doresc ei face parte doar din zestrea lor istorică, din patrimoniul lor absolut”[84]. Cu această ocazie au avut loc ample manifestări de simpatie pe tot traseul, precum şi în capitala Moldovei, în care s-au implicat N. Iorga, primarul N. Gane, G. Mârzescu, A.C. Cuza, prefectul Gh. Kernbach ş.a. Au avut loc banchete, vizite prin oraş, la Universitate, la Pinacotecă, unde era amenajată expoziţia istorică, un festival la Teatrul Naţional (State Dragomir a recitat Dulce Bucovină de V. Alecsandri şi De la noi de O. Goga, apoi s-a derulat spectacolul Conu Leonida faţă cu reacţiunea de I.L. Caragiale şi Cinel, cinel de V. Alecsandri)[85]. În ultima zi, sâmbătă, încărcaţi în nouă vagoane ale tramvaiului, excursioniştii s-au deplasat în zona Nicolina, unde au vizitat mănăstirile Galata, Hlincea, „cerdacul lui Ferenţ”, Cetăţuia, Frumoasa[86].

În continuarea acestei întruniri, în mare parte studenţească, trei tineri de la societatea ieşeană „Solidaritatea” vin cu excursioniştii până la Suceava, unde, pe 20 aprilie, are loc o serbare a studenţilor teologi, apoi discuţiile şi hotărârea ţinerii un congres al studenţilor români de pretutindeni, după care, a doua zi, însoţiţi de Aurel Morariu, V. Greciuc şi Mihai Totoiescu, pleacă spre mănăstirea Dragomirna. „În trecerea lor prin Pătrăuţi, s-au oprit câteva minute la părintele Constantin Morariu – luptătorul neobosit al cauzei naţionale – care, înconjurat de copiii săi, i-a primit iarăşi cu cântecul redeşteptării neamului, pentru care şi-a sacrificat întreaga-i viaţă” – comentează un reporter local[87].

Toamna anului 1909 îl găseşte pe drumurile Iaşului, unde 160 de bucovineni au luat parte la un mare congres studenţesc, timp de două zile, urmat de o excursie pe ruta Iaşi-Galaţi-Constanţa-Bucureşti-Burdujeni. Momentul plecării este surprins într-una din primele însemnări din jurnalul propriu, încă inedit: „18 septembrie – pornim la Congres. La Iţcani ne vedem cu Victor Percec şi Const. Loghin – pentru ca să întârziem trenul. Dar se mai află şi «Schiţistul» [= Ion Grămadă] ca să ne ţie de urât! La Burdujeni – George Sucevan şi Olvian Sorocean”[88]. Jurnalul nu cuprinde decât momentul pornirii, detaliile în ceea ce priveşte cele patru zile dense de dezbateri şi vizite fiind de regăsit tot în paginile periodicelor ieşene[89]. Reţinem, pentru evoluţia şi preocupările ulterioare ale lui Leca Morariu, festivalul de la Teatrul Naţional, pe 6/19 septembrie (recită Aglae Pruteanu Oltul de O. Goga şi ucovina de V. Alecsandri, iar State Dragomir De la noi de O. Goga şi Doina de Eminescu), precum şi vizita la cimitirul „Eternitatea”, luni 7/20 septembrie, unde s-a depus o coroană la mormântul lui Kogălniceanu (discurs Morariu – probabil Aurel) şi s-a „vizitat monumentul uitat şi părăsit de toţi al marelui scriitor popular I. Creangă”, unde studentul Isăceanu de la Universitatea din Cernăuţi a făcut un apel pentru strângerea unei sume care să asigure ridicarea unui monument şi facerea unui grilaj[90]. La închiderea congresului se putea raporta deja strângerea sumei de 240 lei[91]. Impresiile acumulate pe parcursul celor patru zile lipsesc din jurnalul lui Leca Morariu, probabil din cauză că în scurt timp, pe 29 septembrie, s-a pornit pe drumurile Istriei.

În afara acestor deschideri către lume prin intermediul excursiilor, Leca Morariu a avut ocazia să-i vadă de aproape, să-i asculte şi să se pătrundă de harurile unor scriitori de primă mână, care au trecut pragul casei părinteşti în primii ani ai secolului. Se numără, printre aceştia, Nicolae Iorga, bun prieten şi tovarăş de idei al părintelui Constantin, care va sprijini ulterior afirmarea tânărului printr-o extrem de laudativă prezentare a primei cărţi a acestuia, De la noi, după cum îl va evoca şi pe tatăl acestuia, cu mult suflet, în volumul Oameni cari au fost[92]. Tot în primul deceniu al secolului al XX-lea sunt oaspeţi ai Pătrăuţilor Şt.O. Iosif[93] şi C. Sandu-Aldea[94]. Iar în 8-10 iunie 1908, cu ocazia sărbătoririi de 30 de ani ai societăţii „Junimea”, la şezătoarea literară organizată în acest scop, tânărul Leca îi poate asculta pe viu pe D. Anghel, M. Sadoveanu, D. Onciul, S. Mehedinţi, C. Stere şi, din nou, Şt.O. Iosif, căruia i se joacă în premieră piesa Zorile[95].

La 30 august 1908 are ocazia să-i vadă de aproape şi să-i asculte pe preoţii-scriitori Artemie Berariu şi Victor Zaharoschi, pe deputaţii Florea Lupu, Tit Onciul şi I.G. Duca, primarul Bucureştiului Vintilă Brătianu, prof.univ. Săulescu şi I. Răducanu, secretar al Centralei cooperativelor săteşti, oaspeţi ai Pătrăuţului cu ocazia sfinţirii Casei naţionale „Viitorul”[96].

Graţie aceluiaşi N. Iorga, foarte atent cu evoluţia românilor din teritoriile ocupate, în toamna anului 1909, Leca Morariu trăieşte experienţa unui an de zile petrecut la Abbazia, în calitate de preceptor al tânărului Atta Constantinescu, fiul proeminentului politician liberal Al. Constantinescu, luându-i locul prietenului şi pretendentului la mâna surorii sale Elvira, Ion Grămadă, ajuns acolo prin aceleaşi bune oficii ale părintelui Constantin Morariu şi ale istoricului de la Bucureşti. Jurnalul lui Leca ne revelează amănuntele acestui an de viaţă, care, deşi l-a făcut să-şi întrerupă frecventarea cursurilor la universitate, nu a constituit o stagnare în evoluţia sa. La 2 octombrie – pleacă din Cernăuţi, pe ruta Colomeea, Sighetul Marmaţiei, Pesta, Zagreb, Fiume, ajungând la Abbazia a doua zi, unde şi începe lecţiile de greacă, franceză, latină, istorie (şi a Romei), geografie, literatură, fizică. Nu-şi neglijează propriile preocupări („Zile de grijă pentru studiul meu! Morfologia!” – notează la un moment dat) – care se vor dovedi de durată, cu rezultate în timp. Pe lângă vizite la Roma (23-30 octombrie), Viena (25 martie-10 aprilie 1910), Veneţia (23 mai), Leca începe lecţii de violoncel cu profesorul Mraček (13 ianuarie)[97], lecţii de înot (între 2-20 iunie, după care exclamă: „Înot ca un peşte!!!”), lecţii de mers pe bicicletă (16 iulie). De altfel toată viaţa s-a dovedit un adept al exerciţiilor fizice (gimnastică zilnică după metoda Müller) şi al drumeţiilor. La 2 august face o excursie la Monte Maggiore, în preajma satelor uitaţilor istroromâni. Studiază în această perioadă Psaltirea şcheiană (sfârşită la 26 aprilie), face lecturi din Eminescu, Iorga, Vlahuţă, Maupassant, Horaţiu ş.a. Se întoarce acasă împreună cu familia Constantinescu, la 5 septembrie, prin Pesta, pe 7 septembrie ajungând la Iţcani.

 Din toamna anului 1910 îşi reia cursurile universitare, la 28 octombrie având un seminar despre Iorga, iar pe 3-4 noiembrie curs şi seminar de literatura română cu Sextil Puşcariu, despre „Gane povestitorul”, pe 11 noiembrie îşi ia tema de seminar „Sămănătorul”, a cărei discutare are loc pe 25 noiembrie, ocazie cu care profesorul lor le împărtăşeşte amintiri din vremea petrecerii sale la Paris, evocându-i pe Şt.O. Iosif, D. Anghel, V. Cioflec, C. Loghi, Popescu, Strâmbulescu, adică „leagănul Sămănătorului”. Tot în acest context, Sextil Puşcariu, conştient de disponibilităţile tânărului, încearcă să-l implice mai mult pe calea cercetării, lucru ce-l va face şi mai târziu, îndemnându-l: „Mai ales acuma, cum ştii franceza, ar fi să pleci la Paris. Ai putea căpăta o bursă”. Dar Leca încă nu se simte pregătit pentru aşa o misie. În schimb, se ocupă de alte lucruri la fel de interesante.

În iarna anului 1911, pe când studia traducerile în limba germană din N. Gane, este surprins, la Pătrăuţi, de eruditul profesor Octavian (Silvestru) Isopescu, primul traducător al Coranului în limba română, şi urmează o discuţie, în urma căreia Leca Morariu se angajează să-i servească de „logofăt” (= secretar) într-o întreprindere dintre cele mai interesante: traducerea în germană a clasicilor români. În 1922, cu ocazia morţii, la Iaşi, a savantului, asistentul universitar Morariu evocă sugestiv acele clipe: „În 17 ianuarie lucrul începuse… profesorul dicta, iar peana, spornică, alerga pe hârtie, până ce prelungile umbre albastre ale înserării de iarnă se topeau în plumbul amurgului şi norii rotocoalelor de ţigări îţi împăinjineau ochii. […] În plimbări târzii, pe sub cer cu stele înlăcrămate de ger, puneam apoi la cale să dăm traduceri nemţeşti din toţi scriitorii români, ba chiar şi o istorie a literaturii române în nemţeşte…”[98]. Rezultatul muncii de câteva zile a fost transpunerea în limba lui Goethe a câtorva piese de rezistenţă ale prozei scurte româneşti: Datoria de C. Sandu-Aldea, Puiul şi Microbul de I.Al. Brătescu-Voineşti, Plimbarea de D.D. Pătrăşcanu, Fefeleaga de I. Agârbiceanu, care au început a fi publicate în ziarul „Bukowiner-Volksblatt”, dar şi în Rumänische Erzählungen, aus dem Original übersetzt von S.O. Isopescul, Czernowitz, 1911.

După încheierea facultăţii, Leca Morariu începe pregătirile pentru doctorat, în forma practicată de universităţile austriece, a „examenelor de clausură”. Jurnalele din 1912 şi 1913 urmăresc pas cu pas parcursul perfecţionării: la 1 ianuarie 1912 începe transcrierea „în curat” a temei române (pe care i-o va duce la Cernăuţi, lui Sextil Puşcariu, la 15 ianuarie) şi se apucă de tema latină, pe care o finalizează la sfârşitul aceleiaşi luni şi o depune, la 31 ianuarie, în mâinile aceluiaşi profesor. La 16 februarie trece cu bine examenul preliminar de filosofie-pedagogie. În octombrie începe perioada satisfacerii stagiului militar (1912-1913), la Regimentul nr. 41 (în majoritate românesc) din Cernăuţi, cu depunerea jurământului în nemţeşte la 1 noiembrie şi cu examenele pentru gradul de caporal pe 10-12 prier 1913, pentru ca a doua zi să plece cu încă 14 camarazi de arme la Leov, unde va rămâne până la 1 iunie. Din această perioadă datează o interesantă notaţie, prevestitoare parcă a sfâşierilor sufleteşti ce vor urma în timpul războiului: „Deodată te vezi cocoţat ca vedetă într-un pin, care nici n-a visat de tine. Nu ştiu cum îţi vine în minte «Trăiască Regele!»… Cât de mult pierzi că nu eşti în altă armată!…”[99]. Deplasările cu trupa îi facilitează cunoaşterea unei bune părţi a Poloniei şi Galiţiei, urmare a aplicaţiilor pe teren, prilej de acumulare a noi experienţe, Leca fiind o persoană predispusă implicărilor în social, ca şi în mediul natural. De aici se alege şi cu prima „rană” în frunte, datorată unei maşini de tuns[100], dar şi cu evadări muzicale în familia de nemţi Fontin, unde teteristul nostru susţinea partea violoncelului[101]. Alte evenimente militare sunt: decorarea cu ErinnerungsKreuz „1912-1913”, „crucea diplomaţiei austriace” (la 12 iulie 1913), examenul practic de ofiţer (Kadettaspirant – la 23 septembrie) şi lăsarea la vatră (27 septembrie), cu nota din jurnal: „Seara ultimului Kameradschaftsabend; de acum ai sfârşit-o, ipocrizie! Trăiască Libertatea Mare şi Sfântă!”.

Perioada satisfacerii stagiului militar nu înseamnă o stopare în drumul spre perfecţionare. În lunile octombrie şi noiembrie 1912, Leca Morariu audiază la Universitate cursurile lui Sextil Puşcariu, către jumătatea celei de-a doua luni „lichidând” examenul de clausură la latină: la 11 noiembrie întâia temă: De Romanorum poesi satirice, la 12 noiembrie a doua temă: De servis corumque condicione apud veteres Romanos, pentru ca la 15 noiembrie, între orele 11 şi 12, să aibă loc examenul oral. Tot atunci un seminar român, urmat de altele, pentru a ajunge şi la examenele de clausură la română: la 3 februarie 1913 prima temă: Trecerile fonetice ale lui l latin în limba română, la 4 februarie a doua temă: Începutul de a scrie româneşte, iar la 6 februarie „Examenul oral la Kosch şi la Sextil: 1) Text istroromân; 2) Cronicarii; 3) Eminescu. D.a. fotografiere. La cursurile lui Nistor apoi (vai de bieţii istorici! Trăiască literatura şi filologia!) şi la Sextil…”.

După întoarcerea de la Leov, ostaşul nostru este prezent din nou pe coridoarele Universităţii: la 27 iunie la seminarul român al lui Dolinchi („Particularităţile limbii vechi”), apoi la Sextil „pentru completarea temei de casă”, iar la 4 iulie din nou la seminarul lui Dolinchi. Vara, între 13 şi 16 august 1913, „Zile de-a rândul marodul rămas acasă le închină morfologiei verbului vechiu, culegerii de idiotisme din Ion Creangă, folklorului şi lui Iraclie Porumbescu”, iar după 2 săptămâni află că va fi profesor suplinitor la „gimnaziul străin din Gura-Humorului”, deşi şi-ar fi dorit o catedră în Cernăuţi.

„Descălecarea” în pitorescul oraş de munte are loc la 30 septembrie, la 2 octombrie îşi începe cariera pedagogică la clasa a VI-a, vorbind despre romanitatea limbii române, iar la 3 octombrie depune jurământul. Anul petrecut în oraşul nemţit de pe malul Moldovei nu-l abate de la preocupările din ultimii ani: valorificarea folclorului, prin publicarea mai multor texte în revistele „Ion Creangă” şi „Neamul românesc literar”[102]. Îşi găseşte şi aici câţiva tovarăşi de idei, vizitează mănăstirile Voroneţ şi Humor, ia pe cont propriu acţiuni culturale, face să renască „Clubul român”[103], scrie câteva texte în gazeta „Viaţa nouă”[104] şi paginile de carnet La Voroneţ, apărute mai târziu în broşură[105]. Ecouri ale activităţii sale sunt de găsit şi în „Gazeta română” (Gura-Humorului), care apărea o dată pe lună, avându-l ca editor şi redactor responsabil pe dr. Ambros Comoroşan[106]. Îl cunoaşte aici pe Gottlieb Schmid, care-i va ilustra prima ediţie a poveştilor De la noi: „Şi comilitonul cu care câte năzdrăvănii n-ai făcut! Aprige iureşuri turistice, năstruşnice scalde şi helioterapii şi turbate înoturi în vârtejurile Moldovei, – într-o vreme când şuvoaiele Moldovei veniseră năprasnice, iar noi, numai în costume, galopam până-n celalt capăt al Humorului de ne dam drumul pe unde şi veneam până-n dreptul căsuţei lui Schmid, în ulicioara dindărătul bisericii româneşti. Şi muzică, Schmid fiind şi-un rutinat pianist, iar d-na Floarea elevă la ghitară a lui L.M. Şi ilustrarea poveştilor Dela noi, întru care tot L.M. i-a fost «model» măestrului Schmid. Şi cât haz ne face azi amintirea Panoului-program pentru cutare mare bal-concert al Humorului. Două figuri dansante, nuduri «antice», întru realizarea cărora modele fuseseră tot L.M. şi d-na Floarea, etalând programul concertant şi dansant – iar humorencele din sală, chicotind apoi: «Priviţi, priviţi, asta-i dumiaei şi Cel cu Madona-n sân» – concertul în care violoncelistul L.M., solicitat de directorul liceului său, Franz Olszewski, şi dânsul violoncelist – cu acompaniamentul pianistic al inspectorului Decker – a executat atunci un fragment din Jul. Klengel, Concertino în Do-Major şi Balada de C. Porumbescu, iar pentru această crimă de les-naţiune, avocatul dr. Ambros Comoroşan (tocmai atunci învăluit cu ardenta sa «Gazeta Română») – mult timp i-a refuzat delincventului salutul…”[107].

În afara activităţii la catedră, Leca Morariu susţine şi câteva conferinţe, fără a le nota în jurnal, din păcate, şi titlurile: la 21 octombrie, 5 decembrie 1913, 29 ianuarie şi 12 mai 1914. În ciuda atmosferei nu tocmai propice manifestărilor româneşti, activul nostru profesor găseşte modalităţi de evadare şi, în acelaşi timp, de culturalizare a unei populaţii ce risca să-şi piardă identitatea naţională[108]. Astfel, pentru seara Sf. Nicolai 1913, „comite versuri pişcătoare”, la 15 februarie 1914, cu ocazia adunării plenare a Reuniunii Învăţătorilor din districtul Humorului, la punctul doi al ordinii de zi figurează De pe urma lui Iraclie Porumbescu (născ. 1823, mort 1890), „apreciare literară şi citire din scrisorile sale inedite de dl. prof. Alexandru Morariu”[109], la 15 martie susţine la Câmpulung Moldovenesc conferinţa Graiul nostru, la 22 martie organizează o şezătoare literar-declamatorică a „Clubului român”, unde cântă la ghitară, la 4 aprilie se duce din nou la Câmpulung pentru a concerta împreună cu fraţii săi Victor şi Victoria.

Tot în această perioadă traduce, la Pătrăuţi, poezia Am Fenster de I. Sturm, face lecturi din Alphonse Daudet (Les femmes d’artistes) şi, mai ales, lucrează la volumul său de poveşti, De la noi, cu asistenţa lui I.E. Torouţiu, la 24 iulie 1914 putând nota cu satisfacţie: „Cinci poveşti gata de tipar”. Dar toate aceste nobile preocupări vor fi întrerupte (este adevărat, nu pentru mult timp) de declanşarea primului război mondial şi mobilizarea cadetului.

---

[1] Acad. Vladimir Trebici, Profesorul Vasile Grecu (1885-1972), în „Analele Bucovinei”, tom II-1, 1995, p. 15-22.

[2] Constantin Loghin, Istoria literaturii române din Bucovina, 1775-1918, Cernăuţi, 1926, p. 268-269 .

[3] Constantin Loghin, Scriitori bucovineni. Antologie, Bucureşti, 1924, p. 323-332.

[4] Constantin Loghin, Antologia scrisului bucovinean până la Unire, Cernăuţi, 1938, p. 257-269.

[5] „Apropierea şi contactul cu cultura germană, nevoia permanentă de a întreţine educaţia naţională, crease în Ardeal şi Bucovina o clasă de preoţi care puneau în slujba ridicării prin lumină a mulţimii, cunoştinţele lor, care adeseori erau adânci şi variate” – scrie P. Nicanor & Co. [G. Ibrăileanu?], Moartea preotului C. Morariu, în „Viaţa Românească”, XIX, 1927, nr. 3, mart., p. 430.

[6] Mihai Iacobescu, Dr. Silvestru Morariu-Andrievici (1818-1895), în „Codrul Cosminului”, Serie nouă,1995,  nr. 1 (11), p. 148.

[7] Constantin Morariu, Cursul vieţii mele. Memorii, ediţie îngrijită, prefaţă, microbiografii, glosar şi note de Mihai Iacobescu, Suceava, Ed. „Hurmuzachi”, 1998, p. 3.

[8] „Glasul Bucovinei”, XIV, 1931, nr. 3643 şi 3645, 6 şi 8 nov., p. 2-3, reprodusă în Alexandru Gh. Morariu, Scrieri, Ediție îngrijită, prefață și note de Liviu Papuc, Tipo Moldova, Iași, 2010, p. 73-78.

[9] Idem, p. 4.

[10] Enciclopedia Română, de sub redacţia lui Corneliu Diaconovich, sub semnătura lui I.G. Sbiera, aduce varianta numelui de familie Grudinciuc, preluată ulterior de Gh. Bezviconi, Al. Iordan, Gheorghe Gane şi alţii. Cât priveşte informaţiile oferite de I.G. Sbiera, Constantin Morariu este categoric: „apoi eu trebuie să mărturisesc că la el adevărul era câteodată chiar intenţionat vrăjit de libertatea fantaziei”, dând şi un exemplu în această direcţie (Constantin Morariu, op.cit., p. 4). Condicile parohiale ale comunei Mitocul Dragomirnei nu conţin numele Grudinciuc.

[11] Constantin Morariu, op.cit., p. 5.

[12] Olimpia Mitric, Cartea românească manuscrisă din nordul Moldovei, Bucureşti, Ed. Atos, 1998, p. 171-172.

[13] Arhivele Statului Suceava, Fond Mitropolia Bucovinei, Secţia 4/2, dosar 50/1834 şi 68/1835.

[14] Catinca Vasilovici (1824-1906), ca văduvă a parohului din Mihoveni, donează Societăţii „Şcoala Română” din Suceava 10.000 de florini, v. „Gazeta Bucovinei”, 1896, nr. 102, p. 1.

[15] „Această s. cruce sau pus la mormîntul ierom. Gerasim Andrieviciu-Morariu, nâscut în 20.Iu.1796 în Mitocu, finin(d) studiile în Suceava şi Cernăuţi sau casatorit cu Samfira Grigoroviciu, chirotonit în Mai 1819, pastorit în Mitocu pânâ 1827, Sadova pânâ 1835, vedov 1829, au (în)trat în monastirea Dragomirna 1835, de unde ca asistent la s. moasce în Suceava au funcţionat dela a. 1837 pânâ la 1856 şi venind (ia)re la locul metaniei sale au reposat în 20.Iuli.1864” (v. Liviu Papuc, „Arheologie” bucovineană, în „Bucovina literară”, XI, 2001, nr. 7(125), iul., p. 23-24).

[16] Arh.Stat.Suceava, Parohia Mitocul Dragomirnei, Condica născuţilor 1801-1841, f. 112-113. Acelaşi Ignatie Hacman este şi naşul următorului copil, Elisaveta, născută la 1 ian. 1821 (idem, f. 127), după cum ieromonahul Serghei Hacman o botează pe Catrina (Catinca), născută pe 22 sept. 1824 (idem, f. 154-155) – ceea ce ne duce cu gândul la o strânsă legătură a celor două familii, care ar putea explica şi sprijinul iniţial în carieră de care se bucură Samuil din partea episcopului Eugenie Hacman, pe care este adevărat că-l apără public în 1849. Al patrulea copil al familiei, Domnica, născută la 26 oct. 1822 (idem, f. 138-139), îl are drept naş pe Toader Morariu.

[17] Pentru activitatea literară, de consultat este articolul redactat de Stănuţa Creţu în Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Bucureşti, Ed. Academiei R.S.R., 1979, p. 587-588.

[18] Mircea Lutic, Ierarhi ai Bucovinei. O făclie a credinţei şi etnicităţii româneşti, în „Glasul Bucovinei”, 1994, nr. 1, p. 49. Tot aici, o amplă bibliografie a scrierilor despre mitropolitul Silvestru Morariu-Andrievici.

[19] Constantin Morariu, Părţi din istoria românilor bucovineni, Cernăuţi, 1893, p. 197-200.

[20] Apud Mircea Lutic, art.cit., p. 50.

[21] Zaharia Boiu, Din viaţa mitropolitului Silvestru, în „Transilvania”, 1895, nr. 6, 15 iun., p. 161-164.

[22] Informaţii în Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, p. 99, articol întocmit de Algeria Simota.

[23] V. Emil Satco, Bucovina. Contribuţii cultural-ştiinţifice. Dicţionar, IX, Suceava, 2000, p. 274-275, şi Pavel Ţugui, Teodor V. Ştefanelli şi alţi colegi bucovineni ai lui Mihai Eminescu, Craiova, 1983, p. 88-90.

[24] [Constantin Morariu], Biografia lui Constantinu Morariu Andrieviciu, fostu profesoru ord. de teologi’a morala la institutulu teologicu din Cernautiu, scrisa de Unu adâncu stimătoriu a dânsului, Gherla, 1889, p. 5-6. De altfel, şi Silvestru Morariu avea un dicton preferat, foarte asemănător aceluia al vărului său: „Credinţa şi ştiinţa sunt două aripi, cu care se înalţă mintea la înţelepciunea adevărată” (apud Mircea Lutic, art.cit., p. 48).

[25] Idem, p. 10.

[26] Îşi asumă numele de familie Morariu în anul 1869, odată cu viitorul mitropolit Silvestru.

[27] Manuscris aflat la Muzeul arhidiecezan din Cernăuţi, v. Olimpia Mitric, op.cit., p. 105.

[28] Vezi mai sus nota 24.

[29] Constantin Morariu, Cursul vieţii mele, p. 24.

[30] P. Nicanor & Co., art.cit., p. 430.

[31] Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, p. 587.

[32] Constantin Morariu, Cursul vieţii mele, p. 36.

[33] Ion I. Nistor, Consecinţele răsboiului pentru neatârnare asupra românilor din Bucovina şi Basarabia, în Răsboiul neatârnărei 1877-78, Buc., 1927, p. 173-174.

[34] În 1933, Leca îi publică, în „Biblioteca Făt-frumos”, nr. 3, broşura: A fost odată… Poveşti bucovinene, 30 p.

[35] În curs de apariţie în „Analele Bucovinei” din Rădăuţi.

[36] Bucureşti, 1915, 145 p.

[37] Amănunte la Emil Satco, op.cit., p. 273-274.

[38] Am putea nota aici că, din descendenţa colaterală, a lui Procopie (1793-1853), contemporan cu Leca a fost vărul său de-al doilea, Alexandru Gh. Morariu (1892-1932), profesor şi diacon la Catedrală, culegător de folclor şi autor de scrieri bisericeşti, tatăl lui Modest Morariu (1929-1988), sensibil şi profund poet, eseist, prozator şi traducător, fost redactor şef al Editurii Meridiane, şi al lui Tudor Morariu, inginer silvic şi autor de evocări, printre care şi Cîteva amintiri despre Leca Morariu, în Societatea de Ştiinţe Filologice din R.S. România, Filiala Suceava, Buletin de informare şi documentare metodico-ştiinţifică, Studii şi articole, vol. II, Suceava, 1988, p. 51-55.

[39] În unele surse, locul naşterii apare greşit: fie la Toporăuţi, dar părintele Constantin se mutase, cu toată familia, la Cernăuţi, în urma decretului din 5/17 feb. 1886 – vezi Constantin Morariu, Cursul vieţii mele…, p. 51; fie la Pătrăuţi (Vasile Vasile, Cuvânt înainte la Leca Morariu, Iraclie şi Ciprian Porumbescu, vol. I, Bucureşti, Ed. Muzicală, 1986, p. 6), dar mutarea în această comună are loc de-abia în vara anului 1896 – v. idem, p. 95.

[40] Leca Morariu, Viaţă. Din carnetul unui român, prizonier în uniforma împăratului, ediţie îngrijită şi prefaţă de Liviu Papuc, Iaşi, Ed. Alfa, 2001, p. 57.

[41] Leca Morariu, Iraclie şi Ciprian Porumbescu, vol. I, Bucureşti, Ed. Muzicală, 1986, p. 107, nota 56.

[42] Leca Morariu, Viaţă…, p. 23.

[43] Idem, p. 214.

[44] Leca Morariu, Iraclie şi Ciprian Porumbescu, p. 250, nota 47.

[45] Leca Morariu, Viaţă, p. 212.

[46] Idem, p. 213.

[47] Idem, p. 214.

[48] Strecke = linia ferată (în lb.germ.).

[49] Idem, p. 133.

[50] Constantin Turtureanu, În vâltoarea războiului (1914-1919). Amintiri, Cernăuţi, 1938, p. 22.

[51] Leca Morariu, Viaţă…, p. 28.

[52] Idem, p. 220.

[53] Idem, p. 203.

[54] Arhivele Statului Suceava, Fond Liceul „Ştefan cel Mare”, Registrul nr. 18/1899.

[55] Idem, Reg. Nr. 10/1900.

[56] Idem, Reg. Nr. 16/1901.

[57] Idem, Reg. Nr. 10/1902.

[58] Nicuţă Grămadă, „vioiul nostru îndrumător în ale cetitului din marile literaturi universale şi aprigul nostru răzvrătitor din colindări nocturne printre acele ruini sucevene ale slavei strămoşeşti, în cari cu vraja lui Gr. Alexandrescu copiii de noi vedeam spada lui Ştefan Voevod fulgerând înspre minciuna Vienei” – Leca Morariu, Lui Ion Grămadă, în „Glasul Bucovinei”, IX, 1926, nr. 2135, 23 iun., p. 1. Acelaşi Ion Grămadă îi scria, în 1910, de la Abbazia: „Ştii cu ce tresăriri de inimă îl vedeam pe oşteanul României, când, prichindeii de noi, ne scăldam în bulboanele Sucevii” – Leca Morariu, Ni s-a întors acasă Ion Grămadă!…, în „Glasul Bucovinei”, IX, 1926, nr. 2118, 2 iun., p. 2.

[59] Arh.Stat. Suceava, Reg. Nr. 15/1903.

[60] Idem, Reg. Nr. 10/1904.

[61] Idem, Reg. Nr. 17/1905.

[62] Idem, Reg. Nr. 15/1906.

[63] Idem, Registrul matricol de bacalaureat nr. 3/1905, An. 1905/1906, p. 22.

[64] Leca Morariu, Viaţă…, p. 55. Este acelaşi Arcadie Dugan care a întreprins un istoric al Societăţii academice „Junimea” şi care, în 1951, pe patul de moarte fiind, meneşte toată documentaţia pe această temă profesorului Leca Morariu, ca demn continuator al strădaniilor sale de-o viaţă. Împrejurările însă n-au permis împlinirea dorinţei testatorului, documentele ajungând în cele din urmă la Iaşi – vezi Ştefan Hostiuc, Societatea academică „Junimea” din Cernăuţi (Fondul Dugan, Arhivele Statului – Iaşi), în „Glasul Bucovinei”, An. I, 1994, nr. 2, p. 129.

[65] Parte din reţeaua de găzdaşi a Sucevei din vremea aceea, cu descrieri de atmosferă cu adevărat artistice, sugestive, se regăseşte în unele dintre prozele lui Gh.N. Cârţu, reunite în vol. Bălăcenii, Chişinău, Ed. „Cuget moldovenesc”, unde este evocat şi Leca Morariu, ca tânăr pus pe şotii.

[66] Jurnal din 24 mart. 1930.

[67] Jurnal din 27 apr. 1929, cu ocazia unei conferinţe despre Satira lui Alexandrescu, la „Liga culturală” din Suceava.

[68] Victor Morariu, în jurnalul său inedit pe anul 1901, care mai comentează şi că tatăl său „priveşte cu indiferenţă orice altă năzuinţă pur literară, filosofică, artistică etc. Pentru dânsul acestea sunt numai piedici în concentrarea tuturor forţelor la lupta naţională” (p. 54).

[69] Leca Morariu, Viaţă…, p. 19-20.

[70] Idem, p. 110.

[71] Jurnalul inedit, notă din 13 ianuarie 1916.

[72] Corneliu Crăciun, Societăţi academice din Bucovina (I) – Arboroasa şi Junimea, Oradea, Fundaţia Culturală „Cele trei Crişuri”, 1997, p. 210, dar şi prima însemnare din jurnal, apr. 1907 (cf. jurnal din ian. 1963).

[73] „Viitorul” (Cernăuţi), V, 1908, nr. 21, 1/14 nov., p. 163-164.

[74] Leca Morariu, Viaţă…, p. 19.

[75] Idem, p. 38-39.

[76] Idem, p. 57-58.

[77] Fragment dintr-o scrisoare, din 5 feb. 1966, adresată familiei Cantemir, la Bacău, aflată astăzi la Arhivele Statului Iaşi, Fond „Traian Cantemir”.

[78] Constantin Morariu, Cursul vieţii mele, p. 166, coroborat cu Leca Morariu, Viaţă…, p. 211.

[79] Aura-Doina Clopotari, Ion Nistor – inedit. Scrisori către Liviu Marian, în „Suceava” XX (Anuarul Muzeului Bucovinei), Suceava, 1993, p. 298.

[80] Leca Morariu, Un lustru de „Junime literară” (1923-1927), în „Revista Bucovinei”, An. III, 1944, nr. 1, ian., p. 22. Articolul la care se face referire este „Sămănătorul” şi rostul său în desvoltarea literaturei române, apărut în „Ramuri”, An. VI, 1911, nr. 16, 15 mart., p. 291-297.

[81] Din Bucovina, în „Neamul românesc”, III, 1908, nr. 84, 16 iul., p. 1325.

[82] „Neamul românesc”, III, 1908, nr. 15, 3 feb., p. 236-237.

[83] Idem, nr. 48, 20 apr., p. 752.

[84] N. Iorga, Moldova şi „Bucovina”, în „Neamul românesc”, III, 1908, nr. 48, 20 apr., p. 746-747.

[85] O descriere detaliată a manifestărilor în „Evenimentul” (Iaşi), XVI, 1908, nr. 65-67, 19-22 apr., p. 2-3, precum şi în „Neamul românesc”, III, 1908, nr. 48, 20 apr., p. 744-758.

[86] „Opinia”, Iaşi, V, 1908, nr. 417, 20 apr., p. 2. O impresionantă fotografie, cu sute de participanţi, printre care sunt uşor de recunoscut N. Iorga şi C. Morariu, a fost făcută la mănăstirea Cetăţuia şi a fost reprodusă de I.E. Torouţiu în „Gazeta cărţilor”, An. VIII, 1938, nr. 3-4, 15 şi 31 iul./ 15 şi 31 aug., p. 1.

[87] S. Din Bucovina. Serbările din Suceava, în „Neamul românesc”, III, 1908, nr. 53, 4 mai, p. 829-830.

[88] Între timp a apărut și jurnalul: Leca Morariu, Opere, vol. IV, Jurnal 1909-1919, Text stabilit și note de Maria Olar și Olga Iordache, Cuvânt introductive de Liviu Papuc, Tipo Moldova, Iași, 2018, p. 1.

[89] În special „Evenimentul”, XVII, 1909, nr. 170-171, 8 şi 10 sept., p. 2.

[90] Idem, nr. 170, p. 2.

[91] Idem, nr. 171, p. 2.

[92] N. Iorga, Oameni cari au fost, vol. III, Bucureşti, 1936, p. 232-233.

[93] În Şt.O. Iosif, Opere, ediţie îngrijită de Ion Roman, vol. IV, Bucureşti, 1981, p. 510, găsim evocate acele zile, într-o scrisoare din 10 mai 1904, adresată Nataliei Negru: „părintele Morariu, gazda mea. E un preot înalt, frumos, cu barba albă, cu figura impozantă, un adevărat apostol. Nu-ţi mai descriu primirea ce mi-a făcut-o. e destul să-ţi spun că abia picasem în casa lor şi, pe cînd steteam de vorbă cu părintele, deodată în odaia alăturată aud nişte puternice acorduri de pian – era feciorul lui care cînta… imnul regal român! Oamenii ăştia, cînd văd un român din ţară, lăcrimează de bucurie şi nu ştiu cum să-i intre în voie, numai să plece mulţumit din casa lor. Închipuieşte-ţi o casă parohială cu odăi largi, luminoase; pretutindeni curăţenie exemplară, o grădiniţă drăgălaşă în faţă, în fund, ogradă mare, care dă într-o livadă minunată. Şi totul situat într-o poziţie neasemănat de pitorească, iar oamenii care locuiesc în această casă, buni, buni ca pîinea caldă, ba aşa de buni, că te omoară cu bunătatea. Îţi pîndesc orice mişcare, cu gînd să-ţi previe orice dorinţi – te silesc să mănînci, chiar dacă nu ţi-e foame (şi asta-i o calamitate!) din bucatele lor, de altfel minunat gătite; îţi pun tot la dispoziţie şi se supără, se mîhnesc dacă-i refuzi. Din mîinile lor nu scapi cu una, cu două”.

[94] „Floarea soarelui”, I, 1927, nr. 5, mai, p. 143-144. Amintire din 24 iun. 1910.

[95] O dare de seamă face, printre alţii, Ion Grămadă, În jurul serbărilor „Junimei”, în „Junimea literară”, V, 1908, nr. 7-8, iul.-aug., p. 152-155.

[96] „Neamul românesc”, III, 1908, nr. 108, 18 sept., p. 1703.

[97] Preocupările în acest domeniu sunt mult mai vechi, primul violoncel personal provenind din 1903. În 1907 avea un album de transcripţii pentru violoncel şi cu repertoriu Ciprian Porumbescu – O roză veştezită şi Balada (Viaţă…, p. 46), iar din 1909 era elev al „Verein zur Förderung des Tonkunst”, unde va figura până în 1911 (jurnalul din 1958, caiet 87, p. 89), prima lecţie de violoncel luând-o în cadrul acestui Musikverein, „cu bravul Hans Horner”, la 18 feb. 1909 (jurnalul din 1959).

[98] Leca Morariu, Un popularizator de literatură românească: Octavian S. Isopescu, în „Revista Moldovei”, II, 1922, nr. 8, 1 dec., p. 1-4, reluat în „Glasul Bucovinei”, V, 1922, nr. 1150, 15 dec., p. 2-3.

[99] Jurnalul manuscris, 17 mai 1913.

[100] Leca Morariu, Viaţă…, p. 15, nota 10.

[101] „Bunul meu Paul din anul teterist – câtă bună muzică de cameră n-am făcut atunci în distinsa lui familie, cu fraţii săi, între care pianistul Otto” – Viaţă…, p. 104.

[102] Vezi Bibliografia articolelor scrise de Leca Morariu.

[103] La 1 noiembrie 1913 are loc o adunare la „Clubul român”, în urma căreia este ales preşedinte părintele Gribovschi, iar Leca Morariu devine secretar.

[104] Din trecutul Humorului (Conferinţa d-lui dr. I. Nistor în Gura-Humorului la 7 april) şi Dela munte (Patru concerte în centrele muntelui nostru) – de la Câmpulung, în 5 mai, semnate Humoreanul.

[105] La Voroneţ (1913 şi 1914), Suceava, 1933, 39 p., reluat în vol. Leca Morariu, Hoinar, ediţie îngrijită şi prefaţă de Liviu Papuc, Iaşi, Ed. Alfa, 2000, la p. 92-112.

[106] La Ilişeşti (26.X.1913), Cronica din Humor, Leca Morariu despre Iraclie Porumbescu (15.II.1914), C. Morariu, Inima-mi serbează azi şi Marele concert din Câmpulung (5.IV.1914).

[107] Leca Morariu, Viaţă…, p. 183.

[108] La 6 aprilie 1914, cu ocazia unui drum la Voroneţ, Leca Morariu notează în jurnal: „Aşa să ne învăţăm istoria, simţind-o – în ciuda tuturor şcolilor nemţeşti care vreau să ne-o tăinuiască!”.

[109] Anunţ extras dintr-un ziar.