M. Eminescu în context bucovinean – Scriitori din Bucovina

Nicolae CÂRLAN

––––––––––––-

M. EMINESCU ÎN CONTEXT BUCOVINEAN

Nicolae CĂRLAN

M. E M I N E S C U

Î N C O N T E X T B U C O V I N E A N

Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită

Editura

EMINESCU ȘI BUCOVINA

Ori de câtre ori a fost abordată problema raporturilor lui Eminescu cu Bucovina, s-a ajuns – nu are importanţă că pe căi diferite – la aceeaşi concluzie, pe care Al. Oprea a formulat-o în aceşti termeni: „Dintre toate provinciile româneşti, Bucovina este, fără doar şi poate, provincia nedezlipită de sufletul poetului” (În căutarea lui Eminescu – gazetarul, Bucureşti, Editura Minerva, 1983, p. 70). Motivaţiile sunt multiple şi de naturi diferite, îmbrăcând un spectru ce se întinde de la faptul biografic nud şi până la programul naţional din gândirea inegalabilului ziarist care a fost Mihai Eminescu. Strict biografic vorbind, poetul are, cum se ştie, pe linie paternă, rădăcini care, venind din Ardeal, străbat şi solul Bucovinei pe durata a câtorva generaţii, familia Eminovici / Iminovici fiind atestată în Călineştii lui Cuparencu sau Călineşti de Sus, prima oară, prin Vasile Iminovici, bunicul poetului – cantor la Biserica „Sf. Voievozi Mihail și Gavril” din localitate -, încât afirmaţia lui Dimitrie Vatamaniuc cum că Bucovina este, după Ardeal, a doua vatră a străbunilor lui Eminescu apare pe de-a-ntregul îndreptăţită. Oricum, Vasile Iminovici îşi consumă întreaga viaţă în Călineştii lui Cuparencu, iar Gheorghe Eminovici, tatăl poetului, a văzut lumina zilei, a copilărit şi şi-a petrecut cel puţin parţial adolescenţa în Bucovina. În fine, un unchi, Ioan, rămâne, împreună cu surorile, în Călineşti, are un fiu, Georgie, care, fără urmaşi în descendenţă bărbătească, reprezintă vârful terminus al familiei Eminovici în Bucovina. Numele Eminovici este şi astăzi prezent în onomastica localităţii, ca şi-n a altora din jur, însă fără vreo legătură directă de rudenie cu Eminovicii originari, chestiune elucidată convingător de regretatul Ion Roşu în cartea sa Legendă şi adevăr în biografia lui M. Eminescu (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1989, p. 145). Rubedenii de-ale poetului, în descendenţă feminină, pot fi întâlnite şi acum în Călineşti sau în alte localităţi bucovinene, purtând fireşte, alte nume de familie (v. D. Vatamaniuc – Eminescu şi Transilvania, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995, p. 16-37). Poeţii suceveni, contemporani cu noi, (regretatul) Ion Cozmei și verișoara acestuia, Carmen Veronica Steiciuc, fac parte, genealogic vorbind, dintr-o atare descendenţă.

Deşi s-a născut şi o parte din copilărie şi-a petrecut-o în Moldova, la Botoşani şi Ipoteşti, se poate spune, fără riscul de a greşi, că leagănul formaţiei moral-spirituale a lui Eminescu rămâne Bucovina, unde, la Cernăuţi, a absolvit şcoala primară şi a urmat, fără a le fi încheiat, cursurile obergimnaziului, într-o vreme când, graţie mai ales Hurmuzăcheştilor şi lui Aron Pumnul, suflul patriotismului înregistra cote ridicate, fără a depăşi limitele rezonabilităţii. Dimpotrivă.

Când Eminescu se desprinde de Bucovina, se poate afirma cu certitudine că, cel puţin din punct de vedere al caracterului uman, dar nu mai puţin din acela al orizontului de simţire şi gândire, temeliile viitoarei personalităţi erau deja închegate. Chestiunea a fost pe larg şi în amănunt dezbătută, în lucrări suficient de cunoscute (datorate lui Dimitrie Vatamaniuc, Petru Rezuş, George Muntean, Ion Roşu, Graţian Jucan, Ion Filipciuc ş.a.), ca să mai fie cazul a stărui, acum şi aici, rezumând lucruri ştiute de (mai) toată lumea.

Experienţa dobândită şi tiparele personalităţii conturate la Cernăuţi şi-au găsit cel mai durabil reflex în creaţia literară a lui Eminescu. În cea poetică mai întâi, unde, debutul, în registru elegiac, devine relevant şi pentru soarta provinciei şi pentru destinul uman al poetului; „Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,/ Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta/…/ Metalica, vibrânda a clopotelor jale/ Vuieşte în cadenţă şi sună întristat…” La foarte puţină vreme, efigia Bucovinei va fi identificată cu un fel de romantică Arcadie septentrională, străjuită de spirite ocrotitoare şi de bune auspicii: „Numai lângă sânu-ţi geniile rele,/ Care îmi descântă firul vieţii mele,/ Parcă dormita;/ Mă lăsară-n pace, ca să cânt în lume,/ Să-mi visez o soartă mândră de-al meu nume/ Şi de steaua mea”. Alte imagini veridice, precum acelea din piesa de teatru „Amor pierdut, viaţă pierdută Emmi” sau din proza neterminată Iconostas şi fragmentarium, par a conserva două tablouri, două ipostaze complementare, nu întâmplător antitetice: pe de o parte imaginea romantică „cu acele ruine negre, ce se zice că ar fi fost castelul Domnilor Moldovei”, iar pe de alta, în partitură crud realistă, ghetoul evreiesc în iremediabil declin, marcat de dezordine şi descompunere, străinismul – se sugerează cu transparenţă – generând degradarea, decăderea urbei care, altă dată, cunoscuse o înflorire remarcabilă. Urmele acelui urbanism medieval, cu o notă atât de specifică, se întâlnesc, în Suceava contemporană poetului, la tot pasul, ca un jalnic testimoniu de nobleţe pe vecie apusă: „… castelul vechilor domni e o ruină, biserica Mirăuţilor chiar şi strămoşii generaţiei actuale o ştiu tot ruină ca o moaşte de piatră din vremea lui Alexandru cel Bun, iar pe uliţele acestui oraş mare odată, mic astăzi, te împiedici numai de câte-o piatră de mormânt, care serveşte drept pavaj”.

Înstrăinată, înjosită şi năpădită de alogeni, Bucovina a înregistrat o dureroasă decădere în evoluţia ei „sub greaua coroană habsburgică”. Într-un avânt de romantică expansiune a inspiraţiei, Eminescu vede mântuirea provinciei, ca şi a românităţii în integralitatea ei, printr-un viguros şi decisiv atac împotriva împilatorilor, drept pentru care şi rosteşte un energic îndemn: La arme!: „Iar tu, iubită Bucovina/ Diamant din stema lui Ştefan/ Ajuns-ai roabă şi cadână/ Pe mâni murdare de jidan,/ Ruşinea ta nu are seamăn,/ Pământul sfânt e pângărit…/ Mişel şi idiot, şi famăn,/ Ce ai mai sta la suferit,/ De-acuma trâmbiţi de arme,/ Nălţaţi stindardul sfânt în mâini/ La arme/ La arme, dar români”.

Despre conferinţa „Influenţa austriacă asupra românilor din principate”, susţinută de Eminescu în cadrul prelecţiunilor junimiste la data de 13 martie 1876, G. Călinescu observă că este „totodată un excurs istoric, istorie socială şi filosofie politică şi, în sfârşit, temeiul întregii sale activităţi politice de mai târziu”, iar Nicolae Iorga nota: „când apare Influenţa austriacă avem deja un istoric” (Eminescu, colecţia „Eminesciana”, Iaşi, Editura Junimea, 1981, p. 268-269). Dacă privim lucrurile prin prisma disciplinelor istorice, trebuie să băgăm de seamă că, spre a-şi argumenta tezele, Eminescu procedează la o „răpide ochire” asupra istorie românilor, din perioada medievală încoace, cu necesarele conexiuni la istoria universală, încât ni se impune să afirmăm că avem a face, prin acest studiu, cu un scurt tratat de istorie naţională în context universal, recte european – mai mult decât probabil că prima abordare de acest gen în cultura românească. Cum se întâmplă de regulă în scrisul eminescian, studiul acesta, de factură eseistică, comportă o multitudine de implicaţii ideatice, ceea ce l-a determinat pe G. Călinescu să completeze caracterizarea reprodusă anterior cu precizarea că este şi „un adevărat studiu de economie şi politică naţională” (v. Opera lui Mihai Eminescu, I, Bucureşti, Editura Minerva, 1970, p. 492-516).

În orice caz, liniile de forţă ale publicisticii eminesciene sunt condensate aici, în acest stadiu fiind formulate idei, concepţii, opinii, păreri, noţiuni despre utopia imperiului creştin universal, paradoxul statului austriac neomogen şi totuşi, la vremea respectivă, stabil şi rezistent, teoria organicităţii statului, despre inevitabilitatea contradicţiilor sociale şi a statului ca factor moderator, teoria claselor productive („pozitive”) în opoziţie cu clasele parazite („superpuse”) şi, implicit, necesitatea eliminării pe cale naturală a acestora din urmă din viaţa socială, despre binefacerile stabilităţii politice a statului, despre muncă şi privilegii, despre fatalitatea dezbinării interne şi despre organizarea inadecvată a statului la români ca monarhie electivă, despre rolul muncii în evoluţia şi stabilitatea socială, despre trecutul glorios al neamului românesc asigurat în anumite momente tocmai de stabilitatea politică, despre condiţiile (slăbiciunile interne) care facilitează pătrunderea influenţelor străine nefaste în organismul social şi politic românesc etc.

E lesne de observat că, şi pentru scrierile sale de factură publicistică, referitoare la Bucovina, acest studiu programatic comportă – nu are importanță că involuntar, recte nepremeditat – atribute de veritabilă prolegomena. Şi aceasta nu numai din pricină că aici se vorbeşte despre preparativele şi acţiunile Habsburgilor în vederea încorporării parţiale (dacă nu totale) a Principatelor Române în Imperiul Austriac, încă de pe vremea lui Mihai Viteazul (victimă a politicii diabolice a Casei de Austria) şi a lui Constantin Brâncoveanu, ci şi de abilităţile prin care un imperiu aşa de eteroclit din punct de vedere etnic izbuteşte să ţină în frâu, nu atât prin forţă coercitivă, atâtea popoare, ba, mai mult, să-şi extindă influenţa cotropitoare (cu intenţii, vezi Doamne, civilizatoare) şi asupra altor teritorii, în afara imperiului (în speţă, Principatele Române). Instrumentele ad-hoc, utilizate de politicienii austrieci şi care şi-au dovedit în timp eficienţa nefastă, se constituie dintr-o trinitate infernală: preotul catolic, beamterul (funcţionarul) austriac şi comerciantul evreu, ale căror malefice prerogative, utilizate (şi) în Bucovina într-o draconică asociaţie cu principiul machiavelic „divide et impera”, ţinteau ca eternizarea raptului să capete, în conştiinţa victimelor chiar, înfăţişarea unui act de binefacere providenţială!

Toate scrierile publicistice ale lui Eminescu pe tema Bucovinei, înscriindu-se într-un context de gândire naţional(ist)ă cuprinzător, vizând întreg arealul geo-politic al românismului şi determinate, la nivelul primului imbold, de evenimente politico-diplomatice majore ale timpului său, năzuiesc, cu toată încărcătura afectivă intrinsecă structurii interioare a poetului, la apărarea şi potenţarea adevărului despre obârşiile acestei provincii, despre apartenenţa ei (în pofida tuturor maşinaţiunilor „istorice” care au înstrăinat-o) la spaţiul românesc. Atunci când, în 1996, la împlinirea a 125 de ani de la Serbarea Naţională de la Putna, publicam ediţia: Eminescu – La Bucovina(care, neputându-i supraveghea până la capăt tipărirea, a ieşit aproape un dezastru tipografic), încorporând toate textele eminesciene referitoare la această provincie românească, aveam în vedere o nedeclarată dar transparent implicită intenţie de a-i conferi destinaţia unui scut împotriva asalturilor tot mai insistente ţintind să-i denatureze Bucovinei istoria, cu scopul, nemărturisit dar evident, de a o revendica în favoarea unora sau altora dintre străinii râvnitori de pradă teritorială în detrimentul adevăratului şi unicului stăpân legitim – poporul român.

Întrucât ascunsul după degete ţine de domeniul deghizamentelor puerile sau patologice, nu este nicidecum inoportun să recunoaştem că Bucovina a intrat, cel puţin în ultimul deceniu al mileniului doi, în atenţia a tot felul de institute, asociaţii, societăţi şi organizaţii, care îi răstălmăceau în cele mai monstruoase şi fanteziste chipuri istoria autentică şi specificitatea primordială. Din Brazilia şi până în S.U.A., Germania, Polonia şi Izrael, ca să nu mai vorbim de proximele vecinătăţi, tot soiul de istorici improvizaţi, beneficiind de aportul cozilor de topor (din propria-ne bătătură), îşi făcură un suspect şi dubios obiect de cercetare „ştiinţifică” din investigarea obstinantă a istoriei acestui ţinut, cu mijloace şi argumente mistificatoare, în funcţie de interese abil ocultate, uzând de „măşti râzânde puse bine pe-un caracter inimic”, spre a semăna confuzia şi deruta necesare întru facilitarea adjudecărilor teritoriale.

Studiile şi materialele cuprinse în această carte (Mihai Eminescu în context bucovinean) au ca scop principal să expliciteze relaţiile lui Eminescu cu această zonă a românismului septentrional și, implicit, poziția sa față de Bucovina cât mai aproape de litera şi spiritul adevărului care le-a guvernat geneza şi manifestarea. Dacă intenţia s-a convertit în fapt, nu este rostul nostru să apreciem. Destul că dixit et salvavi anima meam, cu nădejdea că vom fi făcut-o şi în numele altora care, în ciuda atâtor persiflări ieftine, pseudoelitiste, simt şi gândesc în virtutea unei sănătoase, fecunde şi benefice tradiţii româneşti.

Acestea sunt consideraţiile cu care deschideam ediţia întâi a acestei cărţi, în anul 2000, „Anul Eminescu”, a cărei tipărire a fost posibilă datorită înțelegerii generoase a d-lui Dumitru Cucu, președinte, și atunci, a Fundației Culturale a Bucovinei. Interesul cu care cartea a fost întâmpinată în orizontul criticii de specialitate şi primirea mai mult decât încurajatoare în rândul cititorilor, în special al celor din înstrăinatul nostru Nord românesc, ne-au determinat să purcedem la reeditarea ei, cu revizuirile cuvenite (minime, de altfel) şi cu câteva adăugiri determinate de două contribuţii documentare adiacente din punct de vedere tematic: un fragment de roman documentar referitor la prezenţa lui Eminescu la Suceava şi scrisoarea lui Matei Eminescu, fratele poetului, adresată omului politic bucovinean Iancu Flondor. Peste toate acestea, ediţia în cauză se constituie şi într-un omagiu adus Poetului naţional la împlinirea a 120 de ani de la trecerea sa în lumea umbrelor etern-străjuitoare ale arealului spiritualităţii româneşti.

Ce ar mai fi de adăugat acum, la această a III-a ediţie (destinată să apară în tandem cu antologia eminesciană La Bucovina, aceasta în ediția a doua)? Doar faptul că, documentar, ea a fost întregită cu relatarea intitulată Solemnitatea dezvelirii bustului lui Eminescu de la Dumbrăveni, extrasă din placheta Omagiu lui Mihail Eminescu, editată de Comitetul Comemorării Poetului la Galaţi, în anul 1909 (p. 125-128), unde fusese reprodusă din ziarul „Conservatorul” (marţi, 16 iulie, 1902). Cele două cărți, în raport de complementaritate evidentă, vor apărea, ca soluție tipo-editorială, probabil încasetate, pentru ca cititorul să poată confrunta, eventual, realitatea socio-politico-istorică surprinsă de Mihai Eminescu, de visu, cu explicitările survenite din partea unui exeget de la începutul mileniului al treilea, situat pe o poziție raționalist-tradiționalistă în baza principiului critic al adecvării la obiect.

Nicolae CÂRLAN

NOTĂ EDITORIALĂ

Studiile şi materialele din această lucrare au fost, mai întâi, publicate, începând din anul 1989, în reviste literare sau/şi de cultură, precum urmează:

Suceava între imaginar şi autentic, în „Moldova”, anul III, nr. 3, august 1992, Iaşi, p. 100-102;
Ştefan cel Mare – dimensiuni umane, eroice, sacre, în „Literatorul”, anul III, nr. 2, 7-14 ianuarie 1994, Bucureşti, p. 15; republicar în „Nădejdea”, anul II, nr. 1, 1995, Drobeta-Turnu Severin, p. 31-34;
Miron Costin – modelul cărturarului patriot, în „Moldova”, anul III, nr. 1, 1992, Iaşi, p. 12-14;
Grigore Ghica – primul martir al Bucovinei, în „Bucovina literară”, anul VII, nr. 6, 1998, Suceava, p. 10-11;
Mihai Eminescu şi Lepturariul lui Aron Pumnul, în „Ateneu”, anul 26, nr. 6, 1989, Bacău, p. 8-9; republicat în „Suceava, anuarul Muzeului Bucovinei”, XVII-XVIII-IX, 1990-1991-1992, Suceava, p. 297-309;
Procesul Arboroasei sub incidenţa gazetarului, în Almanahul „Apă vie”, ediţia a III-a, 2000, Timişoara, p. 301-303. Cf. şi Mihai Eminescu despre procesul „Arboroasa”. Selectarea textelor, a ilustraţiei şi cuvânt înainte de Nicolae Cârlan, Suceava, Inspectoratul Judeţean pentru Cultură/Muzeul Bucovinei, 1993;
Mihai Eminescu şi A. D. Xenopol, protagonişti ai Serbării Naţionale de la Putna, vezi Prefaţă la Serbarea Naţională de la Putna, 15/27 august 1871. Documente. Ediţie şi prefaţă de Nicolae Cârlan, [postfaţă de Lorin Fortuna, Timişoara, Editura Mirton, 1996, p. 5-12);
Românii şi alte etnii din Bucovina, în „Bucovina literară”, anul VIII, nr. 1-2, 1999, Suceava, p. 18-20;
Despre viaţa spirituală a românilor din Bucovina – fragment din Postfaţă la antologia: Mihai Eminescu – La Bucovina, cuvânt înainte de Dimitrie Vatamaniuc, selecţia şi ordonarea textelor, notă asupra ediţiei şi postfaţă de Nicolae Cârlan. Ediţie tipărită în anul 1996, cu prilejul celei de a 125-a aniversări a Serbării Naţionale de la Putna (15/27 august 1871), Suceava, Editura Hurmuzachi, 1996, p. 134-140;
Necrologul din „Revista politică” ,vezi Nicolae Cârlan, Mihai Eminescu în context bucovinean, [ed. I], Suceava, Fundaţia Culturală a Bucovinei, 2000, p. 92-98;
Despre un bust dispărut, în „Confederaţia Eminescu”, anul 4, nr. 1-3 (11-12), martie 1995, Oradea;
Publicistica bucovineană despre primul bust al lui M. Eminescu în mediul rural, în „Bucovina literară” anul VII, nr. 4-7, 1997, Suceava, p. 13-15 şi 39; vezi şi Simbol al geniului românesc, în „Zori noi”, anul XLIII, nr. 12316, 07.05.1989) Suceava;
Bustul lui Mihai Eminescu de la Dumbrăveni – file din jurnalul lui Victor Morariu, în „Dacia literară”, anul X, nr. 2, 1999, Iaşi, p. 26-29;
Cezar Petrescu şi Leca Morariu în căutarea lui Eminescu, vezi Nicolae Cârlan, Mihai Eminescu în context bucovinean, ed. cit., p.124-133;
Ipostaze exegetice ale Luceafărului în „Buletinul «Mihai Eminescu»”, vezi Nicolae Cârlan, Mihai Eminescu în context bucovinean, ed. cit., p. 133-138);
O valoroasă ediţie Eminescu din biblioteca lui Leca Morariu, în „Zori noi”, anul XLIII, nr. 12346, 11.06.1989, Suceava; sub titlul Pentru cunoaşterea în lume a liricii eminesciene;
Despre mania „contribuţiilor” eminescologice, în „Bucovina literară”, anul III, nr. 4, 1992, Suceava, p. 2;
„Dacă nu sunt EMINESCU, totuşi sunt fratele lui”, în„Bucovina literară”, anul X, nr. 1 (107), ianuarie 2000, Suceava, p. 24-28;
Mihai Eminescu la Suceava, în „Bucovina literară”, anul XVIII, nr. 5-6 (195-196), mai-iunie 2007, Suceava, p. 14-15.

O parte din aceste studii şi materiale a făcut obiectul unor comunicări şi intervenţii în sesiuni ştiinţifice (la Iaşi, Vaslui, Piatra Neamţ, Dumbrăveni, Suceava) iar altele, cu statut de comunicări ştiinţifice, au fost susţinute în cadrul Festivalului „Mihai Eminescu”, care se desfăşoară, din 1992 încoace, în fiecare an, la 15 ianuarie, la Suceava, Călineşti-Cuparencu şi Putna. Bineînţeles că toate au fost revăzute şi, după caz, revizuite şi adăugite.

În aceste condiţii, ediţia de faţă trebuie considerată definitivă.

N. C.

I. PERENITATEA UNUI SIMBOL NAŢIONAL

Suceava între imaginar şi autentic

Venind parcă din pretutindenea spaţiului şi timpului universal, sigilate cu pecetea specifică a spiritului românesc, spre a ne călăuzi destinul în durată eternă, Mihai Eminescu va fi fost menit să exprime chintesenţa existenţei noastre în integralitatea ei. Şi asta nu neapărat numai dintr-o devorantă propersiune de absorbţie a dimensiunilor necuprinsului, atât de proprie spiritelor romantice. Desigur, Eminescu este un spirit universal, „un homo universalle”, cum s-a zis, dar, concomitent şi „întruparea cea mai deplină a geniului românesc” (Nicolae Iorga), „omul deplin al culturii româneşti” (Constantin Noica), fiindcă, după memorabila expresie călinesciană, „universalitatea fiind un punct cosmic al unei verticale pe pământ, iar nu o abstracţie, orice poet universal este ipso facto un poet naţional”. Şi invers: „Fiind foarte român, Eminescu e universal” (T. Arghezi).

Era, s-ar putea zice, aprioric de neconceput ca de pe harta nemărginită a cugetului şi sufletului eminescian să lipsească unul dintre reperele cele mai pline de strălucire şi de dramatism ale tradiţiilor de luptă şi biruinţă, de jertfe şi sacrificii întru apărarea existenţei neamului românesc, de autentică spiritualitate autohtonă, cum este Suceava, cu Cetatea de Scaun a Muşatinilor, (atât de înjosită, de trivializată astăzi de ipochimeni cu apucături tejghetaristo-cârciumăreşti, stimulaţi de intervenţia interesată a autorităţilor (i)responsabile), cu bisericile sale vechi, cu atâtea relicve sacre ale trecutului. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în ordine biografică, obârşiile imediate ale poetului pornesc din chiar această zonă, încărcată de istorie şi legendă, de trăinicie românească în faţa vicisitudinilor vremii şi timpurilor. „Eminescu – constată G. Călinescu – era un român de tip carpatin, dintre aceia care, trăind în preajma munţilor, mai cu seamă în Ardeal şi Moldova de Sus, sub greaua coroană habsburgică, cresc mai vânjoşi şi mai aprigi şi arată, pentru încercările de smulgere a lor din pământul străbun, lungi rădăcini fioroase, asemeni acelora ce apele curgătoare descoperă pe malurile cu copaci bătrâni” (s.n., N.C.). E, după cum se vede, o observaţie nu numai de mare forţă expresivă, dar şi încărcată de multiple conotaţii sugestive, între care se impune şi identificarea implacabilă a poetului cu destinul integral al neamului românesc, cu capacitatea acestui popor de a rămâne statornic ancorat într-un spaţiu predestinat, de legile nescrise ale soartei, să-i fie, etern-succesiv, leagăn şi mormânt dintr-„ale lumii începuturi” şi „până când s-o stinge totul ca o umbră-n întuneric”. S-ar mai putea invoca aici, între altele, şi o determinaţie, generată nu atât exclusiv din înclinarea romantică spre regresiune în timp, cât, mai degrabă, din convingerea că „Viitorul şi trecutul/ Sunt a lumii două feţe,/ Vede-n capăt începutul/ Cine ştie să le-nveţe” sau, şi mai explicit: „Viitorul e continuarea, în cazul cel mai bun rectificarea trecutului”, ceea ce, fie şi numai în plan gnoseologic, are drept consecinţă şi finalitate explorarea trecutului spre adecvată prospectare a viitorului, năzuinţă expres formulată de poet şi în ampla panoramă a deşertăciunilor, Memento mori: „Vrei viitorul a-l cunoaşte, te întoarce în trecut”.

În astfel de formulări apodictice, vizionarismul eminescian îşi găseşte întemeierea sapeinţială necesară şi elocventă, ajutând la înţelegerea adecvată a tentaţiei (tendinţei) constante a poetului de a sonda cu insistenţă trecutul lumii şi al neamului său până dincolo de limitele explorate de cunoaşterea pozitivă. Însă trebuie să fim de acord că, aşa cum s-a şi constatat deja, „pasionat admirator al trecutului glorios faţă de prezentul epigonic, Eminescu nu este un laudator temporis acti, ci un vizionar dăruit până la ultima fibră idealurilor viitorimii” (Aurelia Rusu).

Cât priveşte Suceava, fosta reşedinţă din vremurile de mărire (dar, vai!, şi de decădere) ale Moldovei, ar fi mai întâi de subliniat faptul că imaginea urbei apare în toate compartimentele operei eminesciene – poezie, proză, dramaturgie, publicistică – îmbrăcând forme expresive diverse şi variate, de la invocare şi evocare, la descrierea lapidară, de la proiecţia pe un fundal istorico-legendar cu aură mitică, la surprinderea de elemente concrete, cu semnificaţii de „document”, ale unor repere de viaţă urbană, degenerată, sau de manifestări spirituale deturnate de la cursul firesc, însă pe cale de perpetuă revenire la matca autohtonă, precum învăţământul sucevean în momentul introducerii limbii române, ca limbă de predare, paralel cu, iar nu, cum era firesc, în locul celei germane impuse de autorităţile habsburgice prin mijloace perfide şi, bineînţeles, neloiale, ilegitime.

Incontestabil, se remarcă la Eminescu, şi în această privinţă, o bază cognitivă amplă şi solidă, întemeiată pe experienţă directă ca şi pe surse informaţionale implicite. Legăturile poetului cu priveliştile şi coordonatele Sucevei au fost, indiscutabil, intense şi durabile, deşi, documentar, ele n-au putut fi identificate cu precizie, în pofida strădaniei istoricilor/istoriografilor literari din Bucovina (Teofil Lupu, Leca Morariu, Vasile Gherasim, Eugen Păunel, Augustin Z.N. Pop, A. Vasiliu, Graţian Jucan, Ion Filipciuc ş.a.) de a stabili împrejurările şi datele la care poetul a trecut prin sau a poposit la Suceava, luându-se în discuţie şi unele antecedente, cum ar fi, spre exemplu, faptul că Gheorghe Eminovici, tatăl poetului, a urmat aici cursurile unei şcoli de trei ani, cu un anume dascăl Ioniţă. Din toată această bibliografie, cam încurcată şi neconsonantă, G. Călinescu reţine, cu titlu de prudentă prezumţie, doar popasul sucevean din 1885: „Se pretinde iarăşi că, de sărbătorile Crăciunului 1885, Eminescu ar fi fost la Cernăuţi, la sora sa Aglaia Dragoli şi cu acest prilej ar fi fost luat de prietenii locali şi la Suceava, la Ştefan Dracinschi, directorul gimnaziului, care-şi serba ziua onomastică. Erau de faţă prieteni şi cunoscuţi de mult: A. Daşkievici, Vasile Bumbac, Ştefureac, C. Mandicevschi, I. Isopescul, dar Eminescu rămase mereu întunecat şi cu gura încleştată, chiar când catihetul gimnaziului, Scharnagel, dăduse ca etimologie a numelui Eminescu cuvântul «eminere», «a se ridica deasupra altora», ceea ce era adevărat şi prin talent, şi prin suferinţă”.

Dacă iţele cercetării biografice rămân, oricum, încurcate în legătură cu urmele poetului prin cetatea Sucevei, datele referenţiale ale operei sunt, în orice caz, cu adevărat generoase şi concludente, putându-se, la rigoare, ordona într-o suită de imagini diacronice ale urbei, de o pregnanţă în măsură să edifice spiritul caracterizat prin apetenţă spre diversitate ideatico-imagistică şi expresie sensibilă cuceritoare, dacă nu totdeauna realistă, atunci, oricum, plauzibilă.

Valorificând, în manieră romantică, legenda şi fabulosul folcloric, Eminescu conferă, într-o poezie originală de inspiraţie folclorică, Dragoş Vodă cel Bătrân, dimensiuni fantastice urbei medievale, dominată de „domneasca cetăţuie/ Ce cu crestele-i se suie,/ Repezite înspre nori/ Peste codrii sunători” şi înconjurată de „zid de piatră nalt şi gros,/ Că pe el merg cinci pe jos/ Şi au loc cu de prisos,/ Că merg trei călări alături/ Şi mai au loc pe de lături/ Caii mândri să-şi-i joace/ Când în acolo, când încoace”.

Imaginaţia poetică eminesciană operează însă abundent cu elemente autentice în măsură să conducă la o reconstituire sugestivă, în care jocul de lumini şi umbre, de planuri şi volume arhitecturale, creează acea atmosferă atât de specifică aulicului medieval, constituită dint-o recuzită cu patină de epocă, dispusă parcă într-o etalare muzeistică sui generis: „Printre arcurile grele,/ Printre negrele zăbrele/ Abia soarele străbate/ Între tinzi întunecate;/ În pereţi de piatră goală/ Au înfipt făclii de smoală,/ Fumegând, cu flăcări roşii,/ Luminează-ntunecoşii/ Stâlpi de piatră grei şi suri/ Unde-atârnă-armături/ Arătând a lor rugină/ Sub făclia de răşină,/ Paveze, mănuşi leite,/ Caşte mândre, poleite,/ Şi pieptare, obrăzare/ Şi arcuri de vânătoare,/ Iar în fundul salei drepte/ Se-nalţă pe şapte trepte/ Tronul domnului creştin/ Coperit de-un baldachin”.

Peste această Suceavă, cu castelul ei de sugestie gotică, stăpân e „Dragoş Vodă cel Bătrân” care şade-n „jeţu-l auriu” înconjurat de doisprezece (numărul apostolilor!) sfetnici. Portretul lui Dragoş este conturat din elementele care fac şi ele trimiteri la vremurile mitice: „Barba albă până-n brâu/ Cu ochi negri viforoşi:/ Coroana de aur roş/ Strălucind frumos pe frunte/ Peste pletele cărunte;/ Pe-a hlamidei sale cute/ Flori de aur sunt cusute;/ Şi cu faţa înţeleaptă/ Şi cu schiptru-n mâna dreaptă”.

Suceava lui Ştefan cel Mare, reprezintă, în viziunea poetică a lui Eminescu, un fel de ceea ce am putea numi bază de lansare şi susţinere a acţiunilor voievodului în stăvilirea avalanşelor cotropitoare: „Ce zgomot de bucium şi arme, ce val/ Când Ştefan se suie călare pe cal/ Răspunde Suceava din urmă” (Ştefan cel Mare. Schiţe de imn), căci „Suceava era cuibul Domnului Moldovei”.

Figura voievodului se conturează indisolubil legată de imaginea aulică a sălii tronului de la Suceava şi în piesa de teatru Mira. Deşi apăsat de anii mulţi, „îngălbenit ca raza şi slab ca vechiul leu”, Ştefan se detaşează faţă de mulţimea adunată în sala imensă a tronului pentru că „sub genele lui sure ardea sufletul aprins/ În două stele negre de foc încă nestins…/ Cum luna-neacă lumea, cu alba ei privire/ Astfel priveşte Ştefan prin sală cu mărire”.

Menţinându-ne tot în perimetrul operei „de ficţiune”, vom observa că ipostaza de burg medieval a Sucevei este creionată, altă dată, de Eminescu într-o imagine decrepită, marcată de un iremediabil proces de degradare, în fragmentul de proză, Iconostas şi fragmentarium. E aici o atmosferă de ghetou evreiesc surprins în nestăvilit declin sub imperiul dezordinii şi descompunerii apăsătoare, stranii, indiscret străbătută de reflectorul rece şi palid al luminii selenare: „Ciudată ca o scrisoare în ieroglife sta uliţa jidovească a Sucevei în lună. Şiruri de case sărace, peticite când uniform ca legile Pentateucului, când pestriţi şi mestecate ca hainele rupte şi lucrurile vechi din desacul unui jidov. În fereşti, bucăţi de steclă colorată, lipite cu hârtii sfăşiete din Gemara, pe care se coc colacii de sărbătoare. Perdele de atlaz roş înşirate pe-un fir de aţă şi singurul spectator, luna, privea când într-o casă, când într-alta, în toate deodată şi pe rând. El văzu cărţi vechi, în dulapuri vechi, sfeşnice de alamă, copii ce dormeau la pământ, caftane de atlas şi caftane sărace. Astfel lumina le revedea, pe rând odăi de o pestriţă diferenţă, deşi casele păreau uniforme. În mijlocul mahalalei adormite, templul sur – Sionul ruinat – de jur împrejur proptit de bârne de stejar şi, înaintea casei cahalului, un bou înjunghiat ca spre jertfă. Era un aspect trist ca o viziune a lui Isaia, ca o tânguire a lui Iezechil. Sur era templul pe dinafară, tocit înăuntru, legea pe balustrada de mijloc, hainele albe pe bănci. Grilajul de la corul femeilor zugrăvea în părete o mrejă de umbră”. Străinismul şi înstrăinarea – se sugerează, cu transparenţă, şi prin acest fragment de proză abordată de Eminescu – au drept ineluctabilă consecinţă degradarea, decăderea urbei care, cândva, cunoscuse o înflorire remarcabilă, generată de vigoarea autohtonismului.

Imaginea Sucevei de demult revine, şi altă dată, în paginile dramaturgiei eminesciene (Dodecameronul dramatic, finalizat, ar fi urmat să-şi desfăşoare, în genere, confruntările şi înfruntările dintre membrii castei muşatine – veritabili atrizi moldavi – în decor sucevean medieval) prin evocarea relicvelor sale glorioase, în amintirea nostalgică a eroinei Emi (din „drama originală într-un act” Amor pierdut-viaţa pierdută. Emmi, a cărei acţiune e plasată la Wies-Baden, în anul 1859), eroină pentru care Bucovina e preferabilă Italiei, tocmai graţie atmosferei romantice degajate de ruinele bătrânei Cetăţi de Scaun, de atmosfera nocturnă, dar şi imaginaţiei contemplative a eroinei, nutrită din „ istoria cronicelor colbăite”: „Mie… nu-mi place Italia ca… Bucovina. Tata are-o casă-n Suceava… faţă-n faţă cu acele ruine negre, ce se zice a fi fost castelul Domnilor Moldovei…

O,-mi place să stau viaţa mea toată să privesc acele ruine… Noaptea… iarna… într-o cameră caldă, caldă… să stau la fereastră, să privesc ruinele cele ninse, albe ca argintul, luna galbenă fugind prin nouri… iar umbrele acelor nori aruncate pe zăpadă părând a fi umbrele străbunilor. Apoi să las perdeaua-n jos şi la lumina focului să citesc poveşti bătrâne şi să-mi adorm mintea mea de copil nebun cu istoriile cronicelor colbăite ale tată-meu…”

Sunt acestea, desigur, imagini plăsmuite de fantezia lui Eminescu, pe un fond aperceptiv acumulat, nici nu mai încape vorbă, atât prin contactul direct cu realităţile Sucevei din vremea sa, cât şi pe filieră livrească sau prin valorificarea tradiţiilor care, în veacul poetului, trebuie să fi fost încă destul de bogate şi substanţiale în privinţa urbei ca şi a ţinutului.

În proza publicistică Eminescu revine adeseori cu gândul la „sfânta cetate a Sucevei” ca şi la Bucovina întreagă, deoarece acolo se află „scaunul domniei vechi cu ruinele măririi noastre, acolo sunt moaştele celor mai mari dintre români, acolo doarme Dragoş, îmblânzitorul de zimbri, acolo Alexandru, întemeietorul de legi, acolo Ştefan, zidul de apărare al creştinătăţii”. De data aceasta avem însă a face, cel mai adesea, cu ancorarea în realitatea imediată, maniera scriiturii fiind aceea a reportajului pamflet, pana gazetarului fiind înmuiată în cerneala amărăciunii şi a revoltei, bunăoară ca în această secvenţă din cronica teatrală la drama Despot Vodă, de Vasile Alecsandri, cronică publicată în „Timpul”, la 2 noiembrie 1879: „Suceava! E drept că acelaşi râu al Sucevei curge la aceeaşi poală de deal şi astăzi, dar castelul vechilor domni e o ruină, biserica Mirăuţilor chiar şi strămoşii generaţiei actuale o ştiu tot ruinată ca o moaşte de piatră din vremea lui Alexandru cel Bun, iar pe uliţele acestui oraş, mare odată, mic astăzi, te împiedici numai de câte-o piatră de mormânt, care serveşte drept pavaj. Şi, ca un semn ce mult le prieşte românilor constituţia şi liberalismul modern, acolo unde se sfătuiau odinioară pârgarii şi şoltuzul Sucevei, dezbat azi, în limba nemţească, consilieri jidani, iar sucevenii îşi aleg astăzi în Parlamentul de la Viena, cu voturi cumpărate pe bani, pe evreul Offenhein atât de cunoscut prin onestitatea manipulaţiunilor sale financiare. O tempora, o mores!”

În fine, alte câteva pagini de publicistică, sunt, special, consacrate învăţământului gimnazial din Suceava cu prilejul introducerii limbii române, paralel cu cea germană, „ca limbă de proponiment, fiindcă nu numai locuitorii Sucevei şi a[i] împrejurimilor sunt în majoritate români, dar şi uricul de întemeiere al acelui liceu prevede asemenea măsură”. Eminescu întrevede în împlinirea acestui deziderat legitim o condiţie esenţială a propăşirii învăţământului sucevean, argumentându-şi ideea prin calitatea profesională a corpului profesoral şi prin „organizarea şcolastică” adecvată: „Liceul din Suceava ar avea prin introducerea limbei româneşti un viitor foarte însemnat, căci corpul didactic (compus în cea mai mare parte de români cu titluri academice şi pe deplin calificaţi) e mult superior celui din Cernăuţi (compus din suplinitori rusneci). Afară de aceea poate că mulţi din ţinuturile Sucevei şi al Dorohoiului din Moldova ar prefera să-şi deie copiii la liceul din Suceava în loc de a-i da la Iaşi sau Botoşani, oraşe în care viaţa e mai scumpă decât în Suceava şi unde organizarea şcolastică nici nu garantează măcar o dezvoltare cumsecade a copiilor”. Această prestigioasă carte de vizită a şcolii sucevene, datând din anul 1876 (21 mai) va fi augmentată peste aproape un an (21 martie 1877) în termeni la fel de transparenţi: „Personalul didactic din Suceava este foarte bun, căci toţi profesorii sunt ieşiţi de la facultatea de litere şi ştiinţe din Viena şi sunt români. Din împrejurimile în care există acest liceu nu putem stabili decât un pronostic bun pentru viitorul său. Depărtat de luptele cari înverşunează viaţa publică de la noi şi ferit de vecinice fantezii reformatorii, liceul din Suceava ar fi menit să devină un foarte bun, dacă nu cel mai bun institut secundar românesc. Nu ne îndoim asemenea că literatura didactică naţională va câştiga mult, încât înrâurirea acestui institut asupra românilor din imperiu şi din ţară va fi mai mare decât aceea a Universităţii din Cernăuţi”.

Fie că apare în pagini izvodite de imaginaţia şi fantezia creatoare a poetului, alimentate din izvoare informative mai mult sau mai puţin transparente, sau din grăitoarele relicve ale trecutului, ajunse până în contemporaneitate şi rezistând dintelui necruţător al timpului (nu însă şi indiferenţei şi ticăloşiei oamenilor), fie că se conturează din notaţii înregistrate de visu, suita de imagini şi referinţe care dau contur diacronic Sucevei, se încheagă de fiecare dată, în viziunea eminesciană, cu acea pregnanţă semnificativă, generată de conştiinţa acută a poetului că orice manifestare de „respect faţă cu trecutul”, „e un semn că o naţiune are în sufletul său religia umanităţii”. Paşii poetului prin cetatea Sucevei au înscris (graţie verbului său neîntrecut în forţă de cuprindere şi expresie, a preocupării nestrămutate de a încredinţa hârtiei doar „cuvântul ce exprimă adevărul”, chiar atunci când acesta e crud şi dureros) urme statornic relevante nu numai pentru vremea când au fost concepute, dar şi, mai cu seamă, pentru memoria posterităţii căreia, punându-i-se în faţă tablouri de mărire şi decădere ale unui reper cardinal din orizontul istoriei naţionale, i se stimulează, în ultimă instanţă, disponibilitatea meditaţiei privitoare la caracterul efemer al înfăptuirilor umane în raport cu legile inexorabile ale mutaţiilor determinate de curgerea implacabilă a timpului: „Cum trece-n lume toată slava/ Ca şi un vis, ca spuma undei!/ Sus în cetate la Suceava/ Eu zic: Sic tranzit gloria mundi!” În fond, sub o atare emblematică meditaţie se cuvine a fi aşezată întreaga suită de imagini (plasate, când în sfera imaginarului când în aceea a autenticului) ale Sucevei, conturate de pana celui mai iluminat mânuitor al verbului românesc.

II. EFIGII NEPIERITOARE

Ş t e f a n c e l M a r e

– dimensiuni umane, eroice, sacre –

„Vremea lui Ştefan cel Mare,/ Zimbrul sombru şi regal” (Epigonii), reprezintă o coordonată majoră a istorie româneşti stăruitor frecventată şi explorată de poetul nostru naţional. Şi dacă în creaţia beletristică propriu-zisă a lui Eminescu nu întâlnim, cum ne aşteptam, specimene expresiv-ideatice pe măsura sublimului model ştefanian şi a inegalabilei capacităţi evocatoare proprii geniului eminescian (ca în cazul lui Mircea cel Bătrân, în Scrisoarea III), în schimb proza publicistică îi prilejuieşte poetului posibilitatea unei „revanşe” încărcate de strălucitoare sensuri şi de profunde semnificaţii cu durabilitate peste timp.

Mai întâi să observăm că oricine străbate universul labirintic al publicisticii eminesciene constată cu uşurinţă că imaginea Voievodului se încheagă din efigii succesive şi complementare, plasate, îndeobşte, în contexte acuzat polemice (cu adresă directă la turpitudinile vieţii social-politice, economice şi culturale de la mijlocul celei de a doua jumătăţi a veacului al XIX-lea românesc) şi într-un vast sistem de referinţe, mai mult decât transparente, vizând, pe de o parte, existenţa neamului nostru în (cvasi)integralitatea sa temporară şi spaţială, iar pe de altă parte, toate evenimentele importante şi semnificative din viaţa societăţii româneşti a perioadei 1870-1883. Cum abordarea tuturor acestor aspecte necesită un studiu de proporţii, vom urmări în această intervenţie doar ipostaze din care se constituie imaginea complexă a slăvitului Voievod, într-o suită de coordonate, mergând ascensional, de la dimensiunea umană până la aceea de sfânt cu atribute de martir, mucenic, arhanghel. Înainte de alte consideraţii, sunt de reţinut, din capul locului, caracterizările generice, lapidare, semănate de poet de-a lungul întregii sale proze publicistice, nu din vreun imbold neapărat encomiastic, ci pentru că prototipul îi impunea o atitudine de eleva(n)tă admiraţie şi preţuire, precum: „nebiruitul Ştefan Vodă” (Opere, XI, p. 312), „gigantul trecutului” (XIII, 316), „eroul naţiunei româneşti” (IX, 443), „acest mare geniu român” (XIII, 312), „zidul de apărare al creştinătăţii” (IX, 429), „binecredinciosul şi de Hristos iubitorul Ştefan Voievod” (IX, 259), „scutul creştinătăţii şi cetatea Crucii” (XIII, 317), „creştinul pios” (IX, 443), „campionul creştinătăţii”, „el care punea ideea mai presus de toate” (XIII, 312), „Ştefan cel Mare şi Sfânt” (X, 316).

Valorificând tradiţiile populare cu aură legendară (pe cele din mediul monastic putnean), Eminescu potenţează credinţa că, în locul odihnei sale de veci, Ştefan cel Mare veghează întru eternitate la destinul neamului (de văzut, în acest sens, şi poezia Doină), arătând, la anumite momente, semne de participare la evenimentele cruciale care-i marchează (tragic, mai ales) existenţa, aşa cum, bunăoară, s-ar fi întâmplat în 1777, în momentul asasinării lui Grigore Ghica al III-lea, voievodul care plătise cu capul cutezanţa, perfect îndreptăţită, de a fi protestat faţă de răpirea, prin fraudă şi samavolnicie, a nordului Moldovei, când, notează Eminescu, „după ce ni se luase bucata de pământ unde zac oasele domnitorilor noştri de la Dragoş Voievod până la Petru Rareş”, „vatra strămoşească, începătura domniei şi a neamului moldovenesc şi în care doarme cenuşa lui Alexandru cel Bun, legiuitorul şi părintele ţării, şi a lui Ştefan cel Mare, pavăza creştinătăţii întregi”, „pământul nostru cel mai scump” (IX, 322), „se asasinează, prin influenţa morală a Austriei, domnul care a îndrăznit a protesta contra neruşinatei răpiri” (IX, 220). În conturarea portretului fizic (cu elemente ale structurii interioare) al voievodului, gazetarul de excepţională percuţie expresivă şi nedisimulată „patimă” care a fost Mihai Eminescu, pune în valoare şi resursele cronicăreşti dar şi o imagine vizuală indirectă – „portretul original al lui Ştefan Vodă”, descris – înţelegem – de un călugăr bătrân de la Mănăstirea Putna –: „După original el au fost mic la stat, dar cu umere largi, cu faţa mare şi lungăreaţă, cu fruntea lată, ochii mari plecaţi în jos. Smad şi îngălbenit la faţă, părul capului lung şi negru acoperea umerii şi cădea pe spate. Căutătura era tristă şi adâncă, ca şi când ar fi fost cuprins de o stranie gândire”.

Ţinuta vestimentară, de factură şi uzanţă aulică, a domnitorului degajă maiestate şi prestanţă, sugerând, îndeosebi, faptul că Vodă era emanaţia voinţei divine: „Coroana lui avea deasupra, în mijloc, crucea toată de aur, împodobită cu cinci pietre nestemate. Sub crucea coroanei urmau Duhul Sfânt, apoi Dumnezeu Tatăl, cu dreapta binecuvântând, cu stânga ţinând globul pământului, pe cercul de margine al coroanei un rând de pietre scumpe de jur împrejur. Îmbrăcat era Vodă într-un strai mohorât cu guler de aur, iar pe gât îi atârna un engolpion din pietre şi mărgăritare. Câmpul portretului era albastru, în dreapta şi în stânga capului perdele roşii”.

Relatarea legendei este continuată de Eminescu, prin translarea expunerii din registrul descriptiv în cel narativ, precum urmează:

„Am întrebat ce s-au făcut cu originalul?

Călugărul au răspuns ce însuşi auzise.

Într-una din zilele anului 1777, la miezul nopţii, Buga, clopotul cel mare, a-nceput să sune de sine, întâi încet, apoi tot mai tare şi mai tare.

Călugării treziţi din somn se uitară în ograda mănăstirei. În fioroasa tăcere, în sunetul clopotului ce creştea treptat, biserica se lumina de sine înăuntru de o lumină stranie şi nemaivăzută. Călugării coborâseră într-un şir treptele chiliilor, unul deschise uşa bisericii… în acea clipă clopotul tăcu şi în biserică era întuneric des.

Candelele pe mormântul lui Vodă se stinseră de la sine, deşi avusese untdelemn îndestul.

A doua zi portretul Voievodului Moldovei era atât de mohorât şi de stins, încât pentru păstrarea memoriei lui, un călugăr ce nu ştia zugrăvia, au făcut copia ce există astăzi.

Aprinde-se-vor candelele pe mormânt? Lumina-se-va vechiul portret?” (IX, 43).

Că principala sursă internă de informare o reprezenta pentru Eminescu mult preţuitele „cronice bătrâne”, din care el, extrăgându-şi „fondul inspiraţiunilor”, dădea la iveală pagini memorabile, nu încape nici o îndoială, de vreme ce însuşi poetul ne dezvăluie acest lucru: „Ne bucură portretul pe care-l face Grigore Ureche, Vornicul, lui Ştefan cel Mare, încât simţim şi azi plăcere citind ce vrednic şi cu virtute român a fost Măria Sa” (X, 23). Aceleaşi izvoare interne şi desigur că şi altele de la noi şi de aiurea (stabilite cu acribie de cercetători, îndeosebi de Dimitrie Vatamaniuc), binecunoscute astăzi, i-au furnizat lui Eminescu detalii pentru un alt portret cu totul memorabil, în textura căruia coexistă, ca o veritabilă ars combinatoria, într-o succesiune dinamică, efigia umană a lui Ştefan cel Mare, dedat şi la fugare plăceri inerente vieţii telurice, cu aceea a voievodului viteaz şi înţelept, luminat prin cultură, excepţional organizator de ţară, necruţător cu vrăjmaşii dinăuntru şi din afară, ctitor de aşezăminte ale închinăciunii, generos cu supuşii ataşaţi politicii sale consecvente de apărare a integrităţii şi neatârnării pământului străbun. Aşadar, Ştefan cel Mare „ştia să facă fărâme pe turci, tătari, leşi, unguri, ştia niţică slavonă, avusese mai multe rânduri de neveste, bea bine la vin vechi de Cotnar şi din când în când tăia capul vreunui boier sau nasul vreunui prinţ tătăresc. Apoi descăleca târguri de-a lungul râurilor, dăruia panţirilor şi dărăbanilor locuri bune pentru păşunarea hergheliilor de cai moldoveneşti, a turmelor de oi şi de vite albe, făcea mănăstiri şi biserici, şi apoi iar bătea turcii, şi iar descăleca târguri, şi iar se-nsura, până ce şi-a închis ochii în cetate la Suceava şi l-au îngropat cu cinste la mănăstirea Putnei” (X, 28).

Semnificativ şi relevant ni se pare faptul că chiar şi atunci când determinările polemice îi impun lui Eminescu o manieră expresivă ironic-grotească, frizând burlescul, îndreptată, fireşte, împotriva imposturii din viaţa cultural-ştiinţifică a vremii sale, invocarea lui Ştefan cel Mare (chiar dacă prin parodierea stilului cronicăresc) se concretizează, prin contrast, într-un portret ale cărui tuşe reliefează aceleaşi admirabile coordonate eroice, de proporţii homerice: „Săracul Ştefan Vodă! …La răsărit avea tătari, la miazănoapte ţara leşască, la apus Ardealul, la Miazăzi Ungro-Valahia. Acum ce s-ar face când ar vedea la apus turci, ruşi şi unguri uniţi, râvnind toţi buluc asupra lui? Ce-ar face? Ia ar face, c-ar avea pe doftorul nostru, care ştie să mute mările şi ţările de la apus la răsărit. Deodată te-ai pomeni cu Dunărea-n vârful munţilor şi pădurile de brad în albia Dunării. Şi iaca aşa ar scrie Nistor Urechi: «La satul Stuhăria-lupului, ţinutul Nicăieri, unde-i biserica într-un vârf de plop şi Dunărea curge la deal, întâlnitu-s-au oştirea moldovinească cu urdii turceşti, moschiceşti şi ungureşti şi dând război bărbăteşte de ambele părţi, mare mult s-au oştit până au biruit oastea moldovinească iar limbile străine s-au ascuns toate într-o căpăţână de sârb, pe care pan Vlădescu, biv vel vraci Sadagorschi, o adusese din ţara franţozească. Şi astfel am biruit noi limbile străine cu mila Domnului, cu vitejia Vlădescului şi cu norocul lui Ştefan Voevodă»” (IX, 148).

Fireşte că eroismul domnului moldav nu-şi are sorgintea (musai) în codul cavaleresc medieval, nu funcţionează, cu alte cuvinte, în gol, vizând gloria deşartă, faima gratuită, ci-şi găseşte determinarea în politica de menţinere a neatârnării ţării, de apărare şi consolidare a libertăţii neamului românesc, obiectiv aflat mai presus de oricare alte considerente, indiferent de natura acestora: „(…) testamentul lui Ştefan Vodă al Moldovei ne arată că nici în eroii creştini ai veacului nostru de mijloc interese trecătoare, identitatea de religie ş.a. nu erau mai tari decât sentimentul obscur, însă puternic al conservării neamului şi ţării” (X, 373).

Complexitatea personalităţii lui Ştefan cel Mare, „eroul cel mai sublim al naţiunei (…) admirat de Europa întreagă în toată a doua jumătate a secolului al cinsprezecelea” (XIII, 312), se augmentează şi nuanţează, sub pana lui Eminescu, şi cu alte elemente intrinseci genialităţii marelui voievod, menite să scoată în evidenţă inteligenţa şi orientarea sa realistă întru păstrarea suveranităţii statului moldav, fapt pentru care el „nimiceşte influenţele dinafară cu sabia şi isteţia” (IX, 168), aceasta fiind şi una dintre explicaţiile faptului că în „domnia cea mai glorioasă a Moldovei” (IX, 168), o ţară mică „a susţinut acea luptă eroică şi disproporţionată în contra islamului învingător” (X, 50). Dar, observă Eminescu, dintr-o perspectivă istorico-filosofică, „în istorie cată să constatăm valoarea termenilor. Pentru a măsura rezistenţa unui popor în contra unui atac sau a unei cuceriri, trebuie să ştim ce putere reprezintă acel atac sau acea tentativă de cucerire. Ştefan cel Mare s-a luptat în contra turcilor sub Mahomed II (culmea), în contra ungurilor sub Matei I (culmea), va să zică rezistenţa care a trebuit să opuie acestora era egală, dacă nu superioară atacului intervenit. Ştefan V.[odă] e mare” (v. Mihai Eminescu – Fragmentarium, Bucureşti, ediţie după manuscrise, cu variante, note, addenda şi indici de Magdalena D. Vatamaniuc, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 558).

Concomitent cu dimensiunile eroice ale personalităţii, Eminescu identifică la Ştefan cel Mare, ca şi la poporul român în genere, „acel model de toleranţă religioasă”, una din caracteristicile dintotdeauna ale ortodoxismului românesc. În această privinţă, poetul gazetar invocă „petrecerea fără supărare a armenilor şi evreilor în ţările noastre, libertatea de cult garantată acestora prin anume hrisov de către Ştefan cel Mare” (X, 89), sau, şi mai explicit, faptul că „Ştefan Vodă cel Mare întăreşte câtorva evrei, veniţi din Polonia, libertatea de a-şi clădi sinagoge” (IX, 301), de unde şi constatarea concludentă, axiomatică şi, prin viabilitatea ei, validată de-a lungul timpului: „foarte tolerant cu orice lege şi orice limbă din lume, neamestecându-se nicicând în certuri religioase şi respectând în mod egal credinţele şi convingerile orişicui, românul n-are de înregistrat în decursul unor lungi veacuri nici o răscoală religioasă, nici o persecuţie în contra vreunei naţionalităţi” (X, 373).

Nu o dată, evocarea „veacului nostru de aur” (X, 134), dominat de domnia lui Ştefan cel Mare, capătă inflexiuni patetice, emoţionant-retorice, ca, bunăoară, atunci când, prin adresare directă, se reliefează modelul emulativ, curajul, spiritul de sacrificiu, capacitatea de jertfire ale voievodului: „Tu, care de patruzeci de ori, în patruzeci de bătălii te-ai aruncat în rândul întâi al oştirii, cătând martiriul pentru ţară…” (XIII, 317), pentru ca, pe aceeaşi pagină, expresia să îmbrace tonalităţi grave, accente sublime, de odă înălţătoare, acorduri înfiorate, ca de orgă: „Tu ale cărui raze ajung până la noi ca şi acelea ale unui soare ce demult s-a stins, dar a cărui lumină călătoreşte încă mii de ani prin univers după stingerea lui; tu, care însuţi nemuritor, ai crezut în nemurire şi, lumină din lumină, ai crezut în Dumnezeul luminii…” (XIII, 317). Sunt deja conturate aici imagini (transparent similare celor din poemul La steaua)care îl ridică pe Ştefan cel Mare într-un spaţiu eteric, deasupra universului propriu umanului şi (chiar) eroicului, voievodul fiind acum aureolat de nimbul sacralităţii, lucru, de altminteri, anticipat şi de sintagma „căutând martirul pentru ţară”. Chipul domnitorului apare de data aceasta purificat de tot ce ţine de existenţa fenomenală, de caducitate şi aparenţă, plasat fiind în sfera esenţialităţii şi a permanenţelor, a eternităţii spiritualizate. Aceasta, cu atât mai mult cu cât însuşi destinul (citeşte: voinţa divină) a făcut ca „neobişnuitul şi neînvinsul erou, care a avut pe rând să lupte cu toate limbile străine ce ne înconjurau, a dus o viaţă de chin şi de amărăciuni” (XIII, 312), adică a fost, în esenţă, un mucenic. Chinul şi amărăciunile vieţii nu sunt cumva condiţii şi căi ale purificării, ale accederii la sfinţenie? Nu ni se pare forţat, în cazul de faţă, dacă aducem în discuţie şi concepţia filosofică schopenhauereană conform căreia accesul la nirvana nu le este, în absolut, deschis decât asceţilor şi sfinţilor. De astfel, ideea va fi explicitată în alţi termeni, atunci când poetul se va referi la imaginea voievodului generată de intuiţia posterităţii colective şi anonime: „În sfârşit, la anul 1504, Ştefan Vodă se coborî în mormânt gârbovit de greutăţi şi de vârstă, după 47 şi mai bine de ani de domnie, iar poporul, în urmă-i, i-a zis cu dragă inimă şi Bun şi Sfânt şi Mare, căci aşa Domn nici n-avusese până atunci, nici poate va mai avea de acum şi pururi” (X, 61).

Dacă până aici am constatat că, în ceea ce priveşte condiţia de sfânt a lui Ştefan cel Mare, Eminescu uzează mai degrabă de virtuţile sugestiei, ale expresiei cu semantică implicită, uzând de metaforizare, vom vedea imediat că poetul şi-a expus, în această privinţă, poziţia şi în mod direct, explicit, anticipând, cu mai bine de un secol, hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de canonizare a marelui voievod, hotărâre prin care s-a validat o stare existentă de fapt în conştiinţa şi mentalitatea poporului român drept-credincios, reflectată atât de veridic şi de convingător, iată, în gândirea iluminată a geniului nostru tutelar. Astfel, în viziunea lui Eminescu, Ştefan cel Mare dobândeşte (pe drept cuvânt, după cum s-a putut observa şi din cele de până aici) atribuite de sfânt martir, mucenic şi, mai ales, arhanghel (ca în tradiţia populară unde, ca şi în Cazania lui Varlaam bunăoară, sfinţilor arhangheli Mihail şi Gavril li se spune sfinţii voievozi!). Iată, în acest sens, o caracterizare cum nu se poate mai concludentă: „Puternic şi înfricoşat în rezbel, el era pios în vreme de pace, căci câte rezbele atâtea azile ale rugăciunei şi ale inimei înfrânate, atâtea mănăstiri” (IX, 443), care se completează cu alta din Cuvânul de îngropăciune la moartea lui Ştefan cel Mare(nu importă aici faptul că textul e apocrif): „în războaie biruitor smerit, în pace domn drept şi bun, iar în viaţa sa în parte credincios adevărat” (IX, 496). Mai mult, Eminescu „riscă” chiar o paralelă, edificatoare, între personalitatea lui lisus Hristos şi aceea a lui Ştefan cel Mare, din care nu poate rezulta decât că voievodul român a fost un adevărat oştean-arhanghel al Mântuitorului: „Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi iubirei, Ştefan cu spada de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evanghelului ei” (IX, 443).

Să mai notăm, înainte de a încheia, că, în inspirata viziune a lui Eminescu, calendarul ortodoxismului (românesc) ar fi normal să cuprindă o adevărată Sfântă Treime Voievodală, întrucât „Mihai, Ştefan şi Mircea sunt în gândul nostru nişte chipuri atât de sfinte în măreţia lor, încât ne cuprind fiori când le privim”, poetul numindu-i pe cei trei domnitori, metaforic, „sfinte icoane” (X, 440).

Intuiţia genialităţii eminesciene şi-a relevat, după cum se vede, şi de data aceasta, virtuţile (şi virtualităţile), dovedind că a ne încrede în cuvântul iluminat de harul lui Eminescu echivalează cu a ne încrede în revelaţiile unui sfânt pe care, nu întâmplător, Tudor Arghezi (fostul diacon Iosif de la Mănăstirea Cernica) îl numeşte „un crucificat”, recte un sfânt care adevăr grăit-a şi va grăi nouă în curgerea fără stavilă a vremii, cât ne va fi dat să dăinuim sub soare pe acest pământ românesc.

M i r o n C o s t i n

– modelul cărturarului patriot -

Atracţia irezistibilă şi preţuirea, declarată fără echivoc, manifestate constant de Mihai Eminescu pentru „frumoasa şi spornica limbă a cronicarilor” (Opere, IX, p. 16), pentru trecutul nostru istoric, pentru tradiţiile spirituale ale neamului românesc reprezintă astăzi – şi întreaga creaţie şi exegeză eminesciană o ilustrează cu pregnanţă – fapte de notorietate generală. Alături de creaţia populară şi în imediata proximitate a acesteia, scrierile cronicarilor (moldoveni) au constituit pentru poetul nostru nepereche un izvor de neostoită vigoare şi relevanţă, din care el şi-a alimentat continuu, după cum însuşi mărturiseşte, „fondul inspiraţiunilor”.

Restrângând sfera şi referindu-ne doar la domeniul, şi aşa destul de vast, al publicisticii, putem constata că gazetarul împătimit şi de inegalată ţinută moral-profesională, preocupat cu pasiune şi aplicaţie de istorie, care a fost Mihai Eminescu, făcea cu regularitate apel la stocurile de informaţii şi idei adăpostite între „galbenele file” ale nepreţuitelor „cronice bătrâne”, extrăgându-şi de acolo argumente irecuzabile, necesare în susţinerea propriilor gânduri, opinii, concepţii privitoare la viaţa economică, socială, politică şi spirituală a naţiunii române din vremea sa. „Adesea – notează Eminescu în piesa de teatru Mira – iau de la istorie, de la păzitorul cel posomorât al trecutului cheile lui de aur şi deschid porţile inimei mele”.

Chiar şi numai statistic privind lucrurile, observăm imediat că predilecţia poetului se îndreaptă, prioritar, spre Miron Costin, „cronicarul cel învăţat şi mare logofăt în Moldova” (X, 58), ale cărui scrieri, în special Cronica polonă, dar şi Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron-vodă încoace, cunoscute din renumita ediţie Kogălniceanu, ori poate că şi din alte surse, graţie unor cópii care – ne încredinţează chiar Eminescu – circulau pe la „anticarii evrei din Mordova” (X, 171), îi furnizau referinţe de certă garanţie pentru campaniile de presă susţinute cu un aplomb, o luciditate şi o probitate cărora e greu să le găsim, probabil, undeva, o măsură echivalentă. Eminescu rămâne, în acest fel, în cultura noastră, întruchiparea etalonului ideal al gazetarului de pregnantă personalitate, ale cărui opinii şi idei se întemeiază invariabil pe o argumentaţie solidă, colectată din izvoare diverse, strict autentice şi riguros controlabile, selectate cu discernământul propriu acelor foarte rari profesionişti ai scrisului pentru care simţământul şi conştiinţa responsabilităţii faţă de cuvântul scris (şi tipărit) se situează mai presus de orice act de onoare.

În atari circumstanţe ne apare ca firesc şi perfect normal interesul lui Eminescu, cel aflat în necontenita căutare a cuvântului „ce exprima adevărul”, pentru opera lui Miron Costin, cronicarul care se remarcă în cultura noastră „veche” printr-o veritabilă conştiinţă a responsabilităţii întru eternitate a actului scriitoricesc, indiferent de natura acestuia, ca expresie purtătoare, înainte de orice, a adevărului (istoric). Căci, dacă „lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă a minţii omeneşti, scrisoarea” s.N.C. – şi dacă „scriptura departe lucru de ochii noştri ne învaţă cu cele trecute vremi să pricepem cele viitoare”, aşa cum o confirmă şi scrierile unor „mari şi vestiţi istorici”, „a cărora trăiescu şi acum scrisorile şi vor trăi în veci”, atunci este cu necesitate adevărat, pentru oricine are o minimă predispoziţie a înţelegerii, că „nici ieste şagă a scrie ocară vecinică unui neam”, cu atât mai mult cu cât „scrisoarea ieste un lucru vecinicu”. Asemenea convingeri, condensate în formulări memorabile, de factură apoftegmatică, nu-şi puteau găsi un mai nimerit corolar decât în celebra mărturisire de credinţă, rezultat şi expresie ale sentimentului de gravă răspundere în faţa istoriei, enunţată, de asemenea, sentenţios de către cronicar: „Eu voi da samă de ale mele, câte scriu”.

Astfel de concepţii referitoare la datoria intrinsecă a omului de cultură, în speţă a scriitorului şi a istoricului, de a promova şi cultiva adevărul, indiferent de conjunctură, nu aveau cum să treacă neluate în seamă tocmai de „sfântul preacurat al ghiersului românesc” (cum l-a numit Arghezi pe Eminescu), identificat până la contopire cu cel ce „caută în lume şi în viaţă adevăr”, iar „de pe galbenele file el adună mii de coji” şi „a lor nume trecătoare le înseamnă la răboj”, poetul care, în pofida atâtor înrâuriri asumate, a rămas mereu identic cu sine însuşi: „Dară nime nu m-a face/ Să mă iau dup-a lui flaut;/ E minirea-mi; adevărul/ Numa-n inima-mi să-l caut” şi care, parafrazând parcă cunoscuta meditaţie costiniană despre soarta omului în raport cu implacabilitatea timpului, nota apodictic: „Adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânim adevărul”. (v. Eminescu – Cugetări, ediţie îngrijită de Marin Bucur, Bucureşti, Ed. Albatros, [1979], p. 2).

Relevarea afinităţilor elective, care aruncă o trainică punte de legătură peste un răstimp de doua secole, între Miron Costin şi Mihai Eminescu ar putea continua încă. Elementele invocate (şi evocate) până aici sunt însă, sperăm, mai mult decât suficiente pentru motivarea atenţiei prioritare acordate de poetul nostru naţional cronicarului care, în veacul al XVIII-lea, avea să inaugureze poezia filosofică în cultura noastră prin poemul Viaţa lumii, fiind, în acelaşi timp, „primul doctrinar al naţiei” (v. Mircea Scarlat – Introducere în opera lui Miron Costin, Bucureşti, Ed. Minerva, 1976, p. 34).

Apelul la opera şi la pilduitoarea conştiinţă civică, la înaltul simţământ patriotic ale înţeleptului cronicar, apare în publicistica eminesciană cel mai adesea în contexte nedisimulat polemice, cu adresă sigură, precis individualizată, pe care însă le vom eluda pe cât cu putinţă, spre a ne menţine mai aproape de sfera ideilor majore în sprijinul şi în spiritul cărora îşi ridică poetul prioritar stindardul de luptă.

Încercând o ordonare (crono)logică, oarecum relativă în felul ei, a ideilor din publicistica eminesciană, în care poetul uzează de argumente selectate din opera eminentului cronicar, considerăm că acestea ar putea fi subsumate următoarelor repere din gândirea istorică şi social-politică eminesciană:

1. Despre romanitatea din Dacia Traiană;

2. Statornicie şi continuitate românească în spaţiul geogra-fic originar;

3. Despre românii şi teritoriile româneşti de sub ocupaţie străină;

4. Autohtonism şi specific naţional;

5. Raportul dintre esenţă şi aparenţă, autentic şi falsitate, adevăr şi minciună în viaţa publică din România timpului său.

Le vom aborda, în continuare, în această ordine.

1. Mihai Eminescu se sprijină prima oară pe scrierile lui Miron Costin atunci când trebuie să combată „foaia literară ruteană «Zorile Bucovinei»”, care, în primul său număr (1870), „face din bun senin din Bucovina o provinţie autoctonică slavă”, reeditând o falsă stratagemă, obosită deja şi prin întrebuinţare de către o anume istoriografie tendenţioasă, reprezentată succesiv prin Johan Christian Engel, losif Carol Eder, Robert Roesler – contestarea continuităţii româneşti pe teritoriile vechii Dacii, – pe care poetul o formulează lapidar: „o negaţiune a identităţii noastre ca descendenţii coloniilor romane aduse în Dacia”. Lucrurile sunt puse la punct, cu detaşare şi ironie dar şi printr-o argumentaţie sobră, bizuită pe trimiteri la surse şi izvoare de informare dintre cele mai autorizate: „cronicarii poloni Croner şi Piasecki, cari recunosc şi justifică originea noastră, şi dintre cei naţionali am cita pe Costin, pe Cantemir şi pe alţii, cari zic desigur contrariul celora ce zice autorul” (ziarist la „Bucovinkaia Zariia”). Insistând asupra dovezilor colectate de la Miron Costin, Eminescu notează în riposta elaborată imediat, dar nefinisată şi, deci, nepublicată decât postum: „Ideea cum că suntem colonii romane nu e aşa de nouă cum s-ar părea deodată. Iată ce zice Costin într-o poemă adresată regelui poloniei: «Croner şi Piasecki recunosc originea noastră romană şi se revoltă contra acelora cari ni tăgăduiesc cualitatea de colonie romană fundată de către Traian». În fine, toată scrierea nu e decât un argument mare despre latinitatea noastră, bazat pe cronici, pe datine, pe nomenclatura locurilor (Valul lui Traian)” (X, 672). După astfel de preparative, urmează, fără nici un fel de echivoc, concluzia, rostită cu nedisimulată şi hotărâtă dar justificată mândrie: „Scumpi şi iubiţi conlocuitori ai noştri din Dacia lui Traian, trebuie să ştiţi cum că ţinem mult la aceea că am venit de la Roma şi, asemenea acelor moroşi veterani ai Urbei eterne, nouă nu ni convine colegialitatea orişicui, fie acela până şi fiul mamei Rus (s.n., N.C.). Se cam ştersese diploma noastră de nobleţe: limba, dar din buchiile gheboşite de bătrâneţe noi am transcris-o cu literele de aur ale românismului; cam gângăvise cântarea bisericilor noastre, însă am purificat-o cu spiritul sfânt al propriei noastre limbe” (X, 676).

2. Pe bună dreptate, Eminescu considera împlinirea destinului românesc realizabilă exclusiv în spaţiul geografic originar, unitar prin însăşi organicitatea sa – „De la Nistru pân’la Tisa”. Ca publicist, el a susţinut consecvent dezideratul unităţii de jure a tuturor românilor în teritoriul naţional istoriceşte determinat, ca o consecinţă firească şi necesară, decurgând din chiar unitatea de facto, existentă dintru începuturi în datele ei pendinte de universul vieţii sufleteşti şi spirituale, întemeindu-şi pledoariile, şi de data aceasta, pe o serie de probe culese de la Miron Costin, cel care, „în suta a şaptesprezecea constată această unitate vrednică a inspira mirare.” În existenţa poporului român Eminescu observă un aspect aparent paradoxal: pe de o parte „munţii despart poporul românesc în bucăţi”, iar pe de altă parte „aceşti munţi le-a păstrat [românilor] naţionalitatea în evul mediu” (XIII, 168). Explicaţia acestui fenomen uimitor va formula-o poetul într-o manieră definitorie, de factură axiomatică: „Un popor este o unitate psihologică dată, un subiect cu o conştiinţă de sine unitară, oricât de împărţit ar fi din punct de vedere statal”. Această „unitate psihologică” derivă din ceea ce Eminescu consideră a fi „faptul cel mai curios şi mai important din toate”, consistând în „unitatea de limbă, de datine juridice religioase şi de viaţă familială”, pusă în evidenţă de acelaşi Miron Costin care se arată preocupat să „descrie curăţia şi frumuseţea limbii vorbite în Maramureş şi viaţa neatârnată a românilor de acolo”, poetul revoltându-se că chiar în „acele clasice locuri”, în Sătmar, unde se vorbeşte, „cel mai frumos şi mai corect dialect românesc”, „d-nii maghiari vor să înfiinţeze o episcopie maghiară de rit greco-catolic pentru români şi ruteni” (XIII, 215). Tot Miron Costin, precizează Eminescu, „ne dă legenda formării Moldovei şi Ţării Româneşti, constată identitatea de origine şi limbă a poporului” (XIII, 168). Şi tot după Miron Costin reproduce Eminescu legendele privitoare la descălecatul Ţării Româneşti (XIII, 377) şi Moldovei (XI, 238), reliefând faptul că atât Radu Negru cât şi Dragoş au găsit teritoriile respective populate de oameni care vorbeau aceeaşi limbă cu descălecătorii (v. şi X, 672), limba română. De aici nu poate rezulta, chiar dacă numai implicită, decât o singură concluzie – aceea privitoare la identitatea de neam a tuturor românilor. Entuziasmat de această idee pentru a cărei întrupare şi în plan politic a militat cu inegalată „patimă” şi la a cărei împlinire a contribuit cu toate resursele existenţei sale, Eminescu lansează ipoteza ce ar merita să fie valorificată, oricât este ea de… „poetică”, conform căreia obârşia celor trei faimoase dinastii româneşti medievale – Basarabii, Muşatinii şi Corvineştii (ultima le-a dat maghiarilor, după stingerea Arpadienilor „Singura dinastie naţională cu care se laudă” aceştia şi care de fapt, „este familia arhiromânească a Iancului, voievodul Ardealului” (XIII, 373) – ar trebui căutată în unul şi acelaşi ţinut, Haţegul, supus unei perfide politici de maghiarizare, prin modificări şi ajustări de natură lingvistică, mai ales în domeniul onomasticii şi toponimiei. „Pare c-ar simţi [maghiarii] – notează Eminescu – că Hunedoara e leagănul dinaştilor români, de-aceea s-aruncă cu toată furia de maghiarizare asupra acestui ţinut. E probabil că şi dinaştii Moldovei sunt originari din Haţeg […]. Chiar Maramureşenii par a fi din Haţeg. Ce e Maramureş decât o combinare între numele român al Porţii de Fier (Maramura) şi numele Mureşului care curge la nordul ţinutului?” (XIII, 314). Seducătoare şi plină de sugestii asupra unităţii românilor ideea originii tuturor întemeietorilor celor trei state medievale româneşti din cel mai intens centru de romanizare a Daciei! Dar… mai trebuie şi dovedită.

3. Teritoriile româneşti aflate sub stăpânire străină, ca şi soarta populaţiei româneşti din aceste ţinuturi, au reprezentat pentru Eminescu o statornică temă de amară reflecţie şi pasionată dezbatere publicistică, poetul argumentând, din multiple unghiuri de vedere, apartenenţa acestora dintotdeauna la o arie geo-etno-istorică şi spirituală unitară şi socotind revenirea lor la trunchiul primordial ca pe un act iminent şi de dreptate istorică, în slujba căruia acţionează înseşi legile modernizării societăţii omeneşti, dar în a cărui întâmpinare este necesar să lucreze convergent toţi factorii subiectivi (culturalul şi politicul, cu deosebire) ai naţiei române. Între sursele la care face apel poetul spre a-şi argumenta ideile din ampla-i publicistică, dedicată acestui domeniu, la loc central se află, fireşte, scrierile lui Miron Costin. Aşa se petrec lucrurile în serialul de şase articole consacrate Basarabiei, în contextul cărora, citând din nou „versurile dedicate regelui Poloniei”, de Miron Costin, arată că „într-o vreme în care abia era viaţă istorică prin împrejurimi, Basarabia actuală era pământ românesc, stăpânit de Domni români” (X, 58) şi că acest ţinut românesc n-a fost luat „cu sabia” de ruşi de la turci sau de la tătari – aşazişii „les possesseures legitimes” – cum fals şi tendenţios se susţinea de către propaganda rusească interesată din Occident, mai ales prin intermediul ziarului „Le Nord”, „pentru a arunca praf în ochii Europei, neştiutoare de lucrurile noastre la Dunăre” (X, 60). Mărturie stau, în primul rând, cronicarii, apreciază Eminescu, fiind, relativ, contemporani cu evenimentele pe care le-au relatat în scrierile lor, fiindcă „ei toţi cunoşteau istoria colonizării tătarilor în Basarabia, ba, Miron Costin vorbeşte de ei cu acel ton nepreocupat al contimporanului care nu găseşte de cuviinţă a mai explica lucruri cunoscute de toată lumea; precum am vorbi noi astăzi de pohonţii ruseşti prin gazete, fără a ne mai interesa cum au venit şi cum se duc” (X, 63). Eminescu citează din letopiseţul lui Miron Costin pasajul referitor la părăsirea Basarabiei de către tătari (în anul 1673), unde vor reveni peste un secol în condiţii de arendare ferm impuse de „Grigore Ghica bătrânul” (X, 65). Să menţionăm, cu această ocazie, şi un aspect de atitudine critică a lui Eminescu faţă de izvoarele utilizate, căci chiar mult preţuitul Miron Costin este amendat atunci când „zice că Ismailul e fundaţie turcească”, poetul susţinând că dimpotrivă „oraşul a trebuit să fie fondat de moldoveni” din moment ce prima biserică de acolo este o ctitorie moldavă (X, 64).

4. Adept convins şi fervent al afirmării specificului naţional, ale cărui resurse nu puteau fi regăsite şi propulsate decât în (şi prin) conservarea şi valorificarea autohtonismului, prin promovarea valorilor perene ale tradiţiei, Mihai Eminescu susţine că civilizaţia şi cultura românească modernă, ca expresie a geniului creator al poporului nostru, trebuie să-şi apere şi să-şi menţină sigiliul inconfundabil, dobândit de-a lungul istoriei şi întreţinut graţie, în primul rând, unui instinct de conservare etnică, dar şi ca efect al simţământului şi conştiinţei naţionale. Eminescu este, credem, primul dintre oamenii noştri de spirit care, făcându-şi din Miron Costin un aliat de prestigiu, elogiază fără rezerve, în acorduri poematice emoţionante, „ţăranul, acest unic şi adevărat popor românesc.

El, căruia nu-i dăm nimic în schimb, păstrează, prin limbă şi datini, unitatea naţională, el este păstrul caracterului nostru în lumea franţuzită şi nemţită (s.N.C.), el e singurul care de zece veacuri n-a desperat de soarta noastră în Orient. Aşa chilos şi greoi cum este, e o putere de rezistenţă în el pe care nimeni n-o poate sfărâma, nimeni îndupleca. Lipit în Basarabia de colosul ucigător de naţii al Rusiei, el, neamul râzător al lui Miron Costin (s.N.C.), îşi bate joc de muscali sub nasul lor parcă-a lui ar fi toată împărăţia muscalului. În Ardeal scoate cusur ungurului şi neamţului; pretutindeni întruparea tinereţii etnice, pretutindeni simţindu-se şi fiind superior celor ce-l înconjoară” (XIII, 58). Desigur, aceasta reprezintă şi una dintre explicaţiile cele mai apropiate de adevăr ale antixenofilismului eminescian, atitudine în care îl găsim pe poet asociat tot cu Miron Costin atunci când ironizează pe falşii patrioţi, proveniţi mai ales din elemente etnice alogene, care-şi arogau merite inventate peste noapte, într-o şarjă ironică memorabilă: „Meritele şi dreptul istoric sunt ale lui Zevzecopol şi Pehlivanoglu, noii veniţi. D-nul Zevzecopol s-a bătut la Valea Albă, d-nul Pehlivanoglu la Rovine şi d-nul Pherechydis la Obertin.

Dacă se va cerceta bine se va afla că la adică d. Giani a fost duce de Făgăraş, d. Carada pârcălab de Hotin şi d. C.A. Rosetti vornic de Suceava. Sunt pline cronicele noastre cu numele ilustre ale Zevzecopolilor de tot soiul, şi bătrânul Costin de la Costâna nu ştie cum să le ridice meritele mai sus” (XII, 248).

Afirmând virtuţile autohtonismului, combătând xenofilia interesată a claselor superpuse de pe poziţia afirmării geniului naţional, a capacităţii creatoare a etniei româneşti, Eminescu se arată preocupat de constituirea civilizaţiei româneşti moderne nu numai originale şi autentice, dar şi de maximă rezistenţă la acţiunea erodantă a timpului şi la presiunile exterioare alienante, şi regăseşte premisele unei atari civilizaţii exclusiv în universul unei tradiţii viguroase, constituite prin contribuţiile de valoare ale generaţiilor succedate în decursul timpului, precum, în domeniul limbii naţionale, aportul cronicarilor Grigore Ureche şi Miron Costin: „Dacă pe acest pământ va exista vreodată o civilizaţie adevărată, va fi aceea ce va răsări din elemente civilizatorii vechi. Nu de greco-bulgara subţire şi nazalizată a secolului fanarioţilor se va lega progresul limbei noastre, ci de începuturile sănătoase ale unui Urechi sau Miron Costin. […] Din rădăcini proprii în adâncime proprii, răsare civilizaţia adevărată a unui popor barbar; nu din maimuţarea obiceiurilor străine, [a] limbelor străine, [a] instituţiunilor străine” (XII, 379) (s.n., N.C.).

5. Intransigenţa neînduplecată faţă de tot ceea ce junimismul a sintetizat în clasica formulă „forme fără fond”, evidentă, de altminteri, în politicianismul vremii, în demagogia patriotardă, în invazia elementelor de pseudocultură şi, în genere, faţă de orice fel de manifestări în care falsul se instituia, deghizat, în autentic, esenţei fiindu-i preferată aparenţa în mod premeditat, toate acestea punând în pericol însuşi conţinutul intim, de adâncime, al structurii noastre etnice ancestrale şi periclitând evoluţia naturală a vieţii poporului român în toată complexitatea ei, deci această atitudine decisă (şi decisivă) de denunţare şi respingere a forţelor malefice din viaţa societăţii româneşti din deceniile 8-9 ale secolului al XIX-lea, reprezintă o dominantă a scrisului eminescian, în special a publicisticii sale. Aşa, bunăoară, ridicolul „discurs-program al primului cabinet al regatului” în care se afectează dragostea de patrie, în formulări frizând penibilul, este judecat de Eminescu cu toată severitatea, evidenţiindu-se lipsa de demnitate a vorbitorului, facilitatea şi improprietatea stilului asumat. „Pentru a şti ce însemnează a vorbi demn şi totuşi întrebuinţând figuri”, este recomandabilă, zice Eminescu, „citirea prefeţei ce-o face Miron Costin Cronicei sale”, pentru că „şi din el vorbeşte durerea de ţară şi iubirea neamului, dar amândouă sunt adevărate şi de aceea el află forma adevărată, demnă, lipsită de afectaţie”. Şi tot o pildă de autentic patriotism, de fineţe diplomatică şi de prudentă cutezanţă găseşte, pentru contemporani, poetul la înţeleptul cronicar moldovean când evocă (şi invocă) „vorba lui Miron Costin spusă vizirului turcesc: «Îţi place, logofete, că luăm Ţara căzăcească?» «Place, escelenţă, şi să dea Dumnezeu să vă-ntindeţi împărăţia peste toată lumea, numai peste ţara noastră nu»” (XI, 92).

Aşadar, opera şi personalitatea lui Miron Costin se constituie sub pana lui Eminescu într-un model de autentică şi demnă atitudine civică, de măsură şi echilibru, de onestitate şi iubire pentru adevăr, de probitate cărturărească, de dragoste faţă de neam şi pentru pământul sacru al ţării. Abordând „deosebirea între învăţaţii generaţiilor trecute şi cei actuali”, pe care o consideră „foarte mare şi caracteristică”, poetul gazetar constată că dacă „cei dintâi nu costau naţia o para roşie, cei noi costă cu miile, cu zecile de mii de franci. Miron Costin, de exemplu, cronicarul Moldovei, scria minunat de bine şi avea 100, zi o sută, de moşii, Pseudo-Ureche n-are moşii, dar pentru asta scrie de o sută de ori mai rău decât Costin şi costă pe stat o mulţime de bani” (X, 193). În fine, modelul costinian, aşa cum se profilează el din paginile publicistice ale lui Mihai Eminescu, capătă, ca un corolar de înalterabilă nobleţe, aura jertfirii pentru ţară, pentru poporul ei, poetul reliefând acea iubire adâncă şi nestrămutată de neam, precum o aveau bătrânii, „precum o avea Miron Costin care-şi punea creştetul sub sabie pentru a înlătura un bir nou” (XIII, 313), acel luminat şi patriot cărturar al veacului al XVII-lea românesc, care, după mărturia lui Ion Neculce, era profund şi până la îndurerare conştient de sacrificiile înaintaşilor întru apărarea gliei străbune, când îl îndemna pe Duca-vodă; „Să nu dăm locul, că pământul acesta este frământat cu sângele moşilor şi strămoşilor noştri” .

Lucidă şi plină de căldură, corectă şi ponderat entuziastă, transpusă într-o gamă expresivă consecvent militantă şi constructiv polemică, veneraţia lui Eminescu faţă de personalitatea lui Miron Costin, ca, de altfel, faţă de toţi marii săi înaintaşi, se încheagă într-un elogiu adus marelui patriot umanist şi luminat cărturar, model de probitate şi onestitate, de patriotism şi altruism duse până la limita jertfei de sine, model a cărei viabilitate se înfăţişează şi astăzi, la peste trei sute de ani de la năpraznica pieire a cronicarului, la fel de limpede şi exemplar. Mai mult, el reprezintă o dovadă că în apărarea şi susţinerea intereselor fundamentale ale neamului, marile spirite se întâlnesc îşi dau mâna peste veacuri într-o emoţionantă şi pilduitoare solidaritate. Perenitatea biruinţei gândului străbate timpurile şi veghează la destinul seminţiei care poate spune, la oricare dintre ceasurile istoriei sale, cu îndreptăţită mândrie că „nasc şi la Moldova oameni” în stare să-i dea oricând întreaga măsură a identităţii sale în lume.

BIBLIOGRAFIA

articolelor lui Mihai Eminescu citate în lucrarea de faţă, după ediţia

Opere,

vol. IX – XIII, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1980-1989.

1. Bucovinskaia Zariia, 1870, vol. X;

2. Influenţa austriacă asupra românilor din Principate, 1876, vol. IX;

3. Basarabia, 1878, vol. X;

4. Mofturi ştiinţifice. 1879, vol. X;

5. [„Ieri D. D. Giani…”], 1879, vol. X;

6. [„Nenorocitele astea de ţări…”], 1880, vol. X;

7. [„Bătuţi pe toată linia…”], 1880, vol. XI;

8. [,,«Binele public» ne aduce ştirea…”], 1880, vol. XI;

9. [,,«Pseudo românul» ca să esplice…”], 1881, vol XI;

10. [«Pseudo românul» în semibarbaria lui…], 1881, vol. XI;

11. [„Cititorii îşi vor fi aducând aminte…”], 1881, vol. XI;

12. [„Adevărul că, în decursul…”], 1881, vol. XI;

13. [„Citit-a vreodată…”], 1882, vol. XII;

14. [„De câte ori «Românul» era în opoziţie…”], 1882, vol. XII;

15. [,,«Memorialul> continentului…”], 1882, vol. XII;

16. [„Mai lesne se torc…”],1883, vol. XIII;

17. [„Deşi în realitate…”], 1883, vol. XIII.

G r i g o r i e G h i c a

– primul martir al Bucovinei -

Proza publicistică a lui Mihai Eminescu ni se înfăţişează ca un imens conglomerat, extrem de complex, în componenţa căruia decelăm, nu totdeauna cu uşurinţă, straturi aluvionare provenite din captări succesive ale unei diversităţi de izvoare informaţionale, pe care poetul le absoarbe cu disponibilităţi oceanice. Liantul care dă stabilitate şi rezistenţă în timp acestui mixtum compositum îl reprezintă plasma filosofică a gândirii eminesciene, dublată de forţa expresivă inconfundabilă a stilului său cu valenţe literar-artistice perene. În această ipostază se găsesc şi scrierile sale cu referinţă la istoria pământului românesc, cum sunt, în speţă, cele despre Bucovina.

Subiectul abordat cu nereţinută pasiune, grefată pe necesarul fond de luciditate, rămâne, în ceea ce priveşte Bucovina, răpirea acestui teritoriu românesc de către Habsburgi, în anii 1774-1775, în condiţii politico-diplomatice dintre cele mai oneroase, care, în felul lor, s-au repetat şi în cazul raptului Moldovei dintre Prut şi Nistru, în anul 1812, de către Imperiul Rusesc.

După cum este ştiut, Moldova n-a primit cu resemnare această cumplită samavolnicie, ci, prin voievodul ei de atunci, Grigorie Ghica al Ill-lea, a protestat cu tot mai înteţită vehemenţă, cerând să se revină asupra detrunchierii, mai ales după validarea acesteia prin jurisdicţie diplomatică, până când Poarta Otomană a hotărât, tot prin influenţa nefastă a Austriei, suprimarea voievodului incomod. „Ziarist angajat, polemic, teoretician” (cum îl caracterizează Nicolae Georgescu în eseul A doua viaţă a lui Eminescu),poetul va evoca, peste un secol, în fraze tulburătoare, străbătute de fiorul unei îndreptăţite indignări îndurerat-păgâne, acele triste evenimente, acordându-le un calificativ pe cât de violent, pe atât de justificat: „Fărdelege nemaipomenită, uneltire mişeleasca, afacere dintre o muiere desfrânată şi între paşii de Bizanţ, vânzarea Bucovinei va fi o vecinică pată pentru împărăţia vecină, deapururea o durere pentru noi”. Justificarea atitudinii sale vitriolante Eminescu o realizează în pagini de proză poematică, cu inflexiuni de odă, evocând istoria Moldovei în tonalităţi emoţionante: „Acolo e sfânta cetate a Sucevei, scaunul domniei vechi cu ruinele măririi noastre, acolo scaunul firesc al unui mitropolit care în rang şi în neatârnare era egal cu patriarhii, acolo sunt moaştele celor mai mari dintre domnii români, acolo doarme Dragoş, îmblânzitorul de zimbri, acolo Alexandru, întemeietorul de legi, acolo Ştefan, zidul de apărare al creştinătăţii.”

Cum vedem, Eminescu apelează la repere perene din istoria neamului românesc, ce nu pot fi sub nici un chip înstrăinate, fiindcă înstrăinarea lor echivalează cu a pierde o parte semnificativă, esenţială din însăşi identitatea noastră fundamentală. Iată de ce poetul pledează, dacă nu pentru recuperarea imediată a acestui colţ de vatră străbună, atunci pentru menţinerea veşnic trează în conştiinţa noastră a imaginii sale îndurerate: „Dar nu vom lăsa să se închidă această rană. Cu a noastre mâni o vom deschide de-a pururea, cu a noastre mâni vom zugrăvi icoana Moldovei de pe acea vreme şi şirile vechi, câte ne-au rămas, le vom împrospăta în aducerea aminte pentru ca sufletul nostru să nu uite Ierusalimul.”

Ca şi cum această răpire tâlhărească nu ar fi fost suficient de crudă şi n-ar fi afectat destul de crunt destinul poporului român, pe un termen ce pare fără scadenţă, ea a fost urmată de asasinarea domnitorului care a cutezat a protesta cu putere, cerând anularea odiosului rapt – Grigorie Ghica Voievod. Acest asasinat abominabil este evocat de Eminescu în termeni colcăind de justificată indignare, fiind apreciat drept „acea faptă a întunericului, acea mişelie demnă de diplomaţia veacului trecut, acea neruşinată pălmuire a slăbiciunei şi dezbinării poporului.” Aceasta, cu atât mai mult, cu cât Grigorie Ghica, „domnul care a îndrăznit a protesta contra neruşinatei răpiri”, era o „figură bărbătească”, aparte, „deosebită cu totului tot de umbrele efemere ale fanarioţilor care l-au preces şi l-au urmat.”

Ziaristul prob, bine informat şi de pilduitoare onestitate, care a fost Mihai Eminescu, îşi întemeiază aceste aprecieri, ca şi pe celelalte care vor urma, pe o autentică documentare, sursele consultate şi utilizate fiind de primă instanţă: „cronicile bătrâne şi înţelepte”, cum le caracterizează poetul. De altfel, G. Călinescu, în monumentala monografie pe care i-a consacrat-o poetului, intrată deja în patrimoniul clasic al culturii româneşti, notează că „citirea scrierilor lui Eminescu dezvăluie numaidecât prietenia cu trecutul ţării. Rămâne de dovedit numai aptitudinea tehnică de istoric, capacitatea de a se documenta, îndrumarea bibliografică.” Eminescu, într-adevăr, ştie „să alerge la document încă de tânăr”. În continuare, G. Călinescu demonstrează că, pentru istorie, Eminescu dovedeşte şi „aptitudine tehnică” şi „capacitatea de a se documenta” (mai ales), şi „îndrumare bibliografică” măcar corespunzătoare pentru un adevărat istoric. Revenind, să spunem că cel puţin pentru conturarea portretului lui Grigorie Ghica Voievod, Mihai Eminescu procedează la o mixtură a informaţiilor colectate din letopiseţele lui Ioniţă Canta şi Enachi Kogălniceanu, publicate de Mihail Kogălniceanu, în ediţia îngrijită de el, sub titlul Chronicele sau letopiseţele Moldaviei şi Valahiei, ca şi din acele Stihuri asupra Domnului Grigorie Ghica Voievod al Ţării Moldovei de Enachi Kogălniceanu (publicate de acelaşi Mihail Kogălniceanu în ediţia amintită). Alte surse utilizate de Eminescu, în articolul dedicat lui Grigorie Ghica Vodă ca şi în cel despre răpirea Bucovinei, identificate cu acribie de Dimitrie Vatamaniuc, sunt articole şi alte materiale apărute în „Curierul de Iaşi”, „Convorbiri literare”, „Telegraful român”, broşura Răpirea Bucovinei, nesemnată dar întocmită, după documente autentice (din arhiva lui Eudoxiu Hurmuzachi), de Ion Slavici şi Mihail Kogălniceanu, precum şi unele tradiţii orale. Iată-l, aşadar, pe Eminescu studiind, numai pentru aceste două articole ([„Periodul al doilea…”] şi [„La anul 1774…”]), surse suficiente pentru o solidă lucrare ştiinţifică, articole pe care, dacă nu ne situăm pe o platformă pedant „academică”, le putem considera ca atare fără nici un fel de risc. Raportând astfel de eforturi la întreaga activitate publicistică a lui Eminescu, ne putem face o idee despre ce uriaş travaliu şi-a putut asuma poetul în anii cât a fost lăsat să facă gazetărie.

Folosind tehnica citării, în manieră publicistică, adică fără indicarea surselor, asimilând informaţiile, topindu-le în creuzetul propriei personalităţi şi turnându-le în forme originale, specifice însă şi timpului său, Eminescu izbuteşte să ofere un portret al lui Grigorie Ghica Voievod impunător nu prin fapte de eroism homeric, ci printr-un eroism, i-am zice, de factură cotidiană, însă nici pe departe din sfera banalului sau anodinului. Cum se întâmplă de obicei în astfel de circumstanţe la Eminescu, poetul purcede mai întâi la conturarea unui portret direct, în cadrul căruia se aglomerează o serie de trăsături dominante, precum cele care urmează:

„…acest bărbat plin de dezinteresare, închinând viaţa sa binelui public, simplu în obiceiuri, isteţ la minte, cumpănit la vorbă, energic în fapte, acest bărbat care, domnind în alte împrejurări decât acelea de slăbiciune a patriei sale, ar fi devenit o podoabă a veacurilor, nu un martir”, sau:

„vrednic reprezentat al principiului monarhic şi fiu al unui secol bogat în fapte mari”…

După astfel de trăsături generice, se trece la concretizări legate de contextul existenţial al personalităţii domnitorului. În acest sens „el pricepuse că puterea domnului nu poate sta în dreptul său de a stoarce dări, ci că acea putere se reazimă pe buna stare a populaţiilor”. Pentru aceasta, în scurta sa primă domnie în Moldova, de doi ani şi zece luni (martie 1765 – ianuarie 1767), domnitorul înfăptuieşte o serie de reforme şi de acte politice, social-economice, culturale sau edilitare echivalând, într-un tel, cu un program de modernizare in nuce:

– raţionalizarea birurilor;

– promovarea serviciului statului în dauna privilegiilor medie-vale (slujbaşii sunt slujitori ai statului iar nu privilegiaţi);

– dezavuarea luxului şi fastului, generatoare de mari cheltu-ieli, dând pildă personală boierilor prin simplitatea straielor sale;

– înfiinţarea unei fabrici de postav pentru nevoile ţării;

– deschiderea unei reţele de şcoli de stat;

– pavarea unor străzi ale Iaşului;

– aducerea apei în oraş, prin canalizare.

Acestea şi încă altele, consemnate de cronici şi de documentele vremii, ni-l relevă pe Grigorie Ghica Voievod ca pe un domnitor înţelept, modest, bun gospodar, exemplar pentru cei din anturajul său, prin fapte simple dar elocvente, tenace şi consecvent, toate acestea acoperind corespunzător concluzia lui Eminescu conform căreia acest domnitor, fanariot (!), ar fi avut toate şansele de a ajunge „o podoabă a veacurilor”.
Însă, pentru realizarea şi devenirea unei personalităţi conlucrează mai mulţi factori, între care Eminescu-i consideră fundamentali pe acela care ţine de „caracterul şi inteligenţa persoanei istorice” şi pe cel „al împrejurărilor”. Cum am văzut, prima condiţie era îndeplinită de Grigorie Ghica cu prisosinţă. Şi aceasta şi pentru că „urmărind cu înţelepciune şi cumpătare binele şi integritatea patriei sale, le-au menţinut cu rară energie, până la cea din urmă clipă a vieţii sale.”

A doua condiţie, însă, era, şi în acele momente istorice, în grea suferinţă la Ţara Moldovei, căci atât ţara cât şi domnia erau slabe, mai cu seamă datorită dezbinărilor interne, întreţinute cu „discretă” înverşunare din exterior, Moldova fiind „o ţară unde toţi poruncesc şi nimeni nu ascultă, o ţară unde antiteza între partide se preface în adevărată duşmănie, unde domnul nu are puterea să-i împace, precum n-au avut-o în Polonia şi nici la noi, o asemenea ţară este menită de a fi pradă vecinilor ei. Iar dacă acela care, în sufletul său, reprezentează ideea statului îşi ridică fruntea cu îndrăzneală, el cade zdrobit ca şi idolul de fier cu picioare de lut”.

În atare situaţie, lipsind concordanţa necesară dintre calităţile reale ale personalităţii şi condiţiile sine qua non, pe care mediul nu i le procură – ba, dimpotrivă! – este limpede că personalitatea nu-şi poate împlini menirea. Cunoscând realităţile din interiorul Moldovei, austriecii ponegresc pe domnitor la poartă şi aceasta hotărăşte suprimarea voievodului incomod, inflexibil în faţa „compromisurilor istorice”, formulă sub care fanarioţii de azi îşi ascund laşitatea şi trădarea intereselor patriei. A fost asasinat, notează Eminescu, „prin influenţa morală a Austriei, domnul care au îndrăznit a protesta contra neruşinatei răpiri,” „un caracter care nu cedează şi nu se pleacă”, concesiile sale fiind „numai aparente”, căci, oricum, ar fi urmărit „întotdeauna reîntregirea patriei sale, fie prin război, fie prin diplomaţie”, tăria sa de caracter ameninţând „pe răpitorul patriei sale”.

Şi poetul-gazetar, conchide, printr-un imperativ poematic de acută valoare sapienţial-pragmatică: „Popor românesc, mari învăţături îţi dă ţie această întâmplare! Dacă fii tăi ar fi fost uniţi totdeauna, atunci şi pământul tău strămoşesc rămânea unul şi nedespărţit. Dar veacuri de dezbinare neîntreruptă te-au adus să-ţi vezi ruşinea cu ochii. Nu merge la mormintele domnilor tăi cu sămânţa dezbinării în inimă, ci precum mergi şi te împărtăşeşti cu sângele Mântuitorului, astfel împărtăşeşte-ţi sufletul tău cu reamintirea trecutului: fără patimă şi fără ură între fiii aceluiaşi pământ, care, oricât de deosebiţi ar fi în păreri, fraţi sunt, fiii aceleiaşi mame sunt”.

Aşa era Grigorie Ghica al III-lea, voievod al Moldovei în vreme de mare cumpănă, zugrăvit de pana măiastră a celui predestinat să fie exponentul suveran, se pare că întru eternitate, al gândirii şi simţirii neamului nostru. Demersul evocator al lui Eminescu, are, ca de obicei, bătaie lungă şi pentru cine vrea şi pentru cine nu vrea să perceapă. Chestiunea e doar de a accepta şi valorifica adecvat o zestre ideatică operaţională, pe care poetul ne-a lăsat-o moştenire ca pe un arc de lumină peste timp.

III. BUCOVINA – UN REPER NAŢIONAL

DE DUREROASĂ ACTUALITATE

Mihai Eminescu şi Lepturariul lui

Aron Pumnul

Este ştiut că debutul lui Mihai Eminescu a fost marcat de împrejurări legate de persoana şi personalitatea lui Aron Pumnul, primul profesor de limba şi literatura română de la gimnaziul cernăuţean şi autor al (oricum) celebrului Lepturariu rumânesc. Prima poezie (La mormântul lui Aron Pumnul, 15 ianuarie 1866) şi prima intervenţie publicistică (O scriere critică, 7/19 ianuarie 1870), apărute sub semnătura poetului, sunt, fiecare în felul ei, expresii ale omagierii celui pe care, în entuziasmul său juvenil, Eminescu îl numise „un luceafăr”, „o lumină”, „o dalbă stea”, „geniu nalt şi mare” (La mormântul…) sau, peste patru ani, „personificarea unui principiu, sufletul – nemuritor neapărat – care a dat consistenţă şi conştiinţă naţională maselor şi a făcut din ele o naţiune…” (O scriere critică). Evident, suportul unor atari superlative nu trebuie căutat cu orice preţ în scrierile rămase de la Aron Pumnul cât, mai cu seamă, în activitatea sa publică patriotică, de revoluţionar consecvent şi înflăcărat, de luptător neînfricat pentru cauza naţiei sale, oprimate de străini în propria-i ţară. De aici renumele lui Pumnul, de „apostol al românismului”, un apostol a cărui aureolă trebuie să fi apărut, (nu numai) învăţăceilor săi, cu atât mai strălucitoare cu cât autorităţile ungureşti, condamnându-l, în timpul Revoluţiei Române de la 1848, la moarte, în contumacie, puseseră un preţ substanţial pe capul lui, instituind, ad-hoc, un premiu special pentru denunţător. Cât despre profesor, e suficient să reţinem o mărturie directă spre a ne da seama de priza sa asupra elevilor: „Chiar de la prima sa apariţie la catedră, Aron Pumnul a fermecat inimile auditorilor săi şi i-a lipit de sine cu legături nedisolubile. […] El nu a încetat a împrăştia, cu mâna largă, idei naţionale, simţăminte patriotice şi aspiraţiuni româneşti”.¹ Se înţelege astfel şi mai bine de ce în jurul primului profesor de limba şi literatura română de la Ober-Gymansium-ul din Cernăuţi se constituise un adevărat cult, în al cărui spirit s-a format şi Eminescu. În acest sens, Perpessicius constata, de fapt, o relaţie biunivocă, vorbind despre „afecţiunea lui Pumnul pentru Eminescu şi cultul acestuia pentru învăţător”², relaţie pe care biografii o susţin şi prin faptul că poetul era elevul preferat al lui Pumnul, locuind chiar o perioadă în casa fostului profesor (prin noiembrie 1866 – mai 1867),³ păstorind biblioteca agonisită de acesta întru folosinţa proprie dar, în egală masură, şi a elevilor săi. Dintre scrierile lui Aron Pumnul, Eminescu a preţuit îndeosebi Lepturariul, pe care-l apără de atacurile înverşunate şi de ironiile veninoase ale lui Dimitrie Petrino, în aceşti termeni:

„Nu râdeţi, domnilor de lepturariu, pentru că secaţiunea sa de pe alocurarea e oglinda domniei voastre proprie; nu râdeţi de nihilismul său, pentru că e al dv. […] Dacă apoi lepturariul a esagerat în laude asupra unor oameni ce nu mai sunt, cel puţin aceia, mulţi din ei au fost pioniri perseveranţi ai naţionalităţii şi ai românismului…” (O scriere critică), pentru ca, mai târziu, în anul 1876, să considere că „… lepturariul înaparenţă inocent al lui Pumnul îi opreşte pe românii din Transilvania şi Ungaria de a se face maghiari”.⁴

S-a remarcat deja faptul că, dincolo de laturile sale criticabile, „acest tablou cuprinzător al literaturii româneşti”⁵, „prima istorie a literaturii române de la origini şi până în epoca modernă”, conţinând „uneori date şi fapte care au rămas în memoria noastră datorită menţiunilor făcute de Pumnul”⁶, a reprezentat „pentru Eminescu, ca şi pentru toate generaţiile educate de Pumnul, un principal izvor de cunoaştere a literaturii româneşti”⁷. Mai mult, în mod special pentru Eminescu, Lepturariul a constituit principalul (nu însă şi singurul) punct de plecare, dacă nu chiar şi primul impuls, în elaborarea poemului Epigonii.

Cum în comentariile consacrate poemului, în ediţia critică inaugurată de el, Perpessicius tratează ca subînţeles acest izvor eminescian, vom aminti aici opinia lui Nicolae Iorga care apeciază că„Epigonii pleacă din Lepturariul lui Pumnul, de la această alegere, de către profesorul cernăuţean, aşa de râvnitoare, a unor bucăţi literare dintre care unele atât de greu de găsit.”⁸ Cam după trei decenii, probabil că fără să fi cunoscut opinia marelui savant (oricum nu face nici o precizare în acest sens), un cercetător sucevean, Paul Leu, va insista analitic asupra acestui izvor sigur din care se alimentează poemul eminescian, conchizând că „Epigonii e o sinteză care-şi trage seva din izvorul concepţiei social-politice a revoluţionarului paşoptist Aron Pumnul şi a întregii sale generaţii”⁹. Rămâne, prin urmare, stabilit că Eminescu şi generaţia sa au găsit în Lepturariul lui Pumnul cel mai cuprinzător tablou „al scripturilor române” de la începuturi şi până imediat după jumătatea veacului trecut, însă ar fi cel puţin o eroare să reducem izvoarele poemei eminesciene, ca şi, mai ales, cunoştinţele asimilate de poet din domeniul literaturii naţionale, până la momentul Epigoniilor, doar la această unică sursă. Şi totuşi, în pofida scrutării sale de către diverşi cercetători, Lepturariul rumânesc, privit ca reper pentru unele poeme eminesciene, nu trebuie socotit un univers pe deplin explorat. Eminescu a putut găsi în opurile pumnulene şi alte sugestii, înregistrate, fie şi involuntar, şi conservate de pelicula memoriei (afective) până la ivirea momentului de graţie care să permită proiectarea lor pe ecranul propriei creaţii, potenţând astfel rodul fertil al inspiraţiei poetice. Sunt aici, în Lepturariu, şase poezii (Cerşitorul,¹⁰ Trândavul,¹¹ Virtutea,¹² Fluturul,¹³ Ştiinţa,¹⁴ Poetul¹⁵) inserate de Pumnul sub pseudonimul „De un sătean” (pseudonim sub care Leca Morariu „descoperă”, fireşte fără a convinge, numele lui… Iraclie Porumbescu¹⁶). De reţinut că este singura dată pe parcursul celor patru tomuri (şase părţi) ale Lepturariului când Aron Pumnul nu indică numele real al autorului şi că poeziile, prin conţinutul lor ideatic, nu impuneau în nici un fel adoptarea pseudonimului ca măsură de prudenţă faţă de eventualele rigori ale cenzurii şi autorităţilor oficiale. Oricum, dincolo de prezumţia că autorul lor ar putea fi una şi aceeaşi persoană cu cel care a întocmit şi a redactat Lepturariul (Aron Pumnul), nu vedeam altă explicaţie, plauzibilă, în măsură să justifice apelul la un pseudonim atât de comun şi, tocmai de aceea, intransparent. Cum însă pe Aron Pumnul nu l-au vizitat nicicum muzele poeziei…

Revenind la poeziile în discuţie, este de notat că două dintre ele, Ştiinţa şi Poetul, dedicate creaţiei ştiinţifice şi celei artistice, pot fi considerate, prin tematica şi ţinuta lor estetică, piese de altitudine artistică în peisajul poeziei româneşti de pe la mijlocul secolului al XIX-lea atât de puţin (ca să nu spunem deloc) preocupat de cultivarea liricii de factură reflexivă. Mai mult, suntem frapaţi de faptul că acorduri ce se vor face auzite peste foarte puţină vreme în creaţia eminesciana, atât la nivelul formei cât şi la acela al fondului ideatic (viziunea cosmică, destinul nefericit al poetului în lume etc), pot fi detectate în aceste două poezii, chiar de la prima vedere. Senzaţia că cel puţin anumite versuri de aici trebuie să fi ieşit de sub pana lui Eminescu, ni se insinuează, parcă fără de vrere, în conştiinţă şi numai faptul că, până la 1862, când poeziile vor fi fost gata de încredinţat tiparului, viitorul poet nu putea să aibă acces la formule ideatice şi expresive ca cele din Ştiinţa şi Poetul ne împiedică să i le atribuim, deşi sincer vorbind, ispita de a o face nu încetează să ne dea târcoale, având în vedere o serie de similitudini imposibil de eludat. Ne împiedică totuşi s-o facem lipsa oricăror dovezi certe, verificabile, din care să rezulte că Eminescu ar putea fi privilegiatul autor inclus într-o antologie atât de reprezentativă la vârsta de 12-13 ani, când nu publicase (n-avea cum) nici o slovă! Dar, să reproducem textele (în ortografie actuală¹⁷):

Ş t i i n ţ a

(De un sătean)

O, sacră şi frumoasă lumină a ştiinţei,

Tu, ce-ntăreşti în suflet puterile credinţei!

Tu ce întinzi în lume vederile ascunse

În cele de vederea văzută nepătrunse!

Prin tine omenirea, în cuget luminată,

Păşind peste hotarul în care stă legată,

Prin regiuni pătrunde de lume depărtate,

Şi-n cele mai ascunse cutează a străbate.

Prin tine muritorul nu află mulţumire

În locul mărginirii ce i s-a dat de fire,

Ci, străbătând cu gândul prin sferele străine,

A lor predomniciune o are toată-n sine.

Locuitor al lumii se află-n orice parte

Şi globul tot îl ştie, deşi este departe,

Căci, tu, putere sacră, prin naltele-ţi mistere,

Ca fulgerul de grabnic, îl porţi prin emisfere,

Îl faci ca să cunoască orice necunoscute

Şi legi, cum şi moravuri din locuri nevăzute.

Averea ta cea scumpă supune tot pământul,

A-i preţui fiinţa şi-a-i asculta cuvântul,

Prin dânsa el înfruntă a lumii mărginire

Şi naşterea îşi crede mai veche-n omenire.

Căci el trăind în lume, dar are facultatea

A se nălţa prin tine să ştie vecitatea;

Orice idei înalte, rostite din vechime,

Aflându-le, le crede pentru sine.

Şi, străpurtat cu gândul de vreo idee naltă,

Se crede că trăieşte în timpul lor în faptă.

Înflăcărat de zelul moravurilor simple,

În orice faptă cearcă a da şi-a lor esimple.

A lui spirit s-a prinde cu dulci întipăriri

Şi-amăsurat în vorbă le dă el şi rostiri.

Şi, luminat de focul ideilor înalte,

O sacră gelozie-l-ndeamnă să s-arate

Imitător întocmai a celor din vechime

Şi a purta aevea modelul lor în sine.

O! naltă şi frumoasă lumină a ştiinţei,

Tu singură eşti bunul deplin al eistinţei!¹⁸

P o e t u l

(De un sătean)

Poetul e de soartă ursit ca să suspine;

El e al suferinţei copil mai favorit;

Să sufere-n tăcere, să simtă tot în sine

Şi tot dorind să cânte un ce mai fericit.

El simte-n al său suflet restriştea omenirii

Şi-aprins de condurere suspină câte-un vers!

El plânge şi descrie misterul fericirii,

Ce nime nu-l cunoaşte în marele-univers.

Dreptatea: îi inspiră amoare de-omenire,

Prieteşugul: flăcări de-un suflet îngeresc;

Când e de-amoare vorba – el simte înzeire;

Când iar de-amoarea ţării – un foc nestins ceresc.

Aşa fu a ta soartă, o, amator de muze!

Dar spune: cel ce are acest mister ceresc,

Chiar el mai mult să cerce amorul şi-a lui buze

Nicicum să nu surâdă, ce gânduri îl muncesc?

Când el cunoaşte însuşi misterul fericirii,

Ah, spune, ce durere despică pieptul lui?

De ce e totdeauna suspus nemulţumirii?

De ce deplin ferice el niciodată nu-i?

El geme în tăcere, că sacra lui dorinţă

E de-a vedea misterul ceresc înfiinţat,

Că sufletul lui plânge văzând tot suferinţă,

Când germul fericirii în om de zeu e dat.

El cântă tot în plângeri, mereu se lamentează

Că nime nu-nţelege fericele mister.

El cântă în dulci versuri, dorind ca să le vază

În fapte, şi pe oameni ca îngerii din cer.

El cântă-ntipărinţa naturii mângâioase,

Păstorul în câmpie cu fluierul sunând,

Şi-a junelor fiinţe suspine dureroase,

Când cu privirea tristă spre ceruri stă cătând.

El cântă şi amoarea spre tot ce-i nalt în fire,

Virtutea şi dreptatea, şi tot ce e frumos;

El cântă şi respiră un ce de fericire

Dar pieptul lui, când cântă, suspină dureros.

Şi spiritu-i se nalţă pe aripi înfocate,

Cântând în poezie al binelui mister;

Şi-aprins de câte vede în idealitate,

Aspiră s-o străpoarte şi pe pământ din cer.

Dar nime, o poete! nu face ascultare

Şi nici va veni timpul de a te aproba,

Misterul fericirii nu e în căutare;

Stârpeşte vanitatea şi-atunci vor întreba.

Aşa este în lume, a fost şi o să fie,

În somnul vanităţii dorinţe tot visând,

Şi numai în momentul cel plin de agonie,

În spaimă se deşteaptă şi lasă un cuvânt.

Cuvânt de disperare şi-amară suferinţă,

Strărupt în tot de spasmuri şi de mortal fior;

Ideea veciniciei atunci dă pocăinţă

Vieţii rătăcite, când sufletul e-n zbor.

Ca să ne referim mai întâi la corespondenţele de ordin formal, vom observa că în Ştiinţa (foarte apropiată, altfel, şi de arghezienele Cel ce gândeşte singur şi Născocitorul din ciclul Cântare omului) apar versuri pe care am fi tentaţi să le considerăm drept mostre de atelier, antecedente eminesciene, într-atât apar de apropiate de cele din forma definitivă a Scrisorii I (1881). E suficient să alăturăm versurile cu alură expresivă aparent paradoxală

Tu ce întinzi în lume vederile ascunse

În cele de vederea văzută nepătrunse

din Ştiinţa cu versurile („omoloage”) din Scrisoarea I:

Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era scuns…

Când pătruns de sine însuţi odihnea cel nepătruns

spre a fi edificaţi în această privinţă.

O cvasiidentitate de structură, retorică şi prozodică de data aceasta, cu trimitere la poemul Împărat şi proletar (1874), constatăm dacă ne vom opri o clipă atenţia asupra versurilor:

Dreptatea: îi inspiră amoarea de-omenire,

Prieteşugul: flăcări de-un suflet îngeresc.

din Poetul,puse, fiecare pe rând, în relaţie cu versul:

Religia – o frază de dânşii inventată

din Împărat şi proletar.

Că astfel de structuri expresive, retorice şi prozodice, ţinând mai mult de „tehnica exterioară” (G. Calinescu) a poeziei, din Ştiinţa şi Poetul, vor fi atras atenţia învăţăcelului Eminovici Mihail, pare dincolo de orice discuţie, mai cu seamă că şi sintaxa ideatică a poemelor la care ne referim se detaşează, cel puţin în contextul Lepturariului (dar nu numai), de producţia curentă a vremii, atât de puţin atentă la reflexivitate şi metafizică. Prin urmare, nu poate surprinde pe nimeni faptul că ele vor fi sălăşluit în cutele memoriei afective a poetului, ieşind la iveală chemate de cine ştie ce împrejurare evocator-anamnezică. Aceasta, cu atât mai mult cu cât suntem unanimi în a considera, pe bună dreptate, Lepturariul rumânesc drept „carte de căpătâi a elevului Eminescu”.¹⁹. Dar nu e vorba numai de atât. Poezia intitulată Poetul, o veritabilă artă poetică în spiritul unui romantism uşor convenţional, contaminat de o clasicitate minoră (vezi imaginea bucolică împrumutată din recuzita micului nostru clasicism) şi sentimental-pesimist, sintetizând universul tematic al lirismului românesc de până pe la 1860, încorporează, în fond, şi motivul romantic, atât de propriu eminescianismului, privitor la soarta nefericită a poetului (de geniu) într-o societate cărea-i este inaccesibilă orice posibilitate de a recepta, a înţelege şi a valorifica umanismul înalt şi puritatea mesajului poetic, o lume opacă la înseşi şansele şi sensurile propriei fericiri. O lume ce poartă în sine, ca pe un stigmat inexorabil, „morbul fericirii”, dar care „nu-nţelege fericele mister”, rămânând inertă la pledoaria şi strădania poetului de a-i orienta sensul vieţii „spre tot ce-i nalt în fire”, spre virtute, dreptate, „şi tot ce e frumos”, altfel spus, spre repere etice şi estetice în măsură să instituie între oameni o ordine ideală, dacă nu identică, atunci măcar analogică celei divine (poetul i-ar vrea „pe oameni ca îngerii din cer”, aşa cum idealitatea „aspiră s-o străpoarte şi pe pământ din cer”). Şi dacă vom alătura versurile:

Dar nime, o poete! nu face ascultare

Şi nici va veni timpul de a te aproba

din Poetul, următoarelor versuri eminesciene, din postuma Pierdut în suferinţa…

Căci ce-i poetul-n lume şi astăzi ce-i poetul?

La glasu-i singuratic s-asculte cine vra?

Necunoscut strecoară pe lume cu încetul

Şi nimeni nu întreabă ce este sau era,

nu obţinem oare o simetrie frapantă, nu numai în plan ideatic, ci (cumva) şi expresiv, privitoare la conştiinţa inaderenţei lumii comune la idealurile omului de geniu? Mai trebuie oare să subliniem că o atare stare de spirit, că astfel de teme, motive şi structuri prozodico-expresive sunt proprii eminescianismului?

Să mai relevăm doar că ideaţia filosofică a acestui poem (Poetul) este susţinută şi prin „traducerea” în limbaj liric a concepţiei schopenhaueriene, conform căreia nefericirea umană derivă direct din voinţa (dorinţa) oarbă de a trăi, care impune lumii fenomenale drept singură şi supremă ţintă propria existenţă şi conservarea ei. Viaţa în genere şi, cu atât mai mult, cea umană este posibilă numai printr-un neostoit efort de afirmare, căruia-i succede cu regularitate deziluzia, de unde permanenta nefericire, necontenita suferinţă la care lumea este, fatal, (auto)condamnată. Soluţia întrevăzută de Schopenhauer este cunoscută: înăbuşirea voinţei oarbe de a trăi! Temporar, prin contemplaţia estetică, iar definitiv, prin nirvana (aceasta din urmă însă nefiindu-le accesibilă decât sfinţilor şi asceţilor).²⁰ Aşadar, în „traducerea” săteanului din Lepturariu, soluţia lui Schopenhauer echivalează cu convingerea că „Misterul fericirii nu stă în căutare” ci în stârpirea vanităţii („Stârpeşte vanitatea şi-atunci vor întreba”.) Faţă de această posibilitate, autorul nostru („săteanul”), ca şi filosoful german, manifestă un scepticism funciar, de vreme ce suferinţa este pentru lumea comună o fatalitate perpetuă:

Aşaeste în lume, a fost şi o să fie,

În sânul vanităţii dorinţe tot visând,

omul întrevăzând prea târziu adevăratul rost al vieţii, adică abia „în momentul cel plin de agonie”, „când sufletul e-n zbor”, când şansele de revenire şi de redresare au fost deja depăşite, lumii nerămânându-i decât perspectiva unei fatale şi permanente cantonări în imperiul nefericirii, iar poetului – regretul de a nu o putea conduce pe făgaşul firesc.

Nu dorim să se înţeleagă din consideraţiile de aici că pledăm neapărat pentru a face din Lepturariul lui Aron Pumnul o sursă exclusivă de inspiraţie pentru unele poeme eminesciene, deşi alternativa nu poate şi nici nu trebuie să fie cu desăvârşire respinsă. Subliniind şi reliefând similitudinile de mai sus, am intenţional mai degrabă să sugerăm că în Lepturariu întâlnim o stare de spirit (poetică) eminesciană, avant la lettre, prevestind venirea celui pe care imaginaţia şi gândirea sensibilă autohtonă o pregătiseră parcă din „ale lumii începuturi”, şi care fusese menit să veşnicească ipostaza românească a spiritului universal, prin genialitatea cugetării şi simţirii sale, întrupate în „cuvântul ce exprimă adevărul”, cuvântul cu rezonanţe nepieritoare.

ANEXĂ

C e r ş i t o r u l

(De un sătean)

1. Era vifor şi ger mare, Crivăţul greu viscolea Şi cu-o aspră şuierare, Vâjâind tot amorţea.	5. Vitele mugeau ascunse În bordeie prin pământ Şi de-al iernii ger pătrunse, Sta grămadă rumegând.
2. Câmpii gemea-n amorţire Şi copacii desfrunziţi De-a boreilor clătire, Ţipau trişti şi însloiţi.	6. Lunca goală şi pustie, Părăsită de păstori, Vuia trist de vijelie Şi de vânt amorţitor.
3. Neaua pica azvârlită, Munţi de zloată grămădind Şi de vifor răscolită, Zbura-n aer viscolind.	7. Oile prin tărle-nchise, Prin câmpii nu mai meiau Şi prin viscol se-nhăitise Lupi urlând şi ocoleau.
4. Păsările degerate, L-adăposturi alergau Şi cu penele înflate După hrană colindau.	8. Îngrozit de-aşa natură Fiecare şi pătruns Şedea-nchis şi la căldură, De al iernii vânt ascuns.

9. Mă gândeam că cel ce are Şade-n casă îmbrăcat; Dar ce face cel ce n-are, Ce-i afară dezbrăcat?	16. Talpele-i călcau pe piele De opinci, fără nimic Şi-n picior târa obiele Era vânăt tot de frig.
10. O! ce face cerşitoriul Care n-are ce mânca, Ce-ngheţându-i şi piciorul E silit a alerga?	17. Vântul furios se umflă Greu prin uşă şuierând Şi afară-n mâni îşi suflă Cerşitoriul tot strigând:
11. Mă gândeam şi-nfiorare M-a cuprins numai gândind; Dar o doamne! ce-ntristare, Văd un cerşitori viind.	18. „Faceţi milă şi pomană! Daţi-mi vre un lemnişor Că sunt gol şi e grea iarnă Şi de frig şi foame mor!’
12. Ce viaţă, ce ursire, Ce blestem şi ce păcat! A fi om şi-n omenire Dezgolit şi nemâncat.	19. Îi dădui ajutorinţă Şi c-un suflet sfâşiat, De-a lui crudă suferinţă, Din adânc am suspinat.
13. Vânt prea aspru bate-afară. Cerşitoriul, tremurând, Se ruga la cei din vară Ca să-i dea vr-un lemn, plângând.	20. Şi am zis cu întristare: O! înalte creator! Oare cei ce sunt în stare A da mare ajutor,
14. Până-n brâu c-o scurteicuţă, Dezblănită peste tot Şi sub ea o cămeşuţă Lungă numai de un cot.	21. Mai gândesc şi ei vreodată La săraci ce ocolesc, În aşa stare uitată, Cum şi ce fel pătimesc?
15. De la brâu în jos o pânză, Împregiuru-i vâjâia, Precum tremura o frunză Până ce vântul o ia.	22. Când le merge cerşitoriul Şi la uşă, tremurând, Le reclamă ajutorul, Cu un glas duios strigând:
23. „Faceţi milă şi pomană Că de frig şi foame mor!” Oare nu-i iau ei la goană Cu un ton înfruntător?	30. Ticălosule obraznic, Ce cutezi şi îndrăzneşti Ca să vii atât de falnic C-un bogat să putrezeşti?”
24. În asemenea simţire Şi c-un suflet întristat Cugetând în liniştire Cred că somnul m-a luat	31. „Ce? îi zise cu-ndrăzneală Glasul cel răspunzător, ,,Şi-n mormânt să am sfială De un ton îngrozitor?”
25. Căci văzui ca o minune, Chiar atunci cum mă gândeam, Lucru ce nu-mi vine-a-l spune: Că-n morminte mă aflam.	32.”Lipseşte de lângă mine, Ticălosule ce eşti; Du-te lângă cei ca tine, Şi cu ei să putrezeşti.”’
26. Prin morminte dar cu morţii Şi de umbre ocolit, Mă unii şi eu cu toţii Ca să nu fiu osebit.	33.”Nici nu voi să ştiu de tine, Împărat ori sclav de eşti, Căci te văd că tot ca mine Şi tu-n groapă putrezeşti.
27. Dar ceva mai înainte Îmi păru c-aud ieşind Nişte glasuri prin morminte, Cu un ton aprins vorbind:	34. De eşti mare, mult ce-mi pasă Că-n mormânt te-ai supărat: De nu-ţi place astă casă, Zi să-ţi facă vr-un palat.
28. Unul cu mare-nfocare Strigând: „Fugi la cei săraci, Tu nu poţi să fii în stare, Lângă mine ca să zaci!	35. Sau adună-ţi vreo oştire Numeroasă, precum ştii, Să te ia din putrezire, Să te ducă la cei vii.
29. Măi calicule!ascultă, Nu veni pacea să-mi strici, Că nu-mi place vorbă multă S-am cu tine, piei de-aci!	36. Însă fără sfadă multă, Vorbă lungă-mi face greu Şi oricine eşti, ascultă: Zaci şi taci, cum fac şi eu.
37. Că nu văz deosebire, Nici coroană, nici vrun lanţ: Tronul tău şi-a mea robire Se uniră într-un şanţ.	41. Asta-ţi zic să-ţi vie-n minte Pe pământ cum ai domnit; Şi să ştii că în morminte Însuţi eşti de putrezit!”
38. Şi ce văd eu chiar în faptă, Nu poci să tăgăduiesc: Tu-ntr-o groapă, eu în altă Putrezeşti şi putrezesc.	42. Dup-această convorbire, Ce-auzisem în mormânt, Cuprins tot de mulţămire, Că şi eu ca morţii sunt,
39. Fii dar paşnic, o! bogate! Şi de noi nu te lega, C-aici e egalitate, Ori şi cât de vei striga.	43. Răspicam fericetatea, Că în sufletu-mi simţeam C-a sosit eternitatea Şi că tot în cer eram.
40. Zaci în groapă, putrezeşte, Şi de rang nu-mi mai vorbi, Ci unde eşti, putrezeşte C-aici nu mai poţi domni.	44. Dar îndată deşteptarea M-aruncă iar pe pământ Şi pierindu-mi arătarea Iar săraci aud gemând.

T r â n d a v u l

(De un sătean)

1. Mă scol, îmbuc Şi-apoi mă duc, Şi tot gândesc acasă, Ca nu târziu Iar să mai viu Şi să mă pui la masă.	3. A mă culca Şi-a mă scula, Şi-a face pregustare; Şi a ieşi Spre a veni Îndat-iar la mâncare.
2. Cum viu, mănânc Şi-apoi mă culc, Ca să mai iau odihnă. Cum mă deştept, Cafea aştept Şi iar gândesc la cină!	4. – De ce trăieşti? – Ca să muncesc. – Şi ce munceşti? – Să mistuiesc. – Dar astfe de viaţă Mărturisesc. Şi nu greşesc Că îmi aduce greaţă.

5. De ar fi fost S-avem vr-un rost, A fi fără mâncare Şi a trăi Precât vom fi De-a vântului suflare;

6. Aş fi crezut, C-ar fi putut A fi în omenire Un ce mai mult Şi mai plăcut Ce-i zic desăvârşire.

7. Dar cum trăim

Şi cum simţim

Cu astfel de natură;

Să strigi cât poţi

Că suntem toţi

De om caricatură.

V i r t u t e a

(De un sătean)

1. Prin virtute veţi şti toate,

Ce e lucru bun;

Ce sunt simţăminte nalte

Şi ce e comun.

2. Prin virtute şi juneaţa

Ia un dar ceresc;

Să v-arate frumuseţa

Sub chip îngeresc.

3. Că virtutea stă tot jună

Şi nu-mbătrâniţi;

Şi-anii vârstei de s-adună,

Veţi fi tot iubiţi.

F l u t u r u l

(De un satean)

1. Natura-ţi dă viaţă, Iar primăvara flori Şi soarele-ţi dă faţă, Iar timpul fulgi să zbori.	5. Ce e mai dulce-n fire, În aer şi sub cer: A florilor zâmbire Şi roua din eter;
2. Pe flori stai ca printâmpul [?] Natura adorând, Sub soare-ţi place schimbul Şi-n timp stai tot zburând.	6. În voia ta stau toate, Căci peste toate poţi Ce nimenea nu poate Fiinţa ta să porţi
3. Fără hotar şi lege, Tu zbori ca să trăieşti; Ce voia ta alege, Îndată dobândeşti.	7. La zefiri ai favoare, Căci ei te port uşor; A ta e orice floare, A ta şi-amoarea lor.
4. Tu eşti fără dorinţă, Trecând numai în zbor; Tu fără suferinţă, Tu plin şi de amor.	8. Nevoie de purtare Tu nu simţi niciodat’; Ah! căci în a ta stare Nu poci să fiu schimbat.

NOTE

1. Dr. Ion a lui Gheorghe Sbiera, Aron Pumnul, voci asupra vieţii şi însemnătăţii lui, Cernăuţi, Editura Societăţii pentru Cultură şi Literatură Română în Bucovina, 1889, p. 61.

2. Vezi M. Eminescu, Opere, vol. I, ediţie critică îngrijită de Perpessicius, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1939, p. 239.

3. Dimitrie Vatamaniuc, Cronologie, în M. Eminescu, Opere, XVI, Corespondenţă, Documentar, Bucureşti Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1989, p. X.

4. Austro-Ungaria, [„Ca să se vadă cum…”], în M. Eminescu, Opere, vol. IX, Publicistică, 1870-1877, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1980, p. 421.

5. Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1979, p. 16.

6. Ovidiu Papadima, Începuturile teoriei literare. Istoria literaturii şi evoluţia disciplinelor înrudite până la 1944, în Istoria Ştiinţelor în România. Ştiinţa literaturii. Istoriografia de artă, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1970, p. 20 şi 23.

7. Paul Leu, O carte uitată: „Lepturariu rumânesc”, în „Studii şi cercetări ştiinţifice (Ştiinţele sociale)”, Bacău, Editura Institutului Pedagogic, 1972, p. 202.

8. Eminescu în şi din cea mai nouă ediţie, în N. lorga, Eminescu, Iaşi, Editura Junimea, 1981, colecţia „Eminesciana”, p. 163.

9. Paul Leu, Op. cit., p. 202.

10. Lepturariu rumânesc cules din scriptori rumâni, Viena, C.R., Editură a Cărţilor Scolastice, tomul al II-lea, partea I, 1863, p. 17-22. (Vezi Anexă.)

11. Ibidem, p. 50. (Vezi Anexă.)

12. Ibidem, p. 51. (Vezi Anexă.)

13. Ibidem, p. 51-52. (Vezi Anexă.)

14. Ibidem, partea a II-a, p. 14-15.

15. Ibidem, p. 23-25.

16. Vezi Leca Morariu – Iraclie Porumbescu şi-n „Lepturarele” lui Pumnul, în Iraclie Porumbescu, Cernăuţi, Tipografia Glasul Bucovinei, 1938, p. 8-13. Argumentele invocate de Leca Morariu, sunt urmatoarele:

1. În biografia care precede Scrierile lui Iraclie Porumbescu (1899) Leonida Bodnarescu reproduce o scrisoare adresată de I. G. Sbiera, la 23 octombrie 1863, lui Iraclie Porumbescu prin care-i solicită date biografice pentru a fi înserate, împreună cu unele poezii, în tomul al IV-lea al Lepturariului, ce urma să fie trimis la tipografia din Viena cel mai târziu în luna decembrie acelaşi an (1863); 2. „Patentele pumnulisime” (cu care sunt tipărite poeziile) „produc proba definitivă”, afirmă istoricul literar bucovinean.

Categoric, Leca Morariu s-ar fi putut bizui şi pe alte argumente privitoare la relaţiile statornicite anterior între Aron Pumnul şi Iraclie Porumbescu: amândoi au lucrat, la Cernăuţi, în redacţia gazetei „Bucovina”, scoasă, între 1848 şi 1851, de către fraţii Hurmuzachi; Iraclie Porumbescu a frecventat cursurile de limbă şi literatură română ţinute de Aron Pumnul la Ober-Gymnasium-ul din Cernăuţi; în lucrarea Convorbire între tatăl şi fiul asupra limbei şi literelor româneşti (1850), Aron Pumnul introdusese şi versuri de Iraclie Porumbescu (Buchea şi litera, Fata de roman).

Poeziile din Lepturariu nu pot fi, cu toate acestea, atribuite lui Iraclie Porumbescu din următoarele motive: 1. Volumul al II-lea al Lepturariului, în care apar poeziile menţionate, era deja tipărit (sau se afla sub tipar, urmând să apară până la sfârşitul anului 1863) în momentul când I. G. Sbiera îi adresează lui Iraclie Porumbescu scrisoarea amintită; 2. Leonida Bodnarescu nu face, în legătură cu această scrisoare, decât precizarea că o reproduce pentru a se vedea interesul purtat în lumea bucovineană poeziilor pe care le scrisese Iraclie Porumbescu; 3. Primul editor al Scrierilor lui Iraclie Porumbescu nu introduce în acest volum poeziile semnate, în Lepturariu, „De un sătean”; 4. Factura, viziunea, gândirea şi sensibilitatea poetică proprie acestor poezii nu sunt în consonanţă cu acelea ale versurilor despre care ştim cu certitudine că aparţin lui Iraclie Porumbescu; 5. „Patentele pumnalisme”, invocate de Leca Morariu, nu produc nici un fel de probă, câtă vreme ele caracterizează toate textele literare din cele patru volume ale Lepturariului, întrucât redactorul acestei antologii n-a fost altul decât…Aron Pumnul.

17. Pentru câteva vocabule rămânem la forma din Lepturariu, căci, altfel, am sacrifica unele elemente prozodice (ritm, rimă, măsură): „predomniciune”, „esistinţei”, „condurere”, „germul”, „întipărinţă”, „amoare”. (Vezi Poetul.)

18. Interesant ni se pare a pune în relaţie ideatica poeziei Ştiinţa şi a poemelor argheziene Născocitorul şi Cel ce gândeşte singur, cu un fragment din predoslovia Triodului tipărit la Bucureşti în anul 1798, pe care o reproducem în continuare, întrebându-ne dacă Săteanul din Lepturariu şi Tudor Arghezi nu vor fi cunoscut acest elogiu al înţelepciunii cu frapante similitudini vis-à-vis de poeziile menţionate?!

„Cum că iubirea de înţelepciune şi de multă ştiinţă iaste la om un dar al dumnezeeştii Providenţii, vederat să cunoaşte; şi aceasta au pus aripi minţii omeneşti ca să zboare până la sfera cea cu mulţime de stele, şi o au înviat ca să iscodească mărimea luminătorilor, câtăţimea stelelor celor nerătăcitoare, şi pre cea cu puţin număr însoţitoare a planitelor şi starea lor, ţinerea, orânduiala, depărtarea, mişcările, încungiurările, întocmirea şi frumuseţea lor: i-au descoperit pre un pol la amiază-noapte şi pre altul la amiază-zi; i-au arătat întoarcerile soarelui, pre cea de vară şi pre cea de iarnă. Însă cu toate acestea nu s-au îndestulat mintea omenească, ci pogorându-se de la cele de sus au orânduit pământul cu însemnate brâne, delniţe, vârste, lăţimi şi alte măsuri asemenea; au deosebit feliurimile sadurilor, soiurile dobitoacelor, cât pământ iaste lăcuit şi cât nelăcuit, râuri, iazere, mări şi ocheanuri [= oceane]. Aceastaş minte iarăş cufundându-se cu o iscodire neliniştită până şi în aşternutul mării, pătrunzând şi cele dinlăuntru sânuri ale pământului, acolo adecă au aflat pre cât au putut feliurimea celor înnotătoare [sic], naşterea lor, creşterea şi înmulţirea. Iar aici au scormonit atâtea metaluri şi au scos la iveală atâtea visterii, încât au deschis nenumărate negoaţe şi au înpistrit pre cele patru părţi ale lumii cu tot felul de podoabe.

N-au obosit nici acia, au zburat iarăşi în văzduh ca un vultur, au înnotat

[sic]

în noianul atmosferii, i-au găsit trepte, au osebit aburii din ciaţă, şi au zărit norii cei umezi şi cei uscaţi, pre unii cum că suflă o adiere lină şi dulce, iar pre alţii cum că slobod uneori vifore, alte ori grindină şi zăpadă, iar alte ori fulgere, tunete, trăsnete şi alte asemenea de mirare, câte să săvârşesc prin nori din înălţimea atmosferii.

Cu această iscodire făcându-se omul şi ceresc şi pământesc şi de subt pământ, şi al mării şi al văzduhului, au aşezat orânduieli, îndreptări şi potriviri. Dintr-aciasta dar sunt cunoştinţele ceriului, învăţăturile a tot rătundul pământului, ştiinţe filosofeşti şi mathimaticeşti, table de geografie; punsule [?] de corăbii, ochianuri mari, ochianuri mici, măestrii şi meşteşuguri de tot feliul. Şi mai în scurt a zice, printr-această iscodire şi iubire de înţelepciune au cunoscut omul pre Ziditorul a toate şi strigă cu uimire: „Cât s-au mărit lucrurile tale, Doamne, toate întru înţelepciune le-ai făcut”. (Apud. B.R.V., II, Bucureşti, Ediţiunea Academiei Române, 1910, p. 405).

19. Leon Vulovici, Aron Pumnul, în Dicţionarul literaturii române de la origini pănă la 1900, Bucureşti, ed. cit., p. 716.

20. Cf. N. Bagdasar, Virgil Bogdan, C. Narli, Antologie filosofică, Filosofi străini, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1943, p. 335-345.

M. Eminescu şi A.D. Xenopol,

protagonişti

ai Serbării Naţionale de la Putna

Dintre toţi cei care şi-au adus în mod decisiv obolul în organizarea şi derularea Serbării Naţionale de la Putna, din memorabila zi de 15(27) august 1871, în conştiinţa posterităţii s-a impus, cu pregnanţă de efigie, în primul rând figura lui Mihai Eminescu. Poetul, tânăr student extraordinar la Universitatea din Viena, a îmbrăţişat cu o fervoare de nestăvilit iniţiativa care fusese lansată deja înainte de momentul descinderii sale la studii. La baza ei va fi fost ideea unui congres al tineretului studios român de pretutindeni, care-i anima de mai multă vreme pe studenţii români de la Viena. În „Gazeta Transilvaniei”, după congresul (ca şi) eşuat, de la Putna, se notează că „germenele unei asemenea întruniri generale se aruncă încă din 1868 şi locul destinat era munţii Carpaţi, anume Sinaia” (apud. Centenarul Societăţii Academice Literare „România Jună” din Viena, 1871-1971, de pr. prof. dr. Gheorghe Moisescu, Viena, Editura Coloniei Române din Austria, 1971, p. 8). UIterior, sămânţa aruncată într-o brazdă aşa de fertilă a odrăslit rapid şi viguros, contribuind hotărâtor şi la unirea celor două societăţi studenţeşti – Societatea Literar-Ştiinţifică a Românilor din Viena şi Societatea Literar-Socială România – într-una singură: România Jună, din moment ce pentru organizarea unei astfel de serbări se instituise un comitet provizoriu cu reprezentanţi din ambele societăţi, care, lucrând împreună, produceau proba cea mai peremptorie în privinţa posibilei conjugări a eforturilor pe un teren de acţiune comun. În apelul lansat de acest comitet, semnat de Petru Pitei (preşedinte), Gabriel Băleanu (secretar) şi Emil Cozub (în numele membrilor), făcându-se referiri la necesitatea adunării studenţilor „din toate unghiurile spre a ne cunoaşte unii pe alţii, a ne uni în cuget şi simţiri, a ne conţelege despre interesele noastre comune, pentru care suntem şi existăm, pentru progres şi cultură naţională”, se spune: „Această necesitate a născut încă de mult ideea de o întrunire a românilor din toate părţile într-o serbare naţională. Dar bărbaţii noştri de activitate sunt împovăraţi de greutăţile intereselor naţionale ardente şi mai cu seamă sub împrejurările politice de astăzi nici că se poate cere de la ei să ia iniţiative şi să se îngrijească astfel de întrunire”. În acest apel este menţionat şi „locul eminament istoric”, unde urma să se producă evenimentul precum şi momentul la fel de potrivit: „mormântul lui Ştefan cel Mare în mănăstirea Putnei (Bucovina) cu ocaziunea hramului bisericesc în ziua Sântei Marii 15(22) august”. (Apud Teodor Balan – Serbarea de la Putna, Cernăuţi, Tipografia Mitropolitului Silvestru, 1932, p. 62-63).

În „dosarul Serbării de la Putna”, Eminescu apare, ca secretar, prima dată, în apelul Comitetului Central de la Viena din 4 martie 1870, secondându-l pe contele E. Logothetty (preşedinte) şi, tot în aceeaşi lună, semnează încă un apel, fireşte tot ca secretar, în care apar Nicolae Teclu pe post de preşedinte şi Petru Pitei cu funcţia de casier, pentru ca, în aprilie-mai acelaşi an, poetul să semneze, împreună cu Nicolae Teclu, o adresă către studenţii academici din Blaj, iar după amânarea serbării pentru anul 1871 să publice sub semnătură proprie cunoscuta Notiţă asupra proiectatei întruniri la mormântul lui Ştefan cel Mare la Putna. De asemenea, Eminescu semnează, ca secretar, alături de Ion Slavici (preşedinte) o scrisoare (12/24 ianuarie 1871) prin care Comitetul Central de la Viena încredinţează Mănăstirii Putna, spre păstrare, darurile, inclusiv urna votivă, „aduse la mormântul lui Ştefan cel Mare” de prima delegaţie de studenţi, trimisă în Bucovina, pentru organizarea festivităţilor. (vezi Dimitrie Vatamaniuc – Bucovina şi loan Slavici, un veac şi jumătate de la naşterea prozatorului, în „Analele Bucovinei”, anul V, 2/1998 p. 240.) Dimitrie Vatamaniuc clarifică această sporadică (totuşi) frecvenţă a lui Eminescu în cadrul nucleului organizatoric al serbării, explicând că poetul, implicat într-un proces de presă pentru articolul Echilibrul, (publicat în „Federaţiunea”, aprilie/mai 1870), nu semna toate actele destinate publicităţii, ca o măsură de prudenţă pentru cauza acţiunii, dar că „neoficial” el este prezent în toate preparativele, îndeplinind în permanenţă prerogativele de secretar, redactând şi documentaţia necesară pregătirii serbării. În anul următor, Eminescu mai apare de două ori între semnatarii de documente ad-hoc: la 29 iulie (10 august), împreună cu Ion Slavici, ales între timp preşedinte al Comitetului Central, şi la 3 (15) august, când elaborează (singur) şi publică, împreună cu Pamfil Dan, scrisoarea către Dumitru Brătianu. Dar implicarea tânărului M. Eminescu şi rolul lui în acest eveniment crucial pentru conştiinţa naţională românească sunt cu mult mai ample şi mai profunde decât o arată această documentaţie, iar mărturiile lui Ion Slavici, ale lui T.V. Ştefanelli şi altele mai puţin rezonante dar nu lipsite de semnificaţie – precum acelea ale preotesei Eufrosina Petrescu (v. „Făt-Frumos”, anul lV, 1929, p. 11-12) – ni-l arată pe poet angajat în tot felul de întreprinderi pe cât de prozaice (uneori), pe atât de necesare şi utile, precum aceea de procurare (împreună cu Vasile Morariu) a făinei pentru cozonacii preparaţi, pentru serbare, la Crasna, de însăşi numita preoteasă.

Şi dacă iniţiativa organizării celebrei serbări n-a pornit de la Erninescu, aşa cum se acreditase, ar rămâne – cum se şi spune, de altfel – că ideea congresului să-i aparţină în exclusivitate. Din cele de până aici se desprinde clar faptul că, înainte de a se gândi la o astfel de serbare naţională, junii studioşi români din Viena proiectaseră un congres la Sinaia. Şi asta înainte de a ajunge Eminescu la Viena. Prin urmare, cade şi paternitatea eminesciană a ideii congresului pentru care el va pleda în timpul pregătirii Serbării cu atâta ardoare, deoarece nu atât latura festivă era esenţială, cât întrunirea în congres a studenţilor, pentru, „A ne coînţelege despre interesele noastre comune, pentru care suntem şi existăm, pentru progres şi cultură naţională” (s.N.C.).

Înseamnă aceasta că rolul poetului în organizarea serbării ca şi în desfăşurarea acesteia va să apară diminuat? Nicidecum. Amprenta ideatică şi expresivă pe care o degajă substanţa celor mai multe documente emise de „comitetul aranjator” – cum i se mai zicea – stă mărturie în privinţa rolului semnificativ îndeplinit de poet (şi) în această împrejurare.

Dincolo de tenta filosofică, în măsură, între altele, să scutească demersul de caducitatea factologiei inerente unui atare gen de documente, sunt de reţinut ideile şi caracterizările care, prin colectarea din atmosfera vremii şi prin formularea lor memorabilă, au dobândit tăria de a rezista la eroziunea timpului, relevându-şi, după împrejurări, actualitatea demnă de luat în seamă, dacă nu chiar imposibil de eludat. Ar fi mai întâi de reţinut precizarea scopului fundamental al serbării care, „deşi va avea un caracter religios, prin omogenitatea de naţionalitate şi limbă a celor ce vor serba-o şi prin împrejurarea că se va ţinea lângă mormântul lui Ştefan cel Mare, nimeni nu va putea opri ca ea să aibă în afară de cel religios şi un caracter naţional”. Acest caracter naţional generează cu necesitate ţelul serbării, conturat în focul dezbaterilor şi confruntărilor de la Viena sau, mai bine zis, decelat în tendinţa naţională a momentului: „Serbarea trebuie să devină şi purtătoarea unei idei. Ideea unităţi morale a naţiunii noastre (s.n., N.C.) e ceea ce ne-a-nsufleţit ca să luăm iniţiativa unei serbări în care inima va fi una apriori; în care cugetele se vor unifica – cugetele doamne ale lucrărilor, astfel încât pe viitor lucrările noastre toate să aibă una şi aceeaşi ţintă, astfel ca unificarea direcţiunii noastre spirituale să urzească de pe-acuma unitatea destinelor noastre” (s.n., N.C.).

Aşadar, unitatea morală a naţiunii române, unificarea cugetelor, punerea în acord a ideilor şi structurarea lor într-un complex coerent, unificarea direcţiunii spirituale şi consolidarea ei reprezentau atunci (şi nu numai atunci) comandamentele majore ce se cereau conştientizate şi înfăptuite progresiv, ca o condiţie sine qua non pentru ca, ulterior, la un termen ce se întrezărea dar nu putea fi încă precizat cu exactitate, să fie posibil a se înfăptui şi „unitatea destinelor noastre”, altfel spus, unitatea statal-politică a românilor.

Obiectivul principal al serbării nu-l reprezenta, prin urmare, atât pietatea faţă de gloria trecutului (intrinsecă, totuşi, întregului program), cât, mai cu seamă, precizarea jaloanelor pentru calea celor ce urmau să se făptuiască. De aceea Eminescu şi subliniază, în mod expres că ,,o întrunire a studenţilor români din toate părţile ar putea să constituie şi altceva decât numai o serbare pentru glorificarea trecutului nostru” şi că, „cu o ocaziune atât de favorabilă în felul său, am putea să ne gândim şi mai serios asupra problemelor ce viitorul ni le impune cu atâta necesitate”. Însăşi providenţa, este de părere Eminescu, girează împlinirea unui atare ideal, întrucât ,,şi istoria lumii cugetă – deşi încet, însă sigur şi just: istoria omenirii e desfăşurarea gândirii lui Dumnezeu”.

În fine, o altă idee importantă emisă de Eminescu în aceste circumstanţe este aceea a latenţei în timp a gândurilor şi simţămintelor plămădite în „sufletul poporului” ca „rezultat al cugetării generale”. De aici denotă, matematic am putea zice, că misiunea unei generaţii este „aceea de a fi un credincios aginte al istoriei, de a purta sarcinile impuse cu necesitate de locul pe care-l ocupă în lănţuirea timpilor”. Din astfel de consideraţiuni generice derivă chiar şi rolul generaţiei din care poetul însuşi făcea parte, şi anume, „în formularea ideilor şi trebuinţelor existente ale poporului nostru, nu în crearea altora; ne vom lăsa îndreptaţi de cugetarea şi trebuinţele poporului nostru, nu d-ale noastre proprii, recepute poate de la străini, ne vom lăsa conduşi de curentul ideilor naţiunii şi nu vom pretinde rolul de a conduce noi prin ideile noastre individuale.” (s.N.C.)

Prin astfel de idei cu îndelungi rezonanţe în timp ca şi prin întregul travaliu neprecupeţit, pus în slujba serbării, Eminescu se impune ca principalul actant al unuia dintre evenimentele fertilizatoare care au marcat, în a doua jumătate a secolului trecut, consolidarea conştiinţei naţionale româneşti. Mai are, în aceste condiţii, vreo importanţă faptul, de care unii fac atâta caz, că poetul, iată, nu este acela care ar fi trebuit să formuleze primul ideea serbării şi a congresului studenţesc de la Putna? Întrebarea este, fireşte, retorică, aşa cum retorică rămâne şi o alta: nu este oare o derizorie zădărnicie să tot căutăm o anume persoană (Iraclie Porumbescu, să zicem, că tot se chinuie câte cineva să-i atribuie o iniţiativă care lui nu i s-a arătat nici măcar în vis pe la finele anului 1856, când relata despre deshumările relicvelor voievodale de la Putna) pe post de iniţiator exclusiv şi absolut pentru un eveniment cu aşa de multiple conotaţii de durată, când „iniţiatorul” sălăşluise în sufletul şi în cugetul poporului, cu alte cuvinte, în conştiinţa colectivă?

Dacă, în amplul şi complexul scenariu al Serbării de la Putna, Eminescu este unul dintre autori şi, să zicem astfel, actorul total, atunci A.D. Xenopol este o voce, cea mai rezonantă după a lui Eminescu, însă vocea care intră în scenă în chiar ziua destinată solemnităţilor propriu-zise, când rosteşte celebra Cuvântare festivă, de dânsul elaborată.

Este bine să reamintim că pentru acest discurs a fost iniţiat un concurs, că s-a constituit o comisie de triere (formată, în final, din Titu Maiorescu, Vasile Alecsandri şi Vasile Pogor), că ceilalţi concurenţi, aflând de textul înaintat de A.D. Xenopol, pe atunci student la Berlin, şi-au retras manuscrisele, că discursurile trimise de la Bucureşti n-au intrat în competiţie, sosind prea târziu, fapt pentru care au şi fost returnate imediat (v. Teodor Balan – op. cit., p. 29).

Cu toate că, aşa cum s-a şi remarcat, oarecum stufoasă şi inundată de generalităţi, prevestindu-l mai degrabă pe filosoful istoriei decât pe marele istoric A.D. Xenopol, recunoscut ca atare nu peste multă vreme (v. Leca Morariu – Iraclie şi Ciprian Porumbescu, I, Bucureşti, Editura Muzicală, 1969, p. 164-165), această cuvântare conţine un set de idei consonante cu acelea formulate de Mihai Eminescu, ceea ce înseamnă că atmosfera în care s-a plămădit şi pregătit serbarea le-a răspândit peste tot unde se aflau studenţi români, altfel spus, ele „pluteau în aer”.

Oratorul, în vârstă de 24 de ani, îşi începe discursul ex abrupto, referindu-se direct la scopul serbării: „Scopul pentru care ne-am adunat aice nu este a face istoricul faptelor sau zugrăvirea caracterului măreţului bărbat, care după patru sute de ani este încă destul de puternic ca să adune pe mormântul său reprezentanţi din toate ţările unde trăiesc români”. Cu toate acestea, ca şi Mihai Eminescu, A.D. Xenopol, nu va eluda câtuşi de puţin trecutul şi, îndeosebi, figura marelui-erou, dar va preciza că „venim aice şi pentru viitorul după care năzuieşte orice suflet mai nobil al poporului nostru” (s.n., N.C.), viitor ale cărui linii de forţă se descifrează în conglomeratul de fapte, gânduri şi simţăminte ale trecutului, deoarece „de vom privi bine în sufletul nostru, vom vedea cum se amestecă în acel îndepărtat trecut farmecul viitorului”. Nu acelaşi lucru il afirmase şi Eminescu atunci când susţinuse că viitorul este „continuarea, în cazul cel mai bun rectificarea trecutului”, cu precizarea că funcţia de rectificator a viitorului trebuie să se exercite deja asupra prezentului care „mâine fireşte va fi pentru toţi trecut”?

Iatăcă poetul-filosof şi istoricul-filosof, ambii aflaţi încă în impetuoasă devenire, emit pe aceeaşi lungime de undă, găsindu-se în deplin acord ideatic. Atâta doar că Eminescu îşi formulase şi-şi publicase „cugetările” puţin mai devreme, iar Xenopol cu siguranţă că le receptase, fiindcă se identificau cu propriile-i gânduri, pe care n-avusese încă prilejul să le formuleze şi să le expună public. De altfel, această perspectivă de „împreunare a amintirei trecutului cu năzuinţele şi speranţele în viitor” îi permite lui Xenopol să observe că ,,Ştefan cel Mare încetează de a mai fi eroul unei părţi a ţărilor locuite de români şi devine un centru pentru toţi de acelaşi neam”, căci „lucrând pentru o parte din acelaşi întreg, lucra pentru întregul însuşi”. Astfel, Ştefan cel Mare, ca şi ceilalţi eroi ai românilor, reprezintă o „amintire comună tuturor”, iar această „amintire” se constituie într-o premisă ce determină „credinţa în un viitor comun”. Iată, aşadar, şi în formularea lui A.D. Xenopol, ţelul serbării de la Putna, ţel pe care, ca şi în cazul tuturor idealurilor noastre legitime, „trebuie să avem şi inima de a-l spune în faţa lumii, fără sfială, fără încâlcire, cu deplină încredere în dreptate şi adevăr – în mersul lucrărilor lumeşti”.

Încrederea în destinul poporului român este nu doar o simplă afirmaţie „patriotică”, ci se bizuie pe o concepţie generată de însăşi evoluţia poporului nostru, aflat în ascensiune pe scara istoriei: „Fiindcă noi românii încă nu ne-am desfăşurat tot cuprinsul nostru sufletesc, avem dreptul de a trăi şi a spera în viitor”.

Ca şi Eminescu, Xenopol aşează evoluţia „lucrurilor omeneşti” sub semnul unei inexorabile legităţi: legitatea divină la poet, legitatea naturală la istoric. Cunoscând aceste legi, precizează Xenopol, fiinţa umană este obligată să acţioneze nu împotriva lor, ci în acord cu ele, dacă vrea ca acţiunea acestor legi să-i fie favorabilă. O întreagă silogistică, riscând să capete alură de aporie, are ca finalitate o constatare pe cât de simplă pe atât de adevărată: „răul nu este atât în afară cât înlăuntrul nostru”, de unde concluzia că „în dezbinarea dinlăuntru stă slăbiciunea tuturor” (sublinierile ne aparţin – N.C.), urmată de îndemnul: „Pe mormântul bărbatului ce a ştiut a concentra în sine toate razele de bine ale poporului să cugetăm la o apropiere a tuturor, din toate părţile, spre o împreună lucrare”, menită să conducă la „unirea minţii şi a inimii”, unire care, odată săvârşită, o va genera, susţine A.D. Xenopol de pe o platformă naiv deterministă, pe cea politică ce „va urma numaidecât din însuşi mersul lucrurilor”.

În toată demonstraţia pe care tânărul istoric o desfăşoară în faţa auditorilor, pilda gloriosului voievod rămâne un reper de neocolit, autorul pornind de la „adânca asemănare a luptei, atunci şi acum, în contra unui rău care ameninţă existenţa şi propăşirea poporului nostru” – morbul dezbinării. De aici pledoaria pentru unire a eforturilor în jurul unui centru focalizator care este viitorul, de aici îndemnul de a miza cu precădere pe propriile disponibilităţi („Să fim ceva prin lucrarea noastră şi nu numai prin ajutorul lucrărilor altora”), de a nu ne supralicita valoarea forţelor şi împlinirilor („La cea mai mică izbândă a faptelor sau a spiritului nostru, să nu ne îngâmfăm cu o neiertată zădărnicie”), în sfârşit, „să nu ne grăbim întru realizarea scopului nostru. Să nu pripim prin o lucrare nesocotită mersul împrejurărilor, pentru a nu arunca în vecinică noapte mândrul viitor ce începe a luci”, ci, aidoma lui Ştefan cel Mare, să aşteptăm momentul prielnic şi să fim pregătiţi să acţionăm în cunoştinţă de cauză.

Scrutând cu atenţie textele lui Eminescu privitoare la pregătirea Serbării Naţionale de la Putna, ca şi discursul festiv al lui Xenopol, băgăm de seamă că nu sunt nici pe departe simple piese de arhivă la care s-ar cuveni să apelăm doar în momente festive, ci ele conţin o sumă de idei, gânduri, simţăminte, imperative de o frapantă actualitate şi, dacă le-am folosi ca repere, nu fără discernământul de trebuinţă, cu siguranţă că am evita unele rătăciri păguboase pe drumul lung pe care-l mai avem de străbatut în istorie, până la încheierea misiunii pe care providenţa ne va fi hărăzit-o. Oricum, faptul că Mihai Eminescu, poetul, şi A.D. Xenopol, istoricul, „vârfuri ale unei generaţii de aur a spiritualităţii româneşti” (Lorin Fortuna – Postfaţă la Serbarea Naţională de la Putna, 15/27 august/1871 (Documente). Ediţie şi prefaţă de Nicolae Cârlan, Timişoara, Editura Mirton, 1996, p. 39) se întâlnesc rezonant, ca simţământ şi cuget naţional, în cadrul Serbării Naţionale de la Putna cea străjuită de umbra ilustrului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, comportă sensuri şi semnificaţii a căror perenitate dobândeşte valoare axiomatică.

BIBLIOGRAFIE

1. Balan, Teodor, Serbarea de la Putna, Cernăuţi, Tipografia Mitropolitul Silvestru, 1932, p. 62-63.

2. Eminescu, M., Opere, IX. Publicistică: 1870-1877. Studiu introductiv de AI. Oprea. Ediţie critică îngrijită de un colectiv de cercetători de la Muzeul Literaturii Române: Petru Creţia, Dimitrie Vatamaniuc, Anca Costa-Foru, Eugenia Oprescu. Colaborator extern Gerhardt Cseuka. Coordonator Petru Creţia. Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1980.

3. „Făt-Frumos”, Cernăuţi, anul lV, 1929, p. 11-12.

4. Moisescu, pr. prof. dr. Gheorghe, Centenarul Societăţii Academice Literare România Jună din Viana, 1871-1971, Viena, Editura Coloniei Române din Austria, 1971.

5. Morariu, Leca, Iraclie şi Ciprian Porumbescu, Bucureşti, Editura Muzicală, 1968.

6. Slavici, Ion, Amintiri. Postfaţă de Lucian Raicu. Bucureşti, Editura Minerva, 1983.

7. Ştefanelli, Teodor, Amintiri despre Eminescu, Iaşi, Editura Junimea, 1983.

8. Vatamaniuc, D., Publicistica lui Eminescu, Iaşi, Editura Junimea, 1985.

9. Xenopol, A. D., Cuvântare festivă, Iaşi, Tipografia Societăţii Junimea, 1871.

Articole similare