Legende istorice din Bucovina

Publicat pe de Admin

SIMION FLOREA MARIAN – LEGENDE ISTORICE DIN BUCOVINA

INTRODUCERE

(La volumul SIMION FLOREA MARIAN – LEGENDE ISTORICE DIN BUCOVINA, Ed. Junimea, Iași 1981.)

                                                          PAUL LEU

Începându-şi ucenicia sub influenţa şcolii romantice creată de Vasile Alecsandri, reorientându-se şi perfecţionându-se la cea ştiinţifică a lui B. P. Hasdeu, S. FI. Marian marchează un nou moment în dezvoltarea folcloristicii şi, mai ales, în crearea etnografiei româneşti. Dacă Alecsan­dri, Hasdeu, G Dem. Teodorescu, Mozes Gaster ş.a. purced de la teo­retizarea ştiinţei folclorice la cunoaşterea propriu-zisă a folclorului, Ma­rian a făcut calea inversă. El a plecat de la investigarea concretă, nemij­locită, multilaterală a creaţiei literare orale spre interpretarea ştiinţifică a acesteia, deschizând astfel calea unor cercetători ca Tudor Pamfile, Artur Gorovei ş.a.

Preocupările predilecte ale lui Marian, apărute spontan ca rezultat al dragostei şi solidarităţii faţă de interesele majore ale acelora din mijlocul cărora s-a ridicat, au vizat nemijlocit viaţa materială şi spiri­tuală a poporului român din cele mai îndepărtate timpuri şi până la el. În afară de poezii populare, anecdote, proverbe, snoave, legende, descântece, vrăji, datini, credinţe, industrie casnică, zoologie şi botanică popu­lară, medicină populară, cromatică, pe S. FI. Marian, în tinereţe, l-au mai ispitit versurile, proza beletristică şi teatrul. El a publicat amintiri din copilărie în Vasile Cîrlomănariu, aspecte dintr-un memorial de că­lătorie: Două zile la Axenti Sever, iar în manuscrise se mai păstrează nuvelele inedite Mitru Lupu, Fântâna Vântoaselor, În ziua de Sân Foca, note de drumeţie Impresii de călătorie, Pe plută, încercarea dramatică Zburătorul şi o scenetă în două acte. O parte din poezii au fost publi­cate în Convorbiri literare, Familia, Reforma şi Aurora română, iar cele mai multe se află în manuscrisul volumului intitulat „Poesii de Simeon FI. Marian, elev la gimn. rumân din Suceava.“ Unele din ele sunt izbuc­niri lirice determinate de imaginaţia tânărului îndrăgostit ce visa la câte o Mărioară cu ochi albaştri (Către Mărioara, Idilă, O sară de primă­vară, Copila cătră inimă, Unora li-s dragi, La o copilă ş.a.), iar altele sunt expresia dragostei faţă de patrie şi poporul român asuprit de ocupa­ţia habsburgică (Ostaşul român, La Bucovina, Hora studenţilor români din Suceava, Ştefan cel Mare ş.a.).

Uneori, a avut în vedere şi probleme de lingvistică şi dialectologie, ce le-a abordat în contextul investigaţiilor folclorice şi etnografice, sau în eseuri rămase nepublicate până la această dată. Sextil Puşcariu apre­cia că Marian, în scrierile sale, „înţeles-a cu măiestrie cuvintele rare, specifice, cu variantele lor dialectale, cu redarea sensului şi cu indica­rea izvorului“.

Istoria, ca şi folclorul, a fost una dintre pasiunile lui Marian, aşa că nu-i de mirare când descoperim că cercetătorul sucevean s-a aplecat cu răbdare asupra a numeroase manuscrise slave vechi, asupra unor cărţi româneşti rare din care a extras multe aspecte de cultură uitate sau necunoscute. El a editat Condica mănăstirii Voroneţ, Condica mă­năstirii Solea, a publicat în Analele Academiei Române, în periodice şi în volume nenumărate informaţii istorice despre Putna, Suceviţa, Părhăuţi, Stâlpul lui vodă de la Vama, despre un portret al lui Miron Costin şi midte altele.

Totuşi, două sunt laturile majore ale masivei activităţi creatoare a lui S. FI. Marian: cercetarea etnografică şi cea folclorică. Prin lucrările fundamentale de sinteză: Nunta la români, Naşterea la români, Înmormântarea la români, Sărbătorile la români, Ornitologia poporană română ş.a., el pune bazele ştiinţifice etnografiei noastre, iar prin valoroasele culegeri folclorice: Poezii poporale române, Descântece poporane ro­mâne, Tradiţii poporane române din Bucovina ş.a. Marian deschide, pentru întâia dată la noi, problema cercetării folclorice integrale. Cule­gerea de Poezii poporale despre Avram Iancu este prima de acest fel în folcloristica românească, iar prin volumele de legende cu temă isto­rică, Marian îmbogăţeşte cel mai sărac sector al cercetării şi face lumină în multe privinţe. Datorită lui cunoaştem provenienţa basnei lui Simion Dascălul, miezul istoric al unor legende ce explică apariţia unor topo­nime şi multe alte informaţii ce atestă unitatea şi statornicia poporului român pe locurile sale de baştină.

O imagine completă, reală asupra activităţii etnografului şi folclo­ristului S. FI. Marian s-ar putea contura numai după publicarea unei părţi din cele câteva zeci de mii de pagini inedite rămase în diverse faze de lucru la Suceava şi la Academia R.S.R. De la el s-au păstrat, printre altele, manuscrisele unor culegeri de poezie populară, cântece, doine de dor, de haiducie, de cătănie, basme, precum şi câteva lucrări de sinteză etnografică. Printre inedite se numără două volume de basme, trei de Cântece din Bucovina şi Ardeal, unul de Hore, strigături, cântece din Bucovina, Ardeal şi Ungaria, unul de Doine ostăşeşti din Transilvania, unul de Doine din Bucovina ş.a. Cunoscutele lucrări etnografice despre naşterea, nunta şi înmormântarea la români sunt completate de manu­scrisul volumului intitulat Despre juneţea la români alcătuit din un­sprezece fascicole şi şaptesprezece capitole, precum şi de Sărbătorile la români şi Mitologia poporului român, iar cele trei tomuri ale manu­scrisului Animale sugătoare constituie o adevărată zoologie populară.

Una din realizările valoroase, la care Marian a lucrat din 1870 şi până la sfârşitul vieţii, este inedita Botanică populară română, însoţită de un ierbar. În cele douăsprezece volume sunt tratate, monografic, cinci sute douăzeci şi cinci specii de plante, iar Prefaţa aduce mărturii cu privire modul de organizare a materialului, la izvoarele folosite, la istoricul lucrări etc.

Datorită activităţii sale prodigioase, novatoare, consacrată realizării unorculegeri folclorice meritorii şi a unor substanţiale şi remarcabile studii de etnografie comparată, Marian transformă Suceava într-un centru cu o mare influenţă ştiinţifică printre contemporanii săi. „Ceea ce astăzifac institute cu zeci de cercetători, Marian, în condiţii materiale foarte modeste, a realizat el singur, o operă grandioasă“, evidenţia Gheorghe Vrabie în a sa Folcloristică română. Din această cauză activitatea lui a fost remarcată şi peste hotare, iar oamenii de ştiinţă din principalele centre culturale ale Europei au ţinut să intre în legătură academicianul român.

La mai puţin de un an de la apariţia tomului Poezii poporale române, culegerile studentului Marian ajunseseră să fie cunoscute şi în capitala Franţei. O dovadă în acest sens o constituie schimbul de scri­sori şi colete carea avut loc întretânărul folclorist şi un romanist fran­cez. La 4 aprilie 1874, Auguste Emile Picot cerea lui Vicenţiu Babeş de 1a revista Albina, ce apărea în Pesta, să-i indice editorul volumului de poezii populare adunate din Bucovina. Aflându-i adresa, profesorul de limbă şi literatură română de la Şcoala de limbi orientale din Paris, Picot, la 6 noiembrie 1874, îl ruga pe S. FI. Marian să-i trimită „un exemplar din Poeziile poporale române, ce le-aţi publicat (tomul I Ba­lade, tomul II Doine), dacă publicaţi şi al III-lea tom, (Satire), vă rog să mă înscriţi pe lista prenumeraţiilor… Felicitându-vă din inimă, prea sti­mate domn, pentru frumoasa iniţiativă ce aţi luat-o cu o publicaţiune atât de folositoare, profit de această ocaziune spre a vă exprima încre­dinţarea deosebitei mele consideraţiuni “ [1]

După câteva săptămâni coletul cu cărţile solicitate ajunsese la desti­naţie, iar Grenel, socrul lui Picot din Hauguenau-Alsacia, îl trimite gine­relui la Paris. Neprimindu-l, profesorul francez cere explicaţii de la poşta germană şi află, după mai multe intervenţii, că pachetul a fost restituit celei din Austria. Picot, voind să intre cu orice preţ în posesia culegerilor folclorice din Bucovina, la 2 februarie 1875, reînoieşte cererea şi primeşte cele două volume ale lui Marian.

Paul Meyer, fiind însărcinat de Societatea filologică din Londra să prezinte o dare de seamă asupra progreselor realizate de popoarele ro­manice pe linia cercetărilor filologice, cere şi ajutorul lui Picot. Preocupându-se de investigarea limbii şi a literaturii poporului de la Dunăre şi Carpaţi, Auguste Emile Picot contribuie la referatul general cu infor­maţii, date şi aprecieri în legătură cu stadiul de evoluţie a culturii şi literaturii române de la jumătatea deceniului al optulea al secolului tre­cut. El discută Dicţionarul limbii române elaborat de Ioan Massim şi A. T. Laurian cu sprijinul Societăţii Academice Române, Itinerarul în Istria şi vocabularul istro-român publicat de Ioan Maiorescu, Criticele lui Titu Maiorescu, Snoavele sau poveştile populare apărute la Bucureşti în 1873—1874, Poesiile poporale române adunate de Marian, În­cercările critice asupra unor credinţe, datini şi moravuri ale poporului român de G. Dem. Teodorescu şi Istoria critică a românilor (1873—1875) de B. P. Hasdeu. În raportul întocmit de Paul Meyer în limba franceză, ce a apărut în Bibliothèque de l’Ecole des Charte, cât şi în cel publicat în limba engleză în Transactions of the philological Society for 1875— 1876 se sublinia: „Basmele, cântecele, proverbele şi obiceiurile popu­lare române sunt foarte departe de a fi cunoscute după cum o merită. De aceea trebuie a se menţiona cu interes unele publicaţii noi… În Bu­covina, domnul Simeon FI. Marian a făcut să apară cele două dintâi vo­lume dintr-o culegere de cântece naţionale (Poesii poporale române adunate şi întocmite, Cernăuţi, 1875).“-

Raportul are meritul de a evidenţia, pe plan mondial, un moment al dezvoltării culturii române de la sfârşitul secolului al XÎX-lea şi a sta­bili locul ce l-a ocupat S. FI. Marian în ansamblul dezvoltării acesteia.

O bună parte din lucrările lui S. FI. Marian au circulat la sfârşitul secolului trecut în original, după care a urmat răspândirea acestora prin intermediul traducerilor, a diverselor congrese internaţionale, a nume­roase reviste, volume antologice, dicţionare enciclopedice, a bibliografiei de referinţă apărută în periodice ca: Revue des traditions popularies, Mélusine, Etnograficeskoi obozrenie, Ethnologische Mitteilungen, Athenaeum, Zeitschrift für romanische Philologie ş.a. Numai înRevue des traditions populaires din anii 1887 1888, 1893, 1900, 1902, 1903 şi de mai târziu au apărut comentarii şi fragmente din Ornitologia poporană ro­mână, Naşterea la români, Nunta la români, strigături şi alte specii fol­clorice româneşti traduse în limba franceză, în 1877, Societatea Kisfa- ludy, publică, în limba maghiară, în volumul Român Népdâlok, mai multe balade din colecţia lui Marian, iar excelentele antologii în limba engleză apărute la Londra: Rumanian Bird and Beast Stories (1915) şi Children’s Stories from Rumanian, Regen ds aus Fairy Taies au la bază culegerile folcloristului de la Suceava. În 1894, Artur Gorovei prezintă plenului congresului The Chicago Folklore Society o parte din studiul etnografic al lui S. FI. Marian Nunta la români prin intermediul comu­nicării Obiceiurile noastre la nuntă, tradusă în englezeşte de secretara acestui for american, Hellen Bassett, iar volume enciclopedice ca: Dic­tionnaire international des écrivains du monde latin de Angelo de Gubernatis, 1905, Dictionnaire international des folkloristes contempo­rains… de Henry Carnoy, fost director al publicaţiilor La Tradition şi Enfants du Nord ş.a., fac succinte şi substanţiale aprecieri cu privire la viaţa şi opera cercetătorului bucovinean.

Răspândirea operei lui S. FI. Marian a atras atenţia multor oameni de cultură din diverse centre ştiinţifice şi universitare ale Europei cum ar fi München, Paris, Moscova, Londra, Viena, Roma, Praga, Peters­burg, Leipzig, Zürich, Ltmberg, Graz şi, rând pe rând, a fost vizitat la Suceava sau solicitat de o parte din aceştia să dea informaţii, să colabo­reze la periodice, antologii, dicţionare enciclopedice, să împrumute, să expedieze contra cost, sau să schimbe propriile-i volume cu ale altora, să ateste temeinicia unor lucrări realizate de romanişti străini. Aria de cunoaştere a activităţii academicianului român Marian în Europa timpu­lui său şi chiar mai departe, în America, nu e punctată numai de ra­poartele unor asociaţii filologice sau folclorice, de bibliografia de refe­rinţă din acea vreme, de fragmente din opera sa, vehiculate cu ajutorul limbilor germană, franceză, engleză, rusă, maghiară sau boemiană, ci şi de legăturile ce le-a întreţinut, aproape trei decenii cu diverse personalităţi ale bătrânului continent. Acest ultim aspect este pus în evidenţă de conţinutul a numeroase scrisori, rămase inedite până la această dată, primite de profesorul sucevean de la Gustav Weigand, I. Zizic, Auguste Emile Picot, Ach. Millien, Vladimir Lamansky, Angelo de Gubernatis, Henry Carnoy, J. Ulrich, Hugo Schuchardt, Julius Zuber, Paulus Rossief, Jan Urban Jarnik, M. Friedwagner, Carol Romstorfer. Wilhelm Heine, J. Jaworsky, Zeisberg, prinţesa Ştefania a Austriei ş.a.

Cu profesorul universitar din Leipzig, Gustav Weigand s-a împrie­tenit şi a colaborat încă de pe când acesta îşi făcea cercetările în satele bucovinene, cu care ocazie a fost şi oaspetele lui Marian, la Suceava. În urma propunerii făcută de M. Friedwagner, cercetătorul român împre­ună cu Weigand au lucrat la elaborarea şi definitivarea chestionarului pe care l-au folosit la adunarea materialului necesar Culegerii de cântece populare româneşti din Bucovina, ce urma a fi tipărită în limba ger­mană. Odată, la un An Nou, în semn de preţuire, Weigand îi trimite lui Marian următoarea felicitare: „În amintirea prea plăcutelor clipe pe­trecute în ospitaliera dumneavoastră casă, vă transmit, atât dumneavoas­tră cât şi membrilor familiei dumneavoastră, cele mai cordiale urări cu prilejul Anului nou. Fotografia alăturată înfăţişează doi ţărani bătrâni din Bosanci.“ [2] Cartea poştală cu chipul celor doi ţărani români se mai află şi astăzi în posesia familiei. Legăturile de prietenie, respect, colabo­rare şi stimă dintre cei doi cercetători au fost constante şi durabile. La numai două zile de la moartea lui Marian, profesorul universitar de la Leipzig scria Leontinei Marian ; „Ştirea morţii iubitului dumneavoastră soţ, pe care şi eu, ca om şi colaborator, îl stimez aşa de mult, m-a mişcat profund cu atât mai mult cu cât a fost şi neaşteptată. îmi pot închipui în ce adâncă jale vă găsiţi dumneavoastră şi copiii dumneavoastră în urma acestei grele pierderi.

Aş dori să aflaţi mângâiere că împreună cu dumneavoastră jelesc mulţi din cei care l-au cunoscut şi iubit pe scumpul răposat, şi, între aceştia, în nu mai mică măsură, este şi al dumneavoastră profesor Weigand.“ [3]

Prin 1885—1886, cercetătorul praghez I. Zizic a vizitat Ţara de Sus şi, cu această ocazie, a fost şi oaspetele lui Marian. Datorită sprijinului acordat de profesorul bucovinean, Zizic a cules informaţii cu caracter etnografic de la ţăranii români din satele situate în vecinătatea fostei Cetăţi de scaun a Moldovei. Pentru capitolul Traiul în comitate, în Bu­covina, profesorul ceh a folosit date primite, printre altele, şi de la Ermolai Ghiuţă, cumnatul lui Marian, pe care a omis să-l menţioneze în volum, după cum se scuză în scrisoarea din 28 ianuarie 1887 ce însoţea cartea pomenită mai sus. între cei doi etnografi a avut loc un viu schimb de creaţii proprii, de opinii şi informaţii privind stadiul de elaborare a unor noi lucrări.

În vara anului 1892, custodele Muzeului de ştiinţe naturale din Viena, Iosif Szombaty, venind la Suceava pentru iniţierea unor cerce­tări preistorice, îl caută pe S. FI. Marian şi obţine sprijinul acestuia. Ca urmare Antropologische gesellschaft (Asociaţia antropologică) din Viena, prin adresa nr. 890, din 15 decembrie 1893, mulţumeşte „pentru sub­stanţialul ajutor acordat…“ [4]

În ultimul deceniu al secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea, activitatea ştiinţifică a lui S. FI. Marian devine din ce în ce mai cunoscută şi răspândită în Europa, iar colaborarea cercetătorului de la Suceava tot mai solicitată de străini. Dacă Alecsandri a fost primul român care a difuzat substanţial mostre ale creaţiei noastre folclorice peste hotare, S. FI. Marian este cel de-al doilea. La 13 mai 1892, lau­reatul Institutului francez şi membru al comitetului Societăţii de tradi­ţii populare, Ach. Millien, îi scrie lui Marian următoarele: „Am ajuns să fac cunoscut publicului francez frumoasele cântece populare ale ro­mânilor, din care regretatul Vasile Alecsandri ne-a dat o remarcabilă culegere. Pregătesc o traducere a unui oarecare număr din aceste producţiuni publicate de dumneavoastră în diverse reviste. Nu cunosc pe acelea pe care le-aţi tipărit în volum, dar mi le voi procura dacă veţi binevoi să-mi indicaţi numele şi adresa editorului şi a mă autoriza tot­odată să traduc, în limba franceză, diverse fragmente din ele.

În cazul când aţi dispune de un exemplar pentru biblioteca mea cu cărţile alese din literatura populară, vă rog să mi le trimiteţi împreună cu autograful dumneavoastră. Sper să nu fiu inoportun şi indiscret solicitându-vă acest favor, fără să fi avut onoarea a fi cunoscut de dumnea­voastră. Cu toate acestea, aş fi fericit să vă ofer omagiul modestei mele publicaţii.“ [5]

În scopul valorificării poeziei populare româneşti pe plan interna­ţional, profesorul de filologie romanică de la Universitatea din Zurich, doctorul J. Ulrich, aflându-se la Braşov, în august 1900, căuta zadarnic să-şi procure culegerea de Poesii poporale române a lui S. FI. Marian.

Pentru a putea să-şi termine antologia la care lucra şi pentru care venise la Braşov, profesorul Ulrich se adresează folcloristului bucovi­nean cu următoarea rugăminte: „Spre Regretul meu, aflu aici că cele trei volume ale dumneavoastră de Cântece populare româneşti sunt epuizate. (Autorul scrisorii se referea la volumele: Poesii poporale din Bucovina. Balade române, 1869, precum şi lacele două volume de Poesii poporane române apărute la Cernăuţi în 1813—1875). Pe ele con­tasem foarte mult în vederea alcătuirii unei antologii de poezie popu­lară românească la care lucrez în prezent. N-aţi putea dumneavoastră să-mi recomandaţi o cale prin care să mi le pot procura? sau poate că mai posedaţi vreun exemplar de care v-aţi putea lipsi în favoarea mea? M-aş revanşa întrucâtva cu broşurică mea Cântece populare franceze care a apărut cu un an în urmă.“ [6]

Prin 1894—1895, S. FI. Marian este invitat să devină membru al asociaţieiVerein für österreichische Volkskunde der Geschaftsführe dr. Wilhelm Heine, Donaufeld bei Wiena. După ce primeşte cartea de membru cu numărul 870, împreună cu statutul societăţii, este rugat, de conducere, să doneze „pentru bibliotecă câte un exemplar din lucrările dumneavoastră scrise în limba română.“ [7]

În semn de respect faţă de munca lui Marian şi faţă de calitatea sa de membru al Academiei Române, doctorul în tradiţii populare Henry Carnoy din Paris, îi trimite, la Suceava, o fascicolă din dicţionarul său în curs de editare, intitulat Dictionnaire internaţionale des folcloristes contemporaine… ce cuprinde pe toţi folcloriştii notabili din lume .cu por­tretele lor, numele, prenumele şi pseudonimul lor, locul şi data naşterii, familia, debutul, funcţia socială, opera, bibliografia ş.a.

Pentru a-l putea include atât în Dictionnaire internationale des folcloristes contemporains, Carnoy scrie, la 7 februarie 1897, lui Marian: „Titlul dumneavoastră de membru al Academiei Române vă acordă un loc onorabil în dicţionarul nostru, dicţionar al folcloriştilor şi societăţilor savante. 

V-aş obliga să-mi daţi biografia şi fotografia dumneavoastră.“[8]Scriitorul şi folcloristul Iulian Ia,worsky din Lemberg, cercetând aria de răspândire a unui motiv popular apocrif şi neputând stabili originea şi variantele, se adresează lui S. FI. Marian ca unuia despre care ştia că este „dintre cei mai importanţi savanţi şi cunoscători ai literaturii populare româneşti şi de aceea îndrăznesc a apela la bunăvoinţa dum­neavoastră În această privinţă şi vă cer sfat şi ajutor.“ [9]

În Rusia, S. FI. Marian era cunoscut încă din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea. La popularizarea tui a contribuit, printre altele, şi revista moscovită Etnograficeseoe obozrenie în care se menţiona că fol­cloristul şi etnograful bucovinean „cercetează denumirile populare ale păsărilor şi în legătură cu ele legendele culese, denumirile ornitologice populare, face culegeri de vrăji, farmece, şi descântece. Cele mai impor­tante lucrări ale lui sunt cercetările etnografice tipărite de Academia

 
 

 Română, ce poartă următoarele titluri: Naşterea la români, Nunta la români şi Înmormântarea la români. Cu conţinutul acestora ne vom strădui să vă facem cunoştinţă mai departe.

Opera sa numită Chromatica poporului român dă informaţii, strânse personal de autor, asupra denumirii florilor şi coloritului lor, denumirii ierburilor şi a mineralelor care se întrebuinţează pentru vopsirea stofe­lor acasă, asupra modului de preparare a vopselelor şi chiar a vopsitu­lui.“ [10] [11] în continuare, pe întinderea a mai multor pagini, este analizat conţinutul cuvântului inaugural, de primire a lui Marian în Academia Română. La sfârşitul studiului, profesorul universitar I. A. Iaţimirski, conclude: „Această solidă lucrare românească a învăţatului român, în­tr-o problemă de specialitate pură arată cât de mult a evoluat în Româ­nia studiul etnografic al poporului român.“ r2

La 5 mai 1903, Vladimir Lamansky, membru al Academiei Impe­riale de Ştiinţă din Petersburg, îl anunţă pe S. FI. Marian că s-a hotărât a se publica către sfârşitul lunii august al anului 1904 o Culegere de slavologie cuprinzând, în cea mai largă accepţie, istoria limbii, dialecto­logie, etnografie, arheologie, artă, istoria literaturii, istoria ţărilor slave etc.“ [12]

Academia Rusă invită să colaboreze, în afară de slaviştii ruşi şi pe cercetătorii din Germania, Franţa, Ungaria, România şi Peninsula Scan­dinavică, cu probleme din cele mai importante, cu subiecte care să fie dezbătute său provocate de recentele descoperiri şi de noile căutări în diferite ramuri ale ştiinţelor ajutătoare ş.a. În încheiere Lamansky scrie: „Însărcinat de a doua Secţie a Academiei cu redactarea culegerii am onoarea a vă ruga, domnule, să ne onoraţi cu preţiosul dumneavoastră concurs, trimițându-ne comunicările dumneavoastră până la 3 octombrie 1903 cel mai târziu.“ [13]

Ca şi academicianul rus, profesorul de la Universitatea din Roma, Angelo de Gubernatis intră în contact direct cu un mare număr de cer­cetători din diverse ţări latine şi germanice pentru a realiza un dicţionar care să furnizeze „latinilor şi prietenilor lumii latine cel mai bun mijloc de a se recunoaşte… o operă ce demonstrează inteligenţa şi fraternitatea internaţională.“ [14] Cu această ocazie îl solicită şi pe Marian să co­laboreze.

Cercetând cele două volume ale Dictionnaire international des écri­vains du monde latin a lui Angelo de Gubernatis, apărute la Florenţa în 1905, la paginele 952-953 al celui de al doilea volum, găsim următoa­rele referiri: „Marian Simion Fl., folkloriste roumain, membre de l’Aca­démie roumaine, né à Fliesci (Bucovine) en 1846. Il a fait ses études à Suciava et puis à Cernovitz les Curs de théologie. Ses prencipaux écrits  sont: Poésies populaires de Bucovine, Chromatic du peuple roumain, Manunchiu (gerbe) din scrisele lui Gh. Săulescu, Ornitologie populaire roumaine, Quelques inscriptions et documents de Bucovine, La naissance chez les Roumains, L’enterrement chez les Roumains, Satire poporane romane, Veàsi, farmece şi desfaceri, aditions du peuple roumain de Bucovine, Nos oiseaux et leurs légendes, Rasplatà (recompense) etc.“ [15]ln Supplément et index, apărut în 1906, Gubernatis face o aducere la zi a bibliografiei oamenilor de cultură incluşi în dicţionarul din 1905 şi adaugă unele personalităţi omise. În ceea ce ne priveşte, la „Marian Simion FI., p. 952, ajutez: Legendele Maichii Domnului, 1904“ [16] iar în continuare este inclusă o succintă prezentare a vieţii şi activităţii crea­toare a lui Titu Maiorescu, ce lipsea dicţionarului din 1905.

Profesorul universitar de la Graz, Hugo Schuchardt, a avut cuvinte de laudă pentru personalitatea şi activitatea folcloristului şi etnografu­lui român. Referindu-se la Insectele în limba română, credinţele şi obi­ceiurile românilor, el afirmă că „este o operă cu un conţinut de o inesti­mabilă bogăţie.“ [17] [18] Interesul şi admiraţia pentru munca cercetătorului bucovinean şi-o exteriorizează nu numai în presă, ci şi direct, prin in­termediul corespondenţei. într-o epistolă din 13 ianuarie 1904, profeso­rul Schuchardt, adresându-i-se lui Marian cu „Mult stimate coleg de Aca­demie“, m îi scria: „Sunt ocupat cu valoroasa şi foarte substanţiala dum­neavoastră carte despre folclorul românesc ce se referă la insecte şi acest fapt m-a determinat a face cercetări istorico-lingvistice, pe care sper să le termin într-un anume timp. Datorită acestui fapt îmi iau permi­siunea să vă solicit, chestiunea nu are nici o legătură cu folclorul propriu-zis, o informaţie, în măsura în care dumneavoastră sunteţi dispus să mi-o daţi. Aş dori să mă informaţi asupra cuvintelor româneşti şi for­mele acestor cuvinte: hipotă, pipotă, picotă ; unde s-ar putea găsi? Picotă găsesc numai la Cihac, unde s-ar mai afla?

Hipotă este arătat de Damé ca fiind o formă transilvăneană de la pipotă, după alte izvoare are şi sens diferit. Hipotă ar fi ficat, pipotă (vormagen) la păsări. Eu nu mă pricep în această chestiune şi dumneavoastră m-aţi obliga foarte mult dacă aţi binevoi să-mi comunicaţi ce ştiţi în această privinţă. Dumneavoastră, cel puţin, aţi fi în măsură să-mi spu­neţi ceva asupra folosirii lui în Bucovina. Vă rog să mă iertaţi de în­drăzneală. Eu sunt gata oricând să vă fac un contraserviciu. Exprimându-mi admiraţia pentru cuprinzătoarea dumneavoastră lucrare de fol­clor, sunt cu cea mai aleasă stimă devotat,

Consilier aulic dr. Hugo Schuchardt, profesor emerit.“ [19]  Schuchardt a folosit, citat, apreciat şi popularizat în rândul cititori­lor de limbă germană conţinutul uneia dintre cele mai de seamă opere ale cercetătorului român. „Numirile dialectale româneşti de insecte, re­marca printre altele profesorul de la Graz, pot fi găsite în minunata şi substanţiala operă a lui Marian Insectele în limba română, credinţele şi obiceiurile românilor a cărui conţinut intenţionez să-l supun unei se­rioase investigaţii ştiinţifice.“ [20]

Rodnicia muncii etnografului şi folcloristului român a trezit inte­resul şi admiraţia în mintea şi inima cercetătorilor străini. Numărul şi temeinicia lucrărilor lăsate de el, spiritul de dăruire, dragostea şi devo­tamentul ce-l purta celor din rândul cărora s-a ridicat au determinat pe mulţi oameni de ştiinţă din Europa să nu-l uite multă vreme.

Imaginea personalităţii omului de ştiinţă S. FI. Marian, aşa cum s-a reflectat ea în conştiinţa multor romanişti şi folclorişti ai Europei, se desprinde şi din corespondenţa trimisă de Jan Urban Jarnik, timp de aproape trei decenii, celor de la Suceava. Deşi Jarnik cunoştea şi preţuia de mult timp activitatea „cea spor­nică şi folositoare pe terenul literaturii poporane“ [21] a lui S. FI. Marian şi a salutat „cu o plăcere foarte mare“ [22] primirea sa în Academia Ro­mână, abia prin 1880—1881 a avut ocazia să ia legătura cu folcloristul de la Suceava, după cum singur o declara în 1883. „îmi aduc foarte bine aminte că acum vreo doi-trei ani aveam de gând să vă scriu o scrisoare nu mai ştiu în care privinţă.“ [23] [24]

Ocazia s-a ivit odată cu apariţia Ornitologiei poporane române. „Dumneavoastră sunteţi de vină, glumea Jarnik. De ce mi-aţi trimis o carte aşa de frumoasă şi interesantă, încât trebuie ori şi cum să vă mulţu­mesc de darul acela:“23  În continuare, îşi exprimă regretul că, atunci când a fost în România, nu a făcut cunoştinţă personală cu Marian, însă speră „că-ntr-o zi îmi va fi dat să petrec iarăşi câtva timp între români în mijlocul cărora mă simţeam atât de fericit şi că atunci am să fac şi cunoştinţă cu dumneavoastră. Până atunci însă aş dori, cel puţin, să in­trăm în corespondenţă unul cu altul, al cărei început îl fac astăzi, mulţumindu-vă încă odată din inimă, pentru carte şi rugându-vă să-mi păs­traţi aducerea aminte şi mai încolo.“ [25]

După aproape două luni, neprimind răspuns la prima sa epistolă, Jarnik, alarmat, expediază, pentru a afla cauza tăcerii, o carte poştală la Siret. „Nu ştiu cum şi ce am făcut, însă pare-mi-se că scrisoarea ce v-am trimis îndată după ce primisem din partea dumneavoastră fru­moasa lucrare, Ornitologia, am adresat-o în Suceava şi de bună seamă cine ştie ce s-o fi ales de dânsa şi n-aţi căpătat-o. Neştiind nici astăzi adresa exactă a dumneavoastră, vă scriu aceste rânduri, pentru ca să vă rog să-mi spuneţi cum trebuie să scriu adresa, dacă vreau să căpătaţi scrisoarea. Ce aţi gândit de mine, dacă într-adevăr scrisoarea aia s-a pierdut?“ [26]

După ce-şi cere scuze că a uitat să conceapă corect textul misivei în limba română şi-l necăjeşte pe Marian „cu modul meu de scriere cel pocit,“ [27] Jarnik se declară nemulţumit şi copleşit pentru „că Universi­tatea-mi dă atât de lucru şi-mi lasă aşa de puţină vreme pentru lucră­rile mele şi pentru lectură şi aceasta se face regulat, totdeauna, când pri­mesc vreo lucrare interesantă ça a dumneavoastră, ce aş vrea îndată să mă pui s-o citesc din scoarţă până în scoarţă şi s-o studiez dintr-adins şi trebuie să-mi mai stăpânesc răbdarea şi să mai aştept până când mă voi fi dezbărat de lucrările mele cele zilnice şi voi avea mai multă vreme la îndemână. Atât într-adevăr am făcut, c-am răsfoit cartea şi am văzut cât de interesantă este mai cu seamă pentru mine, care pun atâta preţ pe productele masei poporane româneşti.“ [28]

Cercetând Ornitologia poporană română Jarnik îşi dă seama de im­portanţa materialului adunat, de capacitatea de sinteză şi puterea de muncă a etnografului şi folcloristului sucevean şi de aceea ii sugerează ideea alcătuirii unei Botanici poporane.

„Şi fiindcă, cum zice francezul,l’appétit vient en mangeant, îmi vine să zic: cât de bine ar fi dacă dumneata ai putea, sau să zic mai bine, dacă ai vrea să mai studiezi pe lingă ornitologie şi toate jiganiile cele­lalte ce se întâlnesc în poezia poporană şi să studiezi şi botanica poporană şi asemenea întrebări! Se poate că s-a mai făcut ceva în privinţa celor din urmă, aşa mi se pare c-am citit undeva numele lui Mangiuca care s-ar fi ocupat cu punctul cel din urmă, adică cu botanica. Dumneata vei avea desigur toate ce s-au făcut în privinţa asta până acuma şi te-aş ruga să-mi faci o notiţă despre aceasta. îmi trebuie şi iată de ce: aş vrea ca jntr-unul din numerele viitoare ale Athenaeum, organ critic al Uni­versităţii noastre, să dau o dare de seamă în limba boemă, despre lu­crarea dumneatale şi cu prilejul acesta aş spune ce s-a făcut în privinţa aceasta la voi. Trag nădejdea că dumneata nu-i avea nimica în contra, chiar că-ţi va părea bine, deşi publicul nostru nu e aşa de mare ca de exemplu cum este publicul nemţesc. Cred însă că revista aceasta are să fie citită şi în toate celelalte ţări locuite de popoare slave şi aşa numele dumitale se va răspândi departe.“ [29]

Întreaga preţuire exprimată public în revista Universităţii din Praga este astfel transmisă prin intermediul ineditei versiuni româneşti făcută de Jamik: „Lucrarea aceasta, foarte interesantă, are de autor pe un bărbat care şi-a consacrat toate puterile tuturor manifestaţiunitor spiri­tului poetic al poporului român. El descrie, într-un mod atrăgător, toate celea, ce până acum i-a fost cu putinţă să afle despre legende, credinţe şi obiceiuri, la care au dat prilej pasările care petrec cel puţin peste vară în ţinuturile locuite de români, băgând de seamă şi la rolul ce au încântecele populare şi basmele româneşti. Nu este aicea loc să vorbesc mai pe1 larg asupra lucrului acestuia şi să şi dau poate chiar şi câteva mostre. Despre asta am de gândsăvorbesc aiurea şi mai cu seamă să fac cunoscute şi publicului nostru cititor câteva legende foarte frumoase despre originea câtorva păsări ca a rândunicii, cocostârcului, ciocîrliei şi privighetorii. Însă chiar aicea nu vreau să tac despre dificultăţile care întâmpinăm câteodată în asemenea traduceri. […]

…Că autorul, de obicei, nu compară legendele cu basmele, ce umblă de una sau altă pasăre, cu legendele şi basmele de la alte popoare, nu poate să i se iee în nume de rău fiindcă atuncea lucrarea, care de sine este destul de voluminoasă, ar deveni prea compendoasă şi apoi cu aceasta ar şi trece scopul ce şi-a propus. Numai acolo unde era vorba de cre­dinţele moştenite de la strămoşii romani (cel puţin după opinia lui) ci­tează el izvoarele relative, mai cu seamă pe Plonink. Dacă materialul adunat de dânsul se alătură cu ceea ce vedem la alte popoare în privinţa aceasta, nu poate fi altfel decât că multe ce el le ţine proprietatea exclu­sivă a românilor şi bazându-se pe acestea face nişte concluziuni despre caracterul poporului român, se arată a fi o proprietate comună câtorva popoare sau poate şi proprietate străină. Asta însă nu micşorează nici de cum valoarea lucrării. Aicea lucru de căpetenie este, că într-un mod conştiincios să se constateze, care legende, credinţe şi obiceiuri are po­porul român în privinţa aceasta şi asta desigur o găsim la Marian.

Pentru o lucrare de felul acesta este de bună seamă, de neapărată trebuinţă ca autorul să aibă o deosebită receptivitate, înţelegere pentru toate fenomenele naturii şi înţelegerea aceasta o arătă autorul prin nişte introduceri prea frumoase în multe articole unde în deosebite anotim­puri ne duce în natură şi descrie în ce fel una sau altă pasăre îşi arată activitatea ei.

În sfârşit, nu vreau să trec cu tăcerea forma cea frumoasă în care ni se prezintă lucrarea, cât şi numărul mic al greşelilor de tipar şi al incon­secvenţelor în modul de scriere, ceea ce biet, nu e puţină laudă în căr­ţile româneşti.“ [30]

Tot cu această ocazie, romanistul praghez continuă a-şi arăta sin­cera sa admiraţie şi consideraţie faţă de importanţa masivei lucrări a cercetătorului de la Suceava. „M-am mirat aflând. de care material gro­zav dispuneţi dumneavoastră în privinţa aceasta şi doresc atât în inte­resul dumneavoastră cât şi într-al ştiinţei, să izbutiţi a prelucra şi a da la lumină toate acestea şi mai multe, ce mai veţi afla. Cred că Acade­mia Română, al cărei membru sunteţi, ar putea să facă ceva în folosul lucrului şi mi se pare că este chiar şi datoria ei.“ [31]

În vara anului 1884, fiind la Paris împreună cu soţia sa, Jarnik ia contact cu E. Rolland şi H. Găidoz, redactori ai revistei lunare Melusine. Făcându-se mijlocitor între redacţie şi colaboratori, îl invită pe Marian să trimită materiale folclorice româneşti revistei pariziene, dându-i ur­mătoarele explicaţii: „Aceasta este o revistă care apare odată pe lună şi are de scop să scrie despre moravurile, datinile, tradiţiunile populare, de orice popor. Pentru ca cercetările să nu fie prea împrăştiate, a între­prins a trata nişte chestiuni de mare importanţă în modul următor: redactorii adună mai întâi toate cele ce au putut să afle despre cutare lucru, de exemplu cum s-a şi făcut despre curcubeu şi despre ursoaică (aşa mi se pare se chiamă şi în româneşte o constelaţie formată din şapte stele). Ş-apoi ei se adresează către tăţi aceia care se interesează de ase­menea lucrări şi le cer ca şi ei să le împărtăşească toate cele ce ştiu. Dacă este ceva nou, ce nu s-a publicat încă, o tipăresc într-o traducere franţuzească, adăugind numele celui de la care provine articolul respec­tiv, cât şi izvorul din care s-a luat. Ştiind că dumneata te-ai ocupat mult cu de acestea, te-aş ruga să binevoieşti a-mi trimite cele ce ştii despre aceste lucruri. Sunt şi alte întrebări despre care va fi vorba în alte nu­mere şi neştiind cum să le traduc româneşte ţi le voi spune franţu­zeşte, aşa cum sunt scrise pe dosul revistei: Le Feu Saint-Elena, Le Feu Grisson, La Voie Laotée (Calea robilor).

Eu atuncea m-aş apuca de le-aş traduce în limba franceză şi le-aş trimite redacţiunii care se află la Paris 6, Rué des fossés-Saint-Bemard, sau, dacă vă place mai bine, să trimiteţi contribuţiile dumneavoastră de-a dreptul la adresa indicată. Eu n-am alta a face decât să fiu mijlocitor între redacţiune şi acei care binevoiesc a o sprijini ca să sosească la scopul dorit.“ [32]

RevistaMélusine urmărea în mod constant stabilirea unor cât mai strânse legături de colaborare cu cercetători de pe diverse meridiane ale Terei. În acest sens, redacţia scria cititorilor şi colaboratorilor externi: „Vrem să stabilim, în cele cinci părţi ale lumii, o reţea de observatoare folclorice, care, să găsească în această unitate şi călăuza lor. După ce, în primul volum, am arătat Franţei Franţa, încercăm să arătăm umanitatea ei însăşi. Dacă cititorii ne vor acorda concursul lor, ei vor organiza aici centralizarea folclorului universal.“ [33]

Dorinţa conducătorilor revistei de a deveni o centrală folclorică in­ternaţională a facilitat traducerea şi publicarea unor creaţii folclorice româneşti din colecţiile lui S. FI. Marian.

Jarnik, considerându-l pe Marian ca fiind cel mai informat folclo­rist român, ii cere să alcătuiască o bibliografie a lucrărilor de literatură şi cultură populară, apărute în anii 1895, 1896, 1897, 1898, 1899, 1900 pentru a o publica într-o revistă pragheză.

La 9 februarie 1897, romanistul ceh îi scria:

„…Eu unul ştiu mai mult despre Basmele românilor, lucrarea lui Şăineanu, despre Proverbele românilor ale lui Zanne, despre lucrările lui Weigand, întrucât priveşte anul 1895 şi Şezătoarea. Atâta tot. Sunt si­gur că în anul acesta au fost publicate şi alte scrieri relative la folklorul român, despre care cel puţin s-ar putea pomeni acolo. Lucrul acesta mă interesează şi pe mine personal fiindcă, îndată ce-mi va fi cu putinţă, îmi voi procura lucrările indicate ca să le studiez cum se cade.“ [34]

Pentru ca omul de ştiinţă străin să studieze lucrările folclorice apă­rute la noi, la 20 mai 1899, S. FI. Marian este din nou solicitat să-şi con­tinue informarea, mulţumindu-i-se totodată pentru ceea ce făcuse până atunci. Jarnik îl anunţa că „pentru revista noastră etnografică mi-ar trebui datele bibliografice despre cele ce au ieşit în privinţa folclorului român în cei din urmă trei, patru ani atât în ţară cât şi în ţinutul de din­coace. Dumneavoastră odată mi-aţi şi dat cele necesare, îmi iau voie a vă ruga să binevoiţi a face tot aşa şi de astă dată.“ [35]

Printre altele, în corespondenţa trimisă de Jarnik lui Marian, se găsesc şi unele informaţii în legătură cu Emanuel Grigorovitza şi cu rolul cercetătorului sucevean în popularizarea oamenilor de cultură din Ţara de Sus. Aceste date vin să reconfirme şi să precizeze cele publi­cate de profesorul ceh în Convorbiri literare nr. 5, mai 1909, p. 538-541.

În scrisoarea din 2 mai 1905, Jarnik explica lui Marian cum a aflat de existenţa nuvelistului Grigorovitza:

„Cu câţiva ani mai înainte, am citit în Gazeta Transilvaniei, care atunci îmi venea regulat şi încă gratuit din partea domnului Aurel Mureşianu, am citit într-o zi un folclor care mi-a plăcut, căci mi se părea că cele scrise sunt conforme cu realitatea.

Acesta a fost Jupân Moise, dacă nu mă înşel, (Titlul exact este Jupân Taibe) a lui Grigorovitza. Am tăiat folclorul ca să-l păstrez şi spre marea-mi plăcere, câteva zile mai târziu, am primit din partea domnu­lui Grigorovitza cartea întreagă cu folclor.

I-am mulţumit frumos şi i-am scris c-am de gând să scriu ceva despre lucrarea lui şi atunci, el, răspunzând, îmi scrie, că în cazul acesta să binevoiesc a trimite cele ce aş fi scris.“[36] Este vorba de volumul Chipuri şi graiuri din Bucovina, ediţia I, 1895. De cum a primit lucra­rea, cercetătorul ceh s-a apucat s-o disece, cu gândul de a face o recen­zie despre ea. A început prin a întocmi o listă de cuvinte pe care le considera dialectale sau interesante din anumite puncte de vedere. Vo­cabularul selectat i-a fost trimis autorului cu rugămintea de a-i stabili cât mai exact sensul în contextul volumului. Răspunsul nu s-a lăsat mult aşteptat.

Între timp, renunțând la gândul cel dinţii în favoarea unei lucrări mai ample, nu a realizat recenzia promisă. Lărgind perspectiva iniţială, Jarnik s-a apucat să analizeze toate cuvintele din cartea lui Grigorovitza şi să le scrie „pe ţidule mici împreună cu pasajele care se află şi care sunt de lipsă ca să reiasă din ele atât spusul cât şi construcţia fiecărei vorbe.“ [37] Apoi a trecut la ordonarea şi copierea materialului. După ce a alcătuit „un fel de dicţionar complet“ [38] cu toate cuvintele şi pasajele în ordine alfabetică şi urma să-l prelucreze, află, dintr-un număr din Viaţa nouă, trimis de un rădăuţean cu care era în corespondenţă, că a apărut o nouă ediţie a volumului Chipuri şi graiuri din Bucovina, în 1905, la Editura Minerva. Noua carte era mai voluminoasă decât prima, nu mai respecta aceeaşi paginaţie, avea unele pasaje adăugite, altele schimbate, cuvinte şi construcţii noi, iar unele bucăţi erau puse într-o altă ordine. Toate modificările constatatpe baza unei minuţioase com­parări, i s-au părut foarte interesante şi vrednice de a fi cercetate. Jarnik, dorind să analizeze deosebirile dintre cele două ediţii, mai avea nevoie de încă două exemplare ale primei apariţii. De data aceasta nu mai îndrăzneşte să-i solicite autorului volumele necesare, deoarece se temea că n-o să se ţină de cuvânt, aşa cum a făcut cu câțiva ani în urmă şi, atunci, se adresează lui Radu Eberu, care nu-i poate satis­face cererea. Nădăjduind că folcloristul de la Suceava îl va scoate din încurcătură, îl roagă insistent pe Marian să-i procure volumele indis­pensabile lucrării proiectată în noua ei formă. Deşi nu vedea suficient de limpede cum va putea finaliza cerceta­rea întreprinsă, era convins „că n-are să fie fără valoare.“ [39] După patru ani, se gândea că ar fi fost mai nimerit să facă o ase­menea lucrare pe un text de literatură veche românească, după cum dis­cutase cu Al. Odobescu în 1881. În scrisoarea din 2 iunie 1905, către Marian, Jarnik argumenta ast­fel vasta sa activitate de cercetare: „S-ar putea obiecta că Grigorovitza nu este un autor aşa de cunoscut ca să merite o prelucrare atât de con­ştiincioasă şi că o parte din materialul scos este cunoscut şi că nu se plăteşte a-l prelucra aşa cum voi s-o fac eu. La obiecţia aceasta am răspuns că nu trebuie să fie un text tocmai clasic, care să se poată publica un studiul limbistic asupra lui, de ce nu s-ar putea să se afle chiar greşeli acolo, la care s-ar putea atrage aten­ţiunea cititorului? Şi s-o spun drept, mie, ca un cunoscător prea puţin competent al limbii române, mi-a părut limba aceasta foarte frumoasă şi populară şi-mi pare bine că în câteva anunţuri ale ediţiei a doua, care mi-au căzut în mână, am citit tot aşa judecata în privinţa aceasta. Pe lângă o mare bogăţie de fraze şi locuţiuni populare corecte, mi se pare că se află, în lucrarea aceasta şi nişte fraze şi locuţiuni mai pu­ţin corecte. îmi face o asemenea impresiune cum mi-a făcut-o cu două­zeci şi cinci de ani mai înainte priveliştea Bucureştilor, unde lingă pa­latele acelea pompoase şi frumoase am văzut nişte colibe joase şi neîn­semnate.“ [40] Amplul şi minuţiosul studiu a lui Jarnik cu privire la limba folo­sită de Grigorovitza în cele două ediţii ale volumului Chipuri şi graiuri din Bucovina a fost terminat şi autorul lui era mulţumit de ceea ce rea­lizase, însă nu cuteza să-l publice. În jurnalul său intim îşi destăinuia îndoiala. Dar ce folos dacă nu îndrăznesc să vin înaintea publicului cu asemenea lucrare, mai cu seamă când autorul trăieşte? Şi chiar de aşi cuteza, unde să aflu pe cineva, spre a o tipări?“ [41]

 

Din cele relatate, aflăm că romanistul ceh Jan Urban Jarnik, după o muncă trudnică şi migăloasă de circa cincisprezece ani, a realizat, aju­tat de Marian, un vast, minuţios şi documentat studiu despre limba vor­bită şi scrisă în Ţara de Sus.

Marian a fost un important pionier al dezvoltării şcolii româneşti în a doua jumătate a secolului al XlX-lea la Suceava. Printre altele el a sprijinit tipărirea şi sporirea manualelor didactice româneşti atât în ca­litatea sa de membru al Comisiei de cercetare a manualelor şcolare scrise în limba română în Bucovina şi în cea de component al comisiei Academiei Române ce decerna, celor mai bune manuale didactice din România, premiul Asociaţiei craiovene, cât şi în cea de principal ani­mator şi organizator al Şcolii române din Bucovina.

Folosindu-se de relaţiile şi prestigiul ce-l avea în faţa unor oameni de cultură din Europa, pedagogul român de la Suceava apelează la ser­viciile unora din ei. Din cele două scrisori (inedite) adresate de Jan Urban Jarnik Şcolii române la Suceava, aflăm interesante date în legă­tură cu situaţia culturală a mai multor naţiuni subjugate de imperiul habsburgic, cu preocupările lui Marian de a tipări unele manuale nece­sare dezvoltării învăţământului românesc în Ţara de Sus, cu atitudinea unor proprietari de tipografii din Praga în problema naţională ş.a.

Referindu-se la poziţia unui reprezentant al uneia din burgheziile naţiunilor dominante din Imperiu, noul proprietar al tipografiei Tempski din Praga, Freitag, Jan Urban Jarnik scrie că „numai una ştie, gheşef- tul. Ar rîde dumnealui dacă ar veni cineva apelând la filantropie, ce-i pasă lui, numai bani să cîştige. Alta ar fi treaba dacă ar fi vorba de o întreprindere nemţească, atunci, poate, că şi el ar putea fi înduplecat a aduce sacrificii, pentru limba şi literatura română cu greu să facă ceva… Freitag… este un neamţ cât se poate de înflăcărat şi ca atare nu e de crezut că ar asculta mai mult de glasul unui profesor ceh (subli­nierea autorului scrisorii) de cât de al ministrului de la care atârnă, în mare parte, existenţa lui; dacă ministru i-ar refuza numai la câteva din cărţile publicate de el, autorizarea, ce daună colosală! Sau dacă mi­nistrul şi-ar exprima intenţia că vrea să publice şi pentru şcolile medii cărţi cum le face şi pentru şcolile elementare, atunci, degrabă i s-ar potoli fudulia cea mare de care este umplut domnia sa acuma. Acum un an sau doi, din cauza aroganţei nemaipomenite cu care s-a purtat faţă de librarii din Praga, mai ales faţă de cei boemi, o întreagă revoluţie s-a iscat în Praga în contra Iuti Pare-mi-se, însă că la Viena, unde şi-a făcut o filială, s-a făcut nesuferit.“ [42] Aceasta era atmosfera pe care trebuia s-o întâmpine unul din ma­nualele româneşti pregătit de Şcoala română şi aprobat, în cele din urmă, de Ministerul Învăţământului şi al Cultelor de la Viena.

Jan Urban Jarnik, pentru a-şi ajuta prietenii români, ce se aflau într-o situaţie social-poliţică asemănătoare cu cea a poporului din care făcea parte, nu se lasă biruit de piedici. El merge de se informează la mai mulţi librari şi tipografi din Praga, face calcule şi-i sfătuieşte pe cei de la Suceava să ceară sprijinul material ministerului. „Poate s-ar micşora preţul cărţii, aşa că ministerul ar sacrifica din fondurile religiei o sumă oarecare şi Şcoala română ar ” aduce o jertfă şi din partea-i şi aşa, prin vânzarea cărţii, ar trebui scoase numai o parte din cheltuieli.“ [43] [44]

După mai multe tatonări şi negocieri cu diverşi proprietari de tipo­grafii, Jornik reuşeşte să dea la cules manuscrisul manualului românesc tipografiei Hasse, angajându-se să plătească, pentru treisprezece coaie de tipar şi jumătate suma de cinci sute florini, iar zincurile fotografiilor le comandă la Freitag. „în privinţa clişeelor nu e modru a-l îndupleca, a rămas pe lingă hotărîrea sa de mai înainte. Numai din cea sută de flo­rini a scăzut jumătate, adică cincizeci de florini, aşa încât aveţi să-i plă­tiţi cinci sute cincizeci de florini… Suma de o mie două sute de florini ar ajunge tocmai pentru broşura cărţii. Mi-ar fi fost plăcut dacă aşi fi obţinut nişte condiţii mai favorabile, am văzut însă, cum că toate în­cercările mele ar fi în zădar. Dumneavoastră aţi şi exprimat hotărîrea de a primi condiţiunile acestea neschimbate de aceea aştept numai sosi­rea depeşei că primiţi să fie gata cartea până la sfârşitul lui iulie şi voi încheea actele.“ 43

Sucevenii îi trimit o mie două sute de florini, din care, Jarnik dă cinci sute florini lui Freitag şi trei sute lui Hasse, rămânând ca restul să-i înmâneze când va termina de cules şi tipărit manualul şcolar româ­nesc. Pentru ca lucrul să meargă cât mai repede, Jarnik se angajează să facă cea de a doua corectură. „Va fi pentru mine o pierdere destul de însemnată, o fac însă în interesul lucrului şi, cine ştie, poate că într-o zi, dacă nu eu, cel puţin băiatul meu, care şi el se pregăteşte pentru studiul limbii române, va fi răsplătit pentru aceasta.“ [45]

Jarnik, prin interesul, energia şi sârguinţa pe care o depune spre a tipări manualul şcolar, pentru care a intervenit în mod expres fostul vicepreşedinte şi mai apoi preşedinte al Şcolii române, îşi dovedeşte, încă odată, dragostea şi simpatia faţă de poporul român oprimat. El îşi sacrifică o parte din puţinul său timp liber pe care i-l lăsa universita­tea pragheză, pentru a sluji ţelurile majore ale învăţământului românesc din fosta închisoare a popoarelor, imperiul austro-ungar. Profesorul ceh, ai cărui conaţionali erau oprimaţi ca şi românii, a fost unul dintre cei mai luminaţi intelectuali ai vremii, care, trecând peste vederile limitate ale burgheziei naţiunilor dominante din Imperiu, a ajutat, în ascensiunea lui spre cultură, poporul român, dovedind astfel că-i este un mare prieten şi un sprijinitor de nădejde.

Între Jan Urban Jarnik şi cei de la Suceava a avut loc un continuu şi amical schimb de impresii şi opinii prin intermediul corespondenţei, până aproape de moartea romanistului ceh.

Faţă de S. FI. Marian a avut un deosebit respect. De proporţiile acestei stime şi preţuiri ne dăm seama şi din scrisoarea expediată de Jarnik la numai câteva zile de la stingerea din viaţă a folcloristului şi a etnografului român.

„Personal n-am avut fericirea să-l cunosc, scria Leontinei Marian, îl cunoşteam însă cu atât mai bine din lucrările sale temeinice şi atât de numeroase. În privinţa asta moartea soţului dumneavoastră a pricinuit literaturii române un gol care cu greu se va umple. Căci pentru ca cineva să poată produce asemenea lucrări trebuie să aibă nişte talente deose­bite şi mai cu samă, lucru de neapărată trebuinţă, să fie pătruns de iubire şi dragoste nesecată pentru subiectul său de studiu. Numai o ase­menea iubire nemărginită este în stare să facă pe om să jertfească vreme şi bani, să aducă chiar jertfe care par a păgubi interesele personale ale lui însuşi şi ale persoanelor care sunt legate cu el prin legături sfinte de rudenie. Luând în considerare numărul aşa de mare a lucrărilor, rodul îmbelşugat al muncii sale neobosite, am gândit că este cu mult mai îna­intat în vârstă de cât în realitate era. Se vede că a început a se îndeletnici cu studiile sale iubite de timpuriu, simţind în inima-i mare atragere pentru ele. Pentru un asemenea bărbat moartea este, drept vorbind, în­ceputul unei vieţi nemuritoare. Numele soţului dumneavoastră este unul dintre acele nume care nu se vor uita niciodată.

Dară ce e şi mai mult, lucrările lui se vor ceti şi studia şi cele ce vor urma pe terenul cultivat de el, nu o să fie altceva de cât spicuiri după un seceriş îmbelşugat.“ [46]

Mult timp după moartea lui S. FI. Marian, Jarnik a continuat să reflecteze asupra proporţiilor şi a perspectivei ce a lăsat-o cercetătorul român în mintea sa. „Foarte adesea ori, scria romanistul praghez în 1911, uitându-mă la lucrările sale din biblioteca mea, mi-aduc aminte de munca uriaşă dusă la bun sfârşit de un singur bărbat şi încă în împreju­rări vitrege.“ [47]

Creşterea interesului romaniştilor europeni pentru viaţa şi opera lui S. FI. Marian şi, în general, pentru culegerile noastre de poezie şi proză folclorică, a fost determinată de bogăţia, originalitatea şi frumuseţea cul­turii spirituale orale româneşti, de dezvoltarea studiilor comparative în Franţa şi Italia, de necesitatea verificării unor noi teorii cu privire la înrudirea şi circulaţia anumitor teme folclorice, de extinderea spre orient a sferei de cercetare abordată de romaniştii occidentali în vede­rea cunoaşterii şi altor popoare şi culturi de provenienţă romanică, pre­cum şi de faptul că profesorul bucovinean se afla printre puţinii cerce­tători ai vremii preocupaţi în adevăr de valorificarea multilaterală a creaţiei populaţiei de la Dunăre şi Carpaţi.

Cuprins

ÎNTEMEIEREA SUCEVEI 13

DACII (fragment). 15

DRAGOȘ-VODĂ (fragment). 16

COMOARA ÎNGROPATĂ.. 23

ȘTEFAN VODĂ  ȘI UNGURII (fragment) 23

ȘTEFAN VODĂ ȘI TURCII 26

BORȘENII ȘI TĂTARII 31

ORIGINEA NUMELUI PRELIPCEAN.. 36

POIANA NEGRII 37

GĂINA ȘI CUCOȘUL. 43

PIETRELE DOAMNEI 44

ROMÂNCA ȘI TĂTARII 47

PLAIUL TĂTARILOR. 50

PIETRELE MUIERILOR. 53

FÂNTÂNA DOAMNEI 56

MOVILA LUI RĂZVAN.. 56

Notă: Redăm în preambulul acestor texte un mic glosar de arhaisme și regionalisme, care să-l ajute pe cititorul contemporan.                 (O.N.)

Glosar

a înțâna˃ a propti, a sprijini.

bolțiș˃ boltă.

brădău˃ brad mare.

ciuhă˃ sperietoare pentru păsări, momâie.

clăoi(aug.) ˃ claie mare.

deauna˃ deîndată.

fundoaie˃ fundătură, loc ascuns prin munți.

galiță˃ pasăre de curte, orătanie.

hădărag ˃ lemnul gros și mobil al îmblăciului cu care se bat cerealele.

îmblăciu˃  unealtă agricolă rudimentară, formată dintr-o prăjină lungă la capătul căreia sunt legate un băț gros, mobil                 (hădărag) și mai multe curele, cu care se lovesc spicele de cereale sau păstăile de legume pentru a li se scoate boabele.

îmborda ˃ îmburda˃ răsturna.

îngălmăceală˃ învălmășeală.

lipan˃ păstrăv mare.

lostoță˃ lostriță.

lucină˃ poiană, prelucă.

ochean˃ babușcă, roșioară (pești de dimensiuni mici).

opcini ˃obcini˃ culmi,  coame prelungite de deal sau de munte care unesc două vârfuri.

păree˃ pâraie.

pătrar˃ vas, măsură, baniță pentru măsurarea cerealelor.

pichiure˃ pichere˃ bibilică.

prelucă˃ poiană, despicătură, uneori și pășune, izlaz. În Bucovina și lucină.

rebelie˃ rebeliune, revoltă.

rebelii˃ rebeliuni, revolte.

schimbiș˃  cu schimbul.

selbă˃ pădure tânără și deasă.

sfaroc˃ sfarog˃  ceva foarte uscat; o bucată de piele uscată la soare.

sfleder˃sfredel˃ burghiu.

sihlete˃ sihlă˃ hățiș.

târșan˃ lăstăriș,  pădure tânără.

ÎNTEMEIEREA SUCEVEI

Zice că în vechime pe locurile, unde se află astăzi orașul Suceava și satele de prin împrejurime, erau numai păduri cât vedeai cu ochii. Puteai merge cu săptămânele ori încotro ai fi voit, că nu mai dai de niciun oraș sau sat, ci numai unde și unde câte de-un păstor, care-și păștea turma prin cele preluci și poene. Și tuturor păstorilor, câți erau, le mergea foarte bine, căci aveau toate cele trebuincioase atât pentru dânșii cât și pentru turmele lor.

Într-o vară însă, fiind o secetă foarte mare, toate apele de prin împrejurime secară, și toată pășunea, nu numai cea de pe costișe și dealuri, ci și cea de pe văi se uscase. Văzând păstorii că seceta nu mai încetează și temându-se ca nu cumva să le piară turmele, unica lor avere, de sete și de foame, se retraseră cu dânsele de la șes în sus spre codru. Dar când se apropiară de codru și deteră să între într-însul, nu știură singuri ce să facă: să între ori să nu între?… Ar fi intrat, se temeau că nu vor afla destule poene, unde să-și pască oile…, să rămâie la poalele acestuia, era peste putință, căci pășunea, câtă mai rămăsese neatinsă de arșița soarelui, se sfârșise. Deci ce era să înceapă și să facă?… Unul spunea una, altul alta, dar nime nu gâcea cum și în ce chip ar putea să iasă mai degrabă și mai bine la capăt. În urmă, după mai multă sfătuire, chibzuire și cumpănire, zise unul dintre dânșii, care era mai bătrân, mai ajuns de cap și mai pățit:

— Ce să mai întindem atâta vorbă!… nu știți că: vorba multă e sărăcia omului!… Să meargă vro câțiva inși dintre noi, care îs mai tineri și mai voinici, să caute în toate părțile doară dau peste niște câmpuri sau poeni, ce n-au fost încă. cu desăvârșire dogorite și pârlite de arșița soarelui și cum vor afla în vreun loc destulă pășune să se întoarcă înapoi și să ne dee de știre!

Cum rosti bătrânul cuvintele acestea, cinci inși dintre dânșii, care erau mai voinici și mai inimoși, adică care n-aveau frică de nemică, ci se jucau cu lupii ca și cu niște căței și se trânteau cu urșii pe-ntrecute, nu stătură mult pe gânduri, ci luându-și fiecare bota sa cea ciobănească în mână, se și porniră la drum.

Și apucând unii în dreapta, alții în stânga, merseră încotro îi duseră ochii și picioarele, doară dau, mai degrabă, peste pășunea dorită. Iată însă că, într-un târziu, unul dintre dânșii, care a mers, acuma cât timp va fi mers, se trezește deodată că pădurea, prin care a fost apucat, începe a se rări, și poeni drăgălașe acoperite cu iarbă verde ca buraticul și-naltă până la brâu, și presurate cu tot feliul de flori, unele mai frumoase de cât altele, i se deschid de naintea ochilor:

Păstoriul, cum dete cu ochii de poienile acelea, bucuria lui!… Să fi prins pre Dumnezeu de-un picior și nu i-ar fi părut așa de bine!… Deci prinsă îndată a căuta în dreapta și-n stânga ori de nu se află și apă printr-însele. Și îmblând el așa în colo și-n coace, cât timp va fi îmbiat, dă de-o dată peste o apă mare, care curgea alene la vale.

Era Suceava.

Mai merge el după aceasta, cât mai merge, și dă apoi de-o pădure mare și deasă de arini, care se-ntindea pe malul drept al Sucevii, iară de cealaltă parte de apă vede o poiană ca aceea, de-ți era mai mare dragul să te uiți la dânsa. Și cum vede el poiana, nu se poate răbda de-a nu se apropia de apă și-a cerca să treacă de cealaltă parte. Dar iată că tocmai când dete preste un vad și voi să-d cerce cât e de adânc și ori de-l va putea trece, ies patru oameni din pădurea cea de arini și se îndreaptă spre dânsul. Erau cei patru păstori, de care s-a fost despărțit de scurt timp după ce au plecat să caute pășune. Apropiindu-se cei patru inși de dânsul, ei spuseră că pe culmea unui deal, care se află în mijlocul pădurii celei de arini, este un săhastru și, trecând ei pe acolo, săhastru i-a miruit pe tuspatru cu mir în frunte. Auzind aceasta, soțul lor îi rugă să-l ducă la săhastrul acela ca să-l miruească și pre dânsul. Cei patru inși nu se puseră de pricină, ci, după ce văzu și ei poiana cea mare, care se-ntindea de-a stânga Sucevii și cercă vadul acesteia ca să vadă cât e de adânc, se întoarse îndărăpt și se porniră cu toții în sus, spre săhastru. Ajungând la tovarășii lor, care i-au fost trimis ca să caute pășune, le istorisiră din fir în păr toate celea ce le-au aflat și le-au văzut pe unde au îmblat. Iară după ce le-au istorisit, nu mai steteră acuma mult pe gânduri ce să înceapă și să facă, ci luându-și fiecare turma sa se porniră cu toții la drum spre locuința săhastrului, și cum ajunseră la starea locului se așezară pentru totdeauna în apropierea acestuia.

Cu timpul mai veniră și alți păstori din alte părți și aceia asemenea își făcură colibe lângă locuința săhastrului.

În urmă veniră și muntenii de la munte cu căpitanul lor în frunte, și după ce se așezară și aceștia în apropierea săhastrului, făcură pe un alt deal, care se întinde în partea despre amiazi și care se despărțește de cel dintâi numai prin o vale, o cetate de piatră, iară pe locul unde a fost arborele, în care a locuit săhastrul, făcu o biserică de lemn. Și fiindcă săhastrul murise înainte de rădicarea bisericii acesteia, de aceea tăiară și așezară ei și arborele în care a locuit acesta, întrânsa.

Și așa cu timpul, rădicându-se din ce în ce tot mai multe case și alte clădiri, atât împrejurul cetății cât și a bisericii celei de lemn, pădurile de prin apropiere începură, pe zi ce mergea, a se rări și a dispărea, iară în locul lor a se întemeia orașul de astăzi Suceava.

La vro câteva zeci sau sute de ani după aceasta, nu vă pot spune cu acurăteață, destul atâta că venind căpcânii, care aveau numai câte un ochi în frunte, asupra Sucevii, nu numai că bătură și prădară pre locuitorii acesteia, ci-i deteră totodată și foc de arseră mai toate casele dintr-însa dimpreună cu biserica cea de lemn, iară cetatea o dărâmară.

Dar bine-a zis cine-a zis că: apa trece pietrele rămân!

Venit-au căpcânii și tătarii și alte lifte rele și multe daune și supărări au făcut bieților români. Da cum veniră, așa se și întoarseră… Apa s-a scurs și pietrele au rămas!… Românii, ce scăpară teferi din mâinile lor, adunându-se din nou la un loc, își făcură alte case cu mult mai mari și mai frumoase, de cum erau cele de mai nainte.  Mai târziu, și anume după ce și-au ales românii pre Iuga Vodă de domnitor, puse acesta ca să se rădice pe locul, unde a fost mai nainte biserica cea de lemn, altă biserică cu mult mai mare și mai frumoasă, și nu de lemn, ca cea dintâi, ci din piatră și cărămidă. Și după ce sfârși biserica de zidit, puse să o zidească în numele sfântului m.m. Georgie. Și de-atunci și până în ziua de astăzi, biserica aceasta, care acuma (an. 1895) e mai toată ruinată și pustie, s-a numit și se numește biserica Mirăuțului sau simplu Mirăuț.

Tot pe timpul lui Iuga Vodă zice că s-a început și restăurarea cetății, care a fost mai nainte dărâmată de căpcâni. Fiind însă cetatea despărțită de biserica Mirăuțului prin părăul Câcăina, care venind despre Areni și trecând pe lângă dealul Tătăraș se revarsă în Suceava și neputând din pricina aceasta nimene trece când ar fi voit de la dânsa la biserică și de la biserică la dânsa, de-aceea Iuga Vodă le-a împreunat pe amândouă prin un pod umblător făcut, după spusa unora, din piei de bivol, iară după a altora din gumă. Și-acuma, ori de câte ori voia nu numai Iuga-Vodă, care a fost cel dintâi domnitor român ce-a locuit în această cetate, ci și urmașii săi, care asemenea locuiră într-însa, să meargă la biserica Mirăuțului ca să se închine, sloboziau podul, iară după ce se închinau și se întorceau acasă, trăgeau podul în urma lor.

Un alt pod, făcut asemenea din piei de bivol, ducea de la cetatea spre miazănoapte-apus, adică spre bisericuța de astăzi a sfântului Ioan Botezătorul, care s-a zidit cu mult mai târziu în grădina curții domnești. Și-acest pod încă se slobozia numai atunci când avea să iasă sau să intre cineva în cetate. De altmintrelea sta mai totdeauna rădicat, cu deosebire noaptea, precum și atunci când se apropia vreun dușman de cetate și voia să între cu puterea în nuntru.

Și așa s-a întemeiat orașul Suceava, care lung timp a fost scaunul domnitorilor români, fala și podoaba Moldovei!

ÎNTEMEIEREA SUCEVII.

S. Fl. M.: Tradiţia aceasta am auzit-o de la mulţi români din oraşul Suceava. O variantă a acestei tradiţii s-a publicat în Calendarul pe anul ordinar 1886, Cernăuţi, p. 127, sub titlu Biserica Mireuţului.

Leu Paul: Marian consemnează această legendă în 1895, data publicării ei în volumul: Tra­diţii poporane române din Bucovina, adunate de S. FI. Marian, Bucureşti, Imprimeria statului, 1895.

DACII (fragment)

Așa spuneau bătrânii, că în Poiana Mărului, care se află în munții despre apus de la târgul de astăzi, de o întindere cam de trei sute de juguri, era pe timpul dacilor un târgușor, în care se adunau aceștia de pe munți și opcini[48], când aveau ceva de vândut ori de cumpărat.

Și cum că într-adevăr a trebuit să fie în vechime un târgușor în această poiană se poate cunoaște de pe mulțimea de urme de ziduri ce se mai văd și astăzi. Iar urmele acestea se află mai ales spre muntele Scorușet, care se hotărnicește cu pământurile satului Monăstirea Homorului.

Tot în Poiana Mărului s-au mai aflat, vor fi acum vro câțiva ani de atunci, și o mulțime de bani vechi de către o femee din satul Frumosul, anume Ana Dumbravă, care i-a arătat la mai mulți oameni din satul său.

Sub muntele Smidovaticul, care e spre apus de la Poiana Mărului și se despărțește de dânsul numai prin apa Prislopului și a Poienei Mărului, de altă parte însă stă în legătură cu Ciumărna și cu muntele Calul, se află două pivnițe foarte lungi, zidite cu lespezi foarte mari pătrate și așezate una peste dunga celeilalte.

Una dintre aceste două pivnițe, despre cari asemenea se zice că sunt. de pe timpul dacilor, e cam de doi stânjeni de lată și mai înaltă de cât statura unui om. În această pivniță a intrat, înainte de vro câțiva ani, Andrei Furcal din Dragoșa cu o lumină aprinsă până la vro șapte prăjini de afund, dar, ștângându-i-se lumina și neputând merge mai nainte, nu putu să-i dee de capăt.

Acuma pe pivnițele acestea, care sunt la gură înguste și ai căror usciori erau făcuți, după cum spun cei ce i-au văzut, din târșan[49]  pârlit, au crescut o mulțime de copaci foarte mari și groși, și de aceea nimene nu mai poate întră întrânsele.

În pivnițele acestea zice că-și țineau dacii din Poiana Mărului averile lor.

În apropierea pivnițelor, despre care mi-a fost vorba, s-a aflat, înainte de vro douăzeci-treizeci ani, o ladă cu bani la adâncime ca de un stânjen. Lada ceea era făcută din scânduri groase de brădău[50], cioplite numai din topor și prinse la capete cu cuie asemenea de brădău. Scândurile erau albastre, un semn cum că lada a fost foarte de mult îngropată acolo, căci brădăul, dacă e îngropat afund în pământ, nu putrezește degrabă, ci trăiește mai multe sute de ani. Iar groapa, în care a fost pusă lada, se vede că a fost săpată cu o lopată, căci pe ladă s-a aflat și o lopată de scorbură de brădău, care de asemenea era albastră.

Din oamenii aceia însă, care au aflat lada cea cu bani, nu s-a ales nimic, căci scurt timp după aceea s-au nenorocit și au murit unul după altul. Se vede că banii puși într-însa au fost necurați, adică blăstămați ca să n-aibă nime parte de dânșii afară de cel ce i-a îngropat.

Tot în părțile acestea și anume pe Valea Dragoșei, care izvorăște nu departe de Poiana Mărului, s-au aflat înainte de treizeci-patruzeci de ani, un sfleder[51] și un topor de peatră. Toporul era pe de o parte ca topoarele de azi, pe de cealaltă parte însă era în forma unei cazmale.

Când s-a făcut fabrica de ciment din Valcău, tăindu-se o parte de pădure foarte veche, s-au aflat sub rădăcinele mai multor copaci urmele unui zid. Risipindu-se zidul acela s-a aflat o piatră pe care sta scris că acolo a fost un sat al dacilor. (…)

DACII

 Note

S. Fl . M.: Tradiţia aceasta mi-au istorisit-o doi români şi anume: Vasile a lui Pintelei Şuţu, moşneag în etate de 71 de ani din satul Frumosul şi Vasile Tanul, moşneag în etate de 76 de ani din cotuna Dragoşa, districtul Câmpulungului.

Paul Leu:A fost publicată de S. FI. Marian pentru prima dată în revista Vatra, anul I, 1894, nr. 7, p. 208-210.

DRAGOȘ-VODĂ (fragment)

Și mai îmblând el dimpreună cu tovarășii săi, cât timp va mai fi îmbiat, prin munții de prin apropiere, iată că se ivește dintr-o smidă un cerb cu douăsprezece coarne, care porni îndărăpt spre apus; de altă parte sare un vier sălbatic dintr-o sihlă și începând a grohăi apucă spre miazănoapte și iarăși din altă parte se arată un pluton, care prinse la fugă spre amiaz. În urmă se ivi și un bourel murg, cu trei stele în frunte, care-și luă cursul spre răsărit.

Dragoș-vodă, căruia i se întipărise în minte bine sfatul ce i l-a dat săhastrul, care sălbătăcime, cum o vedea, o lasă să se ducă în treabă-și. Când dete însă cu ochii de bourelul cel cu trei stele în frunte, atât el cât și tovarășii săi se ținură lipcă de dânsul, ca să nu-l piardă din vedere, urmărindu-l necontenit atât pe vârfurile munților celor mai înalți cât și prin prăpăstiile cele măi adânci și mai primejdioase, atât prin văgăuni și vălcele, cât și prin poeni și preluci[52] până ce ajunseră la apa Moldovei.

Aice, fiind bourelul, pre care îl urmăreau ei, foarte ostenit și asudat de fugă, se aruncă deodată în valurile cele repezi și limpezi ca lacrima ale apei acesteia și cât ai bate în pălmi se făcu nevăzut, ca și când ar fi intrat în pământ.

Dragoș-vodă și tovarășii săi, pierzându-l din ochi și nemaiputându-i da de urmă, cugetară că a apucat pe albia apei în jos și de-aceea merseră și ei o bucată bună de loc la vale, alăturea cu Moldova, până ce ajunseră într-o poiană răsfățată și frumoasă de pe malul acestui râu. În poiana aceea apoi, fiindcă înnoptase acuma hăt binișor și nu puteau merge mai departe de întuneric și osteniți ce erau, se opriră locului ca să mâie.

Iată însă că în revărsatul zorilor, când le era somnul mai dulce, se aude un muget străbătător de bour în partea despre miazănoapte și amiaz.

Dragoș-vodă, cum îl aude, cugetând că e bourul, după care s-au fost luat în ziua premergătoare, sare drept în picioare, deșteaptă și pre ceialalți inși și se pornesc apoi iarăși cu toții în partea aceea, în care se auzise mugetul bourului, adică pe apa Moldovei la vale, și merseră timp de mai multe ore până ce deteră într-o sihlete[53] mare, care se afla în capătul despre miazănoapte-apus a Câmpulungului de astăzi. De aice, auzind iarăși mugetul bourului dincolo de apa Moldovei, apucară în mâna stingă, trecură apa Moldovei de ceealaltă parte, se suiră pe Izvorul sau Părăul-Morii la deal până ce ajunseră la Curmătura Feredeului; de-aice apucară pe coama muntelui Feredeul, în sus, și merseră până ce ajunseră mai până în vârf ul acestuia. Aice, stând puțin locului și poposind, iată că li se arată iarăși un bour, care venea despre muntele Păușa, și care li se păru că e același ce-l pierdură din videre în sara zilei premergătoare.

Dragoș-vodă, cum îl zări, mânios că l-a purtat cine știe pe unde, pune arcul la ochi și dă să-l culce la pământ. Însă bourul, în aceeași clipă, face în dosul unui paltin înalt și gros și să te cam mai duci la fugă spre răsărit.

Dragoș-vodă și ceialalți inși se iau repede după dânsul, ca să nu-l scape și de astă dată din videre, urcă și coboară ca săgeata mai multe dealuri și dâmburi, până ce ajung aproape de un părău, care curgea drept spre răsărit, și la care, fiind bourul prigonit foarte însetat, se opri puțin ca să sorbească vro câteva guri de apă. Urmăritorii săi, care s-au fost împrăștiat unii în dreapta alții în stânga, se opresc asemenea, îl încunjoară din toate părțile, întind arcurile și cât ai clipi din ochi îl culcă la pământ.

Dragoș-vodă, cum îl vede că a căzut jos și nu se mai clintește din loc, bucuria lui, se repezi degrabă la dânsul să-l vadă cât e de mare și gras. Dar când ajunge la starea locului dă, spre cea mai mare mirare a lui, că sălbătăciunea săgetată nu e bour, după cum credea el, ci un simplu bou sălbatic. Deci întorcându-se cătră tovarășii săi, care asemenea alergase ca să vadă sălbătăcimea răpusă, zise într-un ton cam supărat:

— Bată-l pârdalnicul să-l bată!… acesta nu e bour, ci bou sălbatic și fiindcă e bou, bou să se numească de-acuma înainte și locul acesta unde a fost săgetat!

Și cum a spus Dragoș-vodă, așa s-a și întâmplat, căci atât părăul, din care a băut boul cel sălbatic apă, cât și locul unde a fost el săgetat, din momentul acela, Boul le-a rămas numele și tot așa se numesc și în ziua de astăzi.

După aceasta, porunci Dragoș-vodă la vro câțiva feciori voinici să taie vro câțiva brădani tineri, să facă un fel de leasă dintr-înșii să iee boul săgetat, să-l puie pe leasa aceea, să-l rădice pe umeri, și să plece apoi cu toții mai departe, până ce se vede, căci apropiindu-se soarele spre apus, și fiind locul acela foarte sălbatic, nu voiră să rămâie și să mâie acolo.

Feciorii, cât ai bate din pălmi, făcură ceea ce li se spuse, și-apoi se porniră cu toții mai departe la vale pe țărmul părăului, lângă care a fost boul cel sălbatic săgetat.

Ajungând la Gura Boului, care trecea alături cu munții Senatoriului și cu Runcul Boului și se revarsă în Moldovița, trecură de iastalaltă parte și apucară apoi pe țărmul stâng al Moldoviței în jos și merse până la Gura-Dragoșei, care curgea din munții despre răsărit și se vărsa în dreptul muntelui Scăuelele, asemenea în Moldovița. Aice, văzând ei că, dacă s-ar duce mai departe la vale, ar merge mai mult spre amiază, și nu. după cum le-a fost spus săhastrul, spre răsărit, stătură locului, se odihniră puțin, și apoi, după ce dete locului acestuia numele de Popasul lui Dragoș, apucară pe părău, la care au fost ajuns, în sus, și în mai puțin de trei pătrări de oară ajunseră într-o câmpie largă și frumoasă, care se-ntindea pe de-o parte și pe de alta a părăului acestuia.

În câmpia aceea, plăcându-i foarte mult atât lui Dragoș-vodă cât și tovarășilor săi, hotărâră să se oprească, să stee un timp mai îndelungat și să se odihnească, căci alergăturile și zbuciumările din zilele trecute le sleiră mai toate puterile.

Și cum au hotărât, așa au și făcut. Își aleseră un loc mai larg și mai îndemnatic, și fiindcă și soarele începuse acuma a se ascunde după piscul munților, unii se apucară să doboare niște ciungi ca să facă foc, alții se puseră să jupească boul ce-l adusese cu sine, și iarăși alții începură a tăia feliuriți brădani, făgani, precum și alți copăcei și a face dintr-înșii un fel de lagăr. Și așa în scurt timp lagărul era făcut gata, focul aprins, boul jupit și carnea lui pusă pe cărbuni ca să se frigă.

Însă până a se frige carnea, unii dintre dânșii, mai sprinteni și deprinși cu păscuitul, bucățeliră un ciung uscat ca sfarocul[54], făcură, cât ai scăpăra dintr-un amnar, mai muie fachii dintr-însul, aprinseră fachiile, se duseră la părăul cel limpede din apropiere și începură a păscui. Și n-a trecut mult timp la mijloc și se-ntoarseră c-o mulțime de pești, precum: păstrăvi, lostoțe[55], lipeni[56], mrene, cleni și ochene[57], de care era bucșit părăul, căci se vedea că până atuncea nime nu îmblase pe acolo ca să prindă pește. Ajungând la lagăr și cinătuind peștii îi puse și pre aceștia pe jăratic ca să se frigă.

După ce s-au fript peștii și carnea deajuns, scoaseră pâinea și ploscele cu vin, ce le-au fost luat cu dânșii când s-au pornit de-acasă și începură a mânca, a bea și a se veseli. Iară după ce au mâncat, au băut și s-au veselit deajuns, fiind acuma hăt târziu și ei osteniți și somnoroși, puse Dragoș-vodă pre vro câțiva inși mai zdraveni să stee de strajă, iară ceealalți se culcară și nu se sculară până a doua zi la prânzul cel mare.

A doua zi, după ce s-au deșteptat și după ce fiecare s-au spălat în apa cea curată și răcoritoare a părăului din apropiere și s-au închinat lui Dumnezeu, Dragoș-vodă se puse în cale cu tovarășii săi să cerceteze locurile de prin împrejurime și abea după aceea, adică după ce le va fi cercetat pre toate și le va fi văzut singur cu ochii săi, să plece mai departe, mai degrabă nu.

Și-n ziua aceea, lăsând pre vro câțiva inși de pază lângă lagărul ce l-au fost făcut în seara zilei premergătoare, toți ceialalți, în frunte cu Dragoș, plecară pe țărmul Dragoșei în sus și se duse până la obârșia acesteia, adică până la Poiana Mărului, de pe culmea căreia, când e timp senin și frumos, se poate vedea, nu numai munții din împrejurime, ci și o parte bună din șesul despre răsărit, care se-ntinde până la apa Sucevei. De aice, se-ntoarse îndărăpt cutreierând mai toate văile, dealurile și munții, care se-ntind de-a dreapta și de-a stânga Dragoșei, precum: Macrișul, Bâtca Macrișului, Bobeica Frumosului, Smidovaticul, Fusa, Lupoaia, Cucureasa și Arșița Tanului. Și abia pe la înserate se întoarseră îndărăpt.

A doua zi apucară pe apa Moldoviței în sus și trecând pe locul unde se află satul de astăzi Vatra Moldoviței, și unde mai târziu Alexandru-vodă cel Bun făcu o mănăstire, merseră până aproape de obârșia Moldoviței, adică până nu departe de Argel, și cercetară dealurile, munții și văile, care se-ntind de-a dreapta și de-a stânga acestui râu, precum: Ionul, Ciocanu, Dămăcușa, Valcanul, Boulețul, Măgura, Strigoiul, Pietrosul, Făgețelul, și mulți alții, de ale căror nume nu-mi mai pot aduce acuma aminte.

A treia zi apucară pe apa Moldoviței la vale, merseră până pe locul unde se află satul de astăzi Frumosul și începură a cutreiera dealurile și munții de prin împrejurimea acestuia până spre Poiana Micului, precum: Arșicioara, Hâga, Comarnicul, Rotunda, Dealul Bradului și Dealul Mărului.

Iată însă că tocmai când ajunseră pe muntele Bobeica și voiau acuma să se întoarcă îndărăpt de unde s-au pornit, le iesă înainte iarăși un bour cu trei stele în frunte, ca și cel dintâi, care, cum dete cu ochii de dânșii, o și rupse la fugă în jos spre răsărit.

Dragoș-vodă și tovarășii săi, cum îl zăresc, deauna[58] se și iau după dânsul, îl urmăresc când în dreapta, când în stânga, când spre răsărit, când spre miazăzi, până ce ajung pe țărmul cel drept al părăului Homorul, ceva mai la vale de mănăstirea Homorului de azi. Aice, nemaiputând bourul fugi de ostenit și asudat ce era, îl strâmtoresc din mai multe părți și-i curmă viața.

— Locul acesta se va chiema de-acuma înainte Bouri, spre aducere aminte de bourii care i-am urmărit până aicea! strigă Dragoș plin de bucurie, după ce s-a apropiat de dânsul și s-a încredințat că întru adevăr e bour și nu bou sălbatec ca cel ce îl săgetase cu vro câteva zile mai nainte.

Și de-atunci și până nu demult Bouri s-a și numit atât locul acesta, cât și un părăuaș care se revarsă în Homor și la gura căruia a fost bourul săgetat. De-un timp încoace unii neștiutori și nepăsători de numiri străbune și mai cu samă venetici străini, adică Haișpinii, care locuiesc în acest loc, au început a-l numi Bori.

Și-acuma, după ce-au săgetat bourul și botezară cu numele lui locul unde i-au curmat firul vieții, îl luară vro câțiva feciori zdraveni pe niște pari și se întoarseră apoi îndărăpt de unde s-au pornit în dimineața zilei aceleia. Și cum ajunseră la starea locului începură iarăși, ca și-n ziua întâia, a mânca, a bea și a se veseli până cătră miezul nopții.

Și așa petrecură ei mai multe zile de-a rândul, parte pe câmpia cea întinsă și frumoasă, parte cutreierând și cercetând munții și văile de prin împrejurime și vânând sălbătăciunile ce le ieșeau în cale.

În același timp însă, cât a petrecut Dragoș-vodă cu soții săi pe câmpia cea întinsă și frumoasă unde și-au rădicat lagărul, au făcut ei și o fântână sub poalele dealului, pe care avea Dragoș-vodă mare plăcere de-a se sui mai ales demineața pe la răsăritul soarelui și-a privi de-acolo în toate părțile. De-atunci s-a numit fântâna aceea Fântâna lui Dragoș și tot așa se numește ea și-n ziua de astăzi, măcar că acuma nime nu poate bea apă dintr-însa, pentru că în anii din urmă s-a risipit și s-a astupat mai cu totul. Iară dealul, sau mai bine zis coasta, sub poalele căruia s-a făcut fântâna aceea, s-a numit dintru început Dealul lui Dragoș, mai pe urmă au început oamenii a-l numi Dealul sau Coasta Dragoșei.

Tot după numele lui Dragoș, s-a numit de atunci încoace și câmpia, unde și-a așezat acesta lagărul său, Câmpul sau Câmpia lui Dragoș, iară părăul de-a lungul căruia se-ntinde această câmpie s-a numit Dragoșa, și tot așa se numește el și astăzi, Câmpul sau Câmpia Dragoșei.

Și după ce a petrecut Dragoș-vodă cu oamenii săi mai multe zile și nopți în lagărul de pe câmpul, despre care ni-a fost până acum vorba, s-au rădicat cu toții și au plecat mai departe pe Dragoșa în sus și merseră până la Poiana Mărului. De-aice, cârnind către, miezul nopții, se duseră mai departe până ce se apropiară de munții de pe malul drept al Suceviței. Aice, dând iarăși de-un părău, care se revarsă în Sucevița și fiind foarte obosiți de drum, se opriră într-o prelucă de pe malul acestui părău, se odihniră puțin, și după aceea porniră iarăși mai departe la vale pe părăul acesta, care, de când a poposit Dragoș și cu oamenii săi lângă dânsul, s-a numit și se numește încă și astăzi Dragoșinul, iară muntele, pe lângă care curge acest părău, Piciorul și Dealul Dragoșinului.

Ajungând la Gura Dragoșinului apucară pe malul Suceviței în jos și nu stete mai mult locului până nu ajunseră în marginea despre răsărit al munților, adică pe locul unde se află în timpul de față satul Marginea. Aice steteră iarăși locului și poposiră.

După ce s-au odihnit și aici deajuns se porniră iarăși mai departe tot spre răsărit până ce ajunse în partea despre apus a satului de astăzi Volovăț, și anume pe dealul care se numește Arșița. Ajunși aice se puseră iarăși în cale să stee mai multe zile, ca și-n Câmpul lui Dragoș de lângă Dragoșa și să cerceteze cu de-a măruntul locurile de prin prejurime.

Și cum se hotărâră, făcură și aice un lagăr.

Sfârșind lagărul de făcut, așeză Dragoș-vodă străji jur împrejurul lui, iară el și cu ceilalți tovarăși ai săi, adică cu sfetnicii, căpitanii oștilor și alți boieri și fii de boieri, care veniră cu dânsul, după ce cinară și se veseliră plini de bucurie, că au ieșit cu ajutorul lui Dumnezeu la țară, se puseră ca să se odihnească.

A doua zi demineață, cum se sculară, trimise Dragoș-vodă pre trei inși dintre cei mai aleși, mai iscusiți și mai viteji căpitani în părțile de prin apropiere ca să iscodească țara în care au intrat, și anume, pre unul spre miazăzi, pre al doilea spre miazănoapte, iară pre al treilea și pre cel din urmă spre răsărit.

Cei doi căpitani dintâi, după ce merseră în părțile în care li s-au spus și după ce cutreierară timp de mai multe oare, adică pe cât le-a fost cu putință, locurile pe unde trecură, se-ntoarseră înapoi cu vestea, că locurile cercetate de dânșii sânt foarte frumoase și mănoase dar nicăiri nu deteră peste vreo urmă de om.

Cel din urmă, cum s-a pornit la iscoadă, nu ajunse departe și dete de-o prelucă răsfățată și împrejmuită de tot feliul de pomi. Iară în mijlocul prelucei acesteia erau niște pietre frumoase cu tot feliul de scrisori și împestrituri pe dânsele, și-ntre pietrele acelea se afla o colibă.

Căpitanul nostru, cum zări coliba, se și apropie de dânsa și întră în nuntru ca să vadă de este cineva într-însa, ori e părăsită și deșartă. Și cum întră în nuntru dete de-o bătrână, care sta înaintea icoanei Maicii Domnului și se ruga. Uimit de ceea ce văzuse se opri deodată locului, neștiind ce să înceapă: să înăinteze mai aproape și să vorbească la dânsa, ori să aștepte până-și va sfârși rugăciunea.

Dar bătrâna, cum simți că a întrat cineva la dânsa, deauna își întoarse capul ca să vadă cine-i, și cum dete cu ochii de dânsul, se și rădică în picioare și întorcându-se cu fața cătră el, începu a-i spune cu deamăruntul: cine și de unde este el, cu cine și cum a venit până acolo, și că ea îi așteaptă acuma demult ca să vie. Iară. după ce-i spuse toate acestea îl rugă ca s-o ducă îndată la Dragoș.

Căpitanul, mirându-se de cele ce le văzu și auzi, crezu la început că se află în fața unei vedenii, și de aceea nici nu mai cuteză a o întreba de unde vinea ea acolo, cine este și cum o cheamă, ci o duse îndată la Dragoș.

Dragoș-vodă, cum o văzu, se miră și el, ca și căpitanul ce-o aduse, că de unde a răsărit deodată femeea aceea. Apoi o întrebă cum o cheamă, cine este și de unde vine să locuiască în acele locuri singuratice.

— Numele meu e Uța! răspunse bătrâna, sunt născută în munții Bradului, și-s fecioară de când trăiesc. Părinții mei au fost boieri de neam, dar răutățile și nestatorniciile timpului m-au făcut să părăsesc lumea din tinerețe și să trăiesc aice singură în rugăciuni, că doară s-a îndura bunul Dumnezeu și ne-a mântui de liftele cele spurcate și rele. Pe tine Doamne, te știu cine ești, știu de ce ți-ai părăsit țara și moșia strămoșească, și de aceea vin acum să-ți spun, că te așteaptă mare mărire. În scurtă vreme ai să ajungi domn și stăpânitor peste întreaga țară, în care ai intrat și neamul tău are să fie mare și vestit și numele lui nu se va șterge niciodată cât timp va mai fi urmă de creștin în țara noastră. Deci locul, pe care ți-ai pus piciorul, când ai ieșit din țara părintească, să nu-l mai părăsești, ci să-l cuprinzi și să-l stăpânești, că nime n-are să ți se poată pune împotrivă!

Și cum rosti bătrâna cuvintele acestea, un nour negru cu fulgere și tunete o cuprinse și cât ai clipi din ochi se făcu nevăzută și de-atunci încoace nime nu i-a mai dat de urmă, nime n-a mai văzut-o, măcar că Dragoș-vodă puse oameni anume ca s-o caute în toate părțile.

Și era femeia aceea în vârstă ca de-o sută de ani, la față cam slută și urâtă, la privire însă blândă, și cine-a văzut-o, i se părea că vede o minune înaintea sa.

Și mai stând Dragoș-vodă, cât timp va mai fi stat, după întâlnirea și vorbirea ce-a avut-o cu bătrâna Uța, pe locul unde și-a fost așezat el lagărul din urmă, cercetă toată țara, în care a intrat, în lungiș și-n curmeziș. Iară după ce s-a încredințat că e mai mult deșartă de cât împoporată, dar foarte întinsă, frumoasă și mănoasă, fiind, pe lângă aceasta împănată cu tot feliul de păduri și codri, dumbrăvi și rediuri și adăpată de o mulțime de râuri și păree[59] cu apă limpede ca lacrima și pline cu tot soiul de pești, s-a hotărât ca să se puie luntre și punte, s-o cuprinză toată, și-apoi să se facă el domnitor și stăpânitor preste dânsa. Dar fiindcă el a fost venit de astădată numai ca s-o iscodească, și avea numai foarte puțini oameni cu dânsul, de-aceea, ca să aibă cu cine o cuprinde și stăpâni, cum a iscodit-o deajuns, s-a întors îndărăpt în țara sa, în Maramureș, și a prins a îndemna pre supușii săi și pre alți români ca să vie și ei cu dânsul.

Și nu mult după aceasta, iată că s-au rădicat mai mulți boieri și popor de rând și s-au pornit cu toții și au venit ca să se așeze în iastalaltă parte de munți, în țara cea nouă, adică în Moldova, căci așa s-a numit țara aceasta după ce a cuprins-o Dragoș-vodă.

Și de astă dată Dragoș-vodă și cei ce au venit cu dânsul nu se porniră de-acasă în chip de vânători ca-ntâia oară, ci ei luară și toată averea lor cu dânșii, și ținură cale dreaptă spre locul acela, unde a stătut Dragoș-vodă de vorbă cu Uța.

Și după ce au sosit și au descălecat pe locul acela, a pus Dragoș vodă să facă o întăritură pe dânsul, adică o cetățuie, ca la timp de rebelie, de mare cumpănă și nevoie să aibă unde a se retrage și de unde a se apăra împotriva dușmanilor.

Și-au făcut o întăritură cu cinci șanțuri din sus de satul de astăzi Volovăț, și anume sub poalele dealului Arșița. Și întăritură aceea, ale cărei urme de ziduri se mai pot vedea încă și astăzi, s-a numit Fortăreț.

Iată însă că, nu mult după ce s-a rădicat întăritură, despre care ne-a fost vorba, mergând vestea în toate părțile că Dragoș-vodă a descălicat în Moldova, îi veniră soli de la Sireti și de la Suceava cu daruri prețioase și-l rugă să ajute pre bieții creștini împotriva caprinilor, a tătarilor și a leșilor și a altor lifte rele, care năvăleau în țară de o bântuiau și-o prădau și multe neajunsuri și neplăceri făceau locuitorilor, din care pricină cei mai mulți dintre dânșii, de frică și groază, luară lumea-n cap, fugind și ascunzându-se prin crierii munților!

Dragoș-vodă, ascultând rugămintea solilor, nu se codi, ci adunând pre toți voinicii săi precum și pre alți români la un loc, șe porni fără întârziere cu dânșii împotriva dușmanilor, și luptându-se cu toții ca niște lei în scurt timp curăță țara de dânșii.

Însă nu trecu multă vreme la mijloc, după biruința aceasta, și se iscă din nou război din partea tătarilor și a leșilor. Dar și Dragoș-vodă, cum prinse de veste că dușmanii voiesc să intre și să prade țara, nu stete mult pe gânduri: ce să-nceapă și ce să facă, ci văzând că țara e în primejdie, deauna și sări la luptă și respinse […] și acest rău, alungind liftele cele rele până departe peste, hotare.

După această nouă învingere asupra dușmanilor s-au adunat căpitanii oștilor și boierii cei mai de frunte la un loc și țiind sfat laolaltă îl alese pe Dragoș cap și domnitor preste întreaga țară, căci Moldova pre vremea aceea nu avea domnitor, și-l rugară să nu locuiască mai mult în cetățuia ce și-a fost făcut-o după descălecarea Moldovei, ci să se așeze în Sireti și-acolo să locuiască.

Dragoș-vodă, fiind un om cu multă chibzuială, nu se puse de pricină, ci ascultând de îndemnul sfetnicilor și a mai marilor oștilor sale, și voind a îndeplini voința poporului băștinaș, care locuia pe-aceea vreme în orașele: Suceava, Sireti și Cotovăț (în timpul de față, orașul acesta nu mai există, ci-n locul lui se află un sătișor, care se numește mai mult Mihuceni de cât Gotovăț), precum și prin vro câteva sate răzlețe deja lungul și de-a latul țării, despre a căror nume nu-mi mai pot aduce acuma aminte, a părăsit cetățuia sa și s-a pornit cu căpitanii oștilor și cu sfetnicii săi, șpre Sireți, unde se hotărî să petreacă până la sfârșitul vieții sale.

Șiretenii, cum au auzit că Dragoș-vodă vine spre dânșii și voiește să se așeze pentru totdeauna în târgul lor, s-au bucurat și au ieșit cu mic cu mare ca să-l întâmpine și să-l ducă cu pompă mare la oraș.

Locul unde au ieșit șiretenii întru întâmpinarea lui Dragoș, precum și a sfetnicilor și căpitanilor săi, și pe care se află astăzi un sătișor mic, s-a numit de-atunci încoace Drăgușenii. Unii însă, mai ales străinii, pe lângă Drăgușeni, îl mai numesc încă și Drăgușana sau Drăgușanca.

După ce s-a așezat Dragoș-vodă în Sireti și după ce-a luat acuma cârma întregii țări asupra sa, aducându-și aminte de proorocia babei Uța, făcu pe locul unde a trăit și s-a aflat aceasta, o biserică de lemn de stejar și alăturea cu biserica aceea a făcut el mai pe urmă și curți domnești și trimise apoi pre mai mulți inși dintre aceia ce venise cu dânsul din Maramureș ca să meargă și să se așeze la acel loc, să-și facă casă și să prindă a lucra pământul de prin împrejurime, iar la vreme de nevoie să sară cu toții și să stee ca un zid întru apărarea țării.

Cei trimiși nu se deteră într-o latură, ci se duseră cu toții și-și făcură fiecare câte-o casă mare și frumoasă din jos de biserică pe locul, care se numește astăzi Săliște.

Și fiindcă atât biserica lui Dragoș-vodă cât și casele de pe lângă dânsa s-au clădit pe țărmul unei vălcele sau părăuaș, pe țărmul căruia a fost coliba Uței, de-aceea atât satul, care mai pre urmă a crescut hăt mare, încât avea șapte biserici, cu o mulțime de curți, cât și părăuașul, care izvorăște de sub dealul Pleșa și se revarsă în jos de sat în Sucevița, s-au numit dintru început Valea Uței, întru aducere aminte de baba Uța, iară mai pe urmă Olovăț.

Murind Dragoș-vodă, care a fost cel dintâi domnitor preste românii din Moldova, și care, în scurtul timp cât a domnit, mare și bine a făcut el țării și supușilor săi, fu dus și înmormântat în biserica din Valea Uței, făcută de dânsul.

La vro câteva sute de ani după moartea și înmormântarea lui Dragoș-vodă, suindu-se pe tronul Moldovei Ștefan-vodă, care a fost unul dintre cei mai înțelepți, mai voinici și mai vestiți domnitori români, și din care pricină s-a numit el apoi Ștefan cel Mare, rădică biserica cea de stejar a lui Dragoș-vodă din Valea Uței, și-o mută pe locul, unde se află astăzi sătișorul Putna și mănăstirea Putnei, și unde se poate vedea și astăzi, iară în locul ei făcu altă biserică de piatră cu mult mai mare și mai frumoasă, care asemenea se poate vedea și acuma.

După moartea lui Ștefan cel Mare și înmormântarea sa la mănăstirea Putnei, viind în decursul timpului alți domni la cârma țării și fiind Moldova, mai ales în partea de sus, adică unde locuim noi astăzi, foarte adeseori călcată, prădată și pustiită de neastâmpărații și neîmpăcații săi dușmani, care ca niște fiare sălbatice năvăleau asupra ei, precum mulți alți locuitori, așa și cei din Valea Uței, de frica și groaza dușmanilor, părăsiră satul și fugiră cu toții spre munte, nădăjduind că mai pre urmă se vor întoarce iarăși îndărăpt. Dar țiind răsmerițele și rebeliile[60] un timp mai îndelungat, și ne mai putându-se nime dintre cei fugiți întoarce îndărăpt la vetrele lor, au început cu timpul pe locul unde erau mai nainte casele lor, biserica cea nouă a lui Ștefan cel Mare și cetățuia lui Dragoș-vodă, a crește dudaie și tot feliul de copaci astfeli, că la vro câteva zecimi de ani după aceea, atât vatra satului cât și locurile de prin împrejurime se prefăcură într-o pădure mare și deasă ca toate pădurile. Ba, ce este și mai mult, nici chiar cetățuia și biserica nu se mai puteau vedea de-nălțimea și desimea tufarilor și-a copacilor, care crescură nu numai pe lângă dânsele, ci până și pe zidurile lor. Iar în loc de oameni întâlneai numai fiare și alte sălbătăciuni care cutreierau pădurea de-a lungul și de-a latul, fără cea mai mică grijă că le va face cineva vreun rău.

Iată însă că într-o zi, cine mai știe câți ani vor fi de atunci, ieșind un cioban cu oile la păscut ajunse cu dânsele până la locul dintre Cainoveț și Surupana, două văi, care se află în partea dinspre amiaz, a satului de astăzi. Acolo își păscu el oile sale până ce se începu a se îngâna ziua cu noaptea. Când a prins acuma a se întuneca hăt binișor și voi a se întoarce cu oile acasă, dă că vro câteva oi, care cu puțin mai nainte de-aceea se despărțise de celelalte și întrase în desișul pădurii, îi lipsesc din turmă. Și cum diete el că-i lipsesc oile, prinse a le căuta încolo și-n coace. Dar degeaba, căci fiind acuma prea târziu, și pădurea, în care au fost întrat ele, prea deasă și întunecoasă, nu le putu nicidecum afla, și de-aceea le lăsă în știrea domnului și se-ntoarse fără de dânsele acasă. A doua zi însă, cum se zări de ziuă, se porni dimpreună cu alți ciobani ca iarăși să le caute.

Ajungând și intrând ciobanii în pădure, în care se pierdură oile, îmblară mai lung timp încolo și încoace, dar degeaba că nici unul nu le putu afla. Și neaflându-le nu le rămase altă decât să se întoarcă înapoi fără de nici o ispravă. Dar iată că la întoarcere dau de-o stâncă foarte mare. Ei văzând stânca aceea, dau să se apropie de dânsa, dar, nu pot, căci era înconjurată din toate părțile de o mulțime de tufari și copaci împleticiți cu iederă, ca și când ar fi fost întărită cu niște ziduri. Văzând ei că cu una cu două nu e chip a se apropia de dânsa, începură bărbătește a da într-o parte și-n alta tufarii și iedera, ce le sta în cale și a se apropia în chipul acesta de dânsa. Iară după ce au ajuns cu mare chiu și vai în apropierea stâncii deteră cu ochii de o peșteră. Și cum deteră ei cu ochii de peștera aceea îndată se și băgară în nuntru, cugetând că vor afla într-însa oile pierdute. Și-ntr-adevăr că le și aflară. Dar pe cât de mare le-a fost bucuria la început, când zăriră oile culcate într-un ungher și rumegând, pe-atât de mare le-a fost »mai după aceea mirarea, când căutară mai bine în dreapta și stânga și văzură că ei nu se află într-o peșteră de rând, cum se găsesc foarte adeseori pe unele locuri și mai ales prin munți, ci într-o încăpere largă și frumoasă, înconjurată de toate părțile cu ziduri și de-asupra cu boltișuri[61]. Și plini de uimire, cum erau, îndată cunoscură și se încredințară, de pe icoanele cele mucegăite, care atârnau pe păreți, precum și de crucile, sfeșnicele și prapurele, care stau răzimate sau aruncate pe jos, că ei nu se află într-o peșteră, ci într-o biserică părăsită. Își luară deci oile și întorcându-se cu dânsele spre casă, pre cine-l întâlneau în drum îl opreau în loc și-i istoriseau că iac-acolo și-acolo au dat peste-o biserică părăsită.

Oamenii și mai ales sătenii, de unde erau ciobanii cu oile pierdute, cum auziră aceea ce le-au istorisit aceștia, se și porniră cu cârdul spre pădurea cu pricina și cum ajunseră la starea locului începură care dincotro a tăia copacii și tufarii de pe lângă biserică și a o scoate la iveală din întunericul pădurii, unde a stat ascunsă cine știe cât timp de ochii oamenilor. Iară după ce o scoaseră la lumină chiemară pietrari și stoleri și-i puseră s-o tencuiască și ș-o văruiască atât pe dinafară cât și pe dinăuntru și s-o acopere.

Pietrarii chiemați, începând a o tencui, deteră de-o ușă tainică, care ducea într-o pivniță. În pivnița aceea deteră ei de un săcriu mare de piatră, în care se aflau oase de om. Iară pre crucea de aur, care asemenea s-a aflat în săcriul acela, sta. scris Dragoș-vodă, un semn că oasele din săcriu erau ale lui Dragoș- vodă, cel dintâi domnitor român al Moldovei, care după moarte a fost înmormântat în biserica cea de lemn făcută de dânsul.

Nu mult după aceasta veniră și alți oameni din satele de prin apropiere și începură a-și face case pe lângă biserica descoperită de ciobani. Și cu cât mai mulți copaci cădeau la pământ cu atâtea mai multe case se rădicau și satul se măria pe zi ce mergea. Dar de astă dată nu s-a făcut pe locul acela, unde a fost el mai nainte, ci din sus de biserică mai spre apus și nici nu s-a mai numit el ca la început, Valea Uței sau Olovăț, ci Volovăț și tot așa se numește el și astăzi.

Și cu cât se înmulțeau sătenii, cu atât și pădurea despre răsărit și despre apus se rărea și scădea mai tare, până ce, în sfârșit ajunseră ei cu răritul dincolo de dealul Arșița, la poalele căruia a fost cetățuia lui Dragoș-vodă.

Și fiindcă în timpul de față locul, unde a fost cetățuia și împrejurimea acesteia e imaș sau toloacă, pe care pasc vitele și porcii volovicenilor, și deoarece din toată cetățuia de odinioară nu se cunosc acuma decât numai niște rămășițe din ziduri și șanțurile care au înconjurat-o, de aceea locul acesta nu se mai pomenește Fortăreț, ca la început, ci Porcăreț.

Timpul și împrejurările toate le schimbă și le preface. Unele se uită cu desăvârșire, iară altele se schimosesc. Așa se vede că s-a întâmplat și cu numirea fortăreței lui Dragoș-vodă.

DRAGOŞ VODĂ

Notă

S. Fl. .M: Tradiţia aceasta am auzit-o de la mai mulţi români din satele Vatra Moldoviţei, Frumosul şi Volovăţ şi din oraşul Şiret. O variantă a acestei tradiţii a publicat-o L.G.B. sub titlul: Emigrarea lui Bogdan Dragoş în Moldova, în Foaia Societăţii pentru literatură şi cultură română în Buco­vina, anul IV, 1868, Cernăuţi, p. 302-305. Două fragmente mai mici, tot din această tradiţie, le-a publicat Ludwig Adolf Staufe-Simiginowicz în Volks- sagen aus der Bukowina, Cernowitz, 1885 şi anume un fragment sub titlul: Die entdeckte Kirche, p. 32, iar celălalt sub titlul: Dragosch, p. 72. (Bise­ricuţa lui Dragoş se află. acuma în cimitirul de la Putna).

COMOARA ÎNGROPATĂ


            Multe și mari neplăceri, neajunsuri și daune au trebuit să mai sufere românii în timpurile trecute. Și nici nu e mirare, după ce țările locuite de dânșii erau hățașul tuturor popoarălor bărbare și păgâne, care veneau din părțile răsăritului și trecând ca niște locuste hămisite printr-însele pe ce puneau mâna pus era.

Și românii de multe ori, văzând că nu e alt chip de scăpare, luau tot ce aveau mai scump în spate și apucau drumul spre codru, unica lor mântuire la vreme de mare nevoie și grea strâmtorare. Iar dacă avea vreun lucru mai scump, pre care nu-l putea sau se temeau să-l iee cu dânșii, îl îngropau într-un loc anumit în pământ, nădăjduind că, întorcându-se cu timpul îndărăpt, îl vor dezgropa și întrebuința ca și mai nainte.

Însă nu numai poporul de rând, țăranii trebuiau să îndure astfel de neplăceri și neajunsuri, ci adeseori chiar domnitorii lor.

Așa i s-a întâmplat, după cum spun bătrânii, și unui domnitor, care a locuit oarecând în Sireti, dar despre a cărui nume nu-și mai poate aduce acuma aminte. Strâmtorat fiind adică într-o bună dimineață de cătră niște dușmani și ne mai având destul timp când să le iasă cu oaste înainte și să se lupte piept la piept cu dânșii, bietul domnitor vrând nevrând trebui să-și scape viața prin fugă.

Mai nainte însă de a apuca lumea în cap de răul liftelor celor rele, care voiau să puie mâna pe dânsul, căută să-și ascundă oare-unde odoarele ce le avea, și mai cu samă comoara domnească. Și în graba cea mare, neaflând un loc mai dosnic și mai potrivit, le aruncă într-o fântână zidită și încunjurată cu gratii de fier, care se afla în apropierea bisericii Sfânta Treime, acoperi apoi fântâna cu lut și cu ce-i mai veni în mână, și după aceea se porni și se duse în treabă-și, căci nu mai era timp de pierdut. Și cum s-a dus, dus a fost până-n ziua de astăzi, căci nime n-a mai auzit de atunci că s-ar fi întors îndărăpt. Și ne mai întorcându-se, poate comoara lui și azi zace acolo, unde a aruncat-o, căci nime până acuma n-a cercat să descopere fântâna și s-o scoată, măcar că urma fântânii aceleia și astăzi se mai poate cunoaște și lesne ar fi de scos.

COMOARA ÎNGROPATĂ

Nota autorului

O variantă a acestei tradiţii a publicat-o Staufe Simiginowicz, vezi op. cit., p. 119.

ȘTEFAN VODĂ  ȘI UNGURII (fragment)

Zice că Ștefan-vodă era, după cum am auzit istorisindu-se din moși-strămoși, omul cel mai înțelept, mai isteț, mai vestit și mai tare dintre toți împărații și craii de pe vremea lui.

În viața sa să se fi luptat el cu multe lifte rele, cu mulți căpcâni, cu multe feliuri de limbi păgâne, cu multe popoară străine, care intrau în țară și cutreerau șesurile și câmpiile cele întinse și mănoase ale Moldovei tocma ca niște lupi hămesiți. El s-a luptat cu tătarii, căzacii, ungurii, turcii, leși și cu câți alții, dară pre toți îi bătea, pre toți îi biruia, căci nime nu era așa de priceput și ajuns de cap ca dânsul, nime nu șția ca dânsul rânduiala războiului.

Odată învinsese el pre toți dușmanii săi, dându-le frică ca să nu-l năcăjească mai mult, ci să-i dee bună pace, dacă li-i de lumea aceasta și dacă li-i dragă viața.

Și în adevăr!… o bucată de vreme nu-l necăjise nime nici într-o parte, și nici un dușman nu se sculă asupra sa, ci-i dădură toți bună pace, temându-și coșii și ferindu-se de el, ca. să nu-i căptușească undeva și să-i sfarme cu totul; căci… să te ferească ceriul Ștefăn-vodă, când se întărită, era mânia lui Dumnezeu… era mai rău și de cât un leu… știi colea, când îl stârnești din culcușul său și-l zâdărăști… bătea și tăia în dușmani ca în curechi, necruțând pre nime, de-ar fi fost măcar ori și cine… să fi fost chiar și frate-său, numai să fi știut că-i dușman.

În timp de pace sta Ștefan pe lângă curtea sa cea strălucită și măreață din Suceava, orânduind cele trebuincioase în țară, grijind de supușii săi, ca să le meargă bine și să fie fericiți și îndestulați atât în timpul domniei, cât și după moartea lui; iară în zilele de sărbătoare petrecea cu curtenii și sfetnicii săi, ieșea, când erau serile sănine, frumoase și călduroase, în grădina de pe lângă curtea domnească, și acolo se preumbla cugetând ne-ntrerupt la cele viitoare și la binele țării.

Dar iată!… toastai când se socotea de a fi mai liniștit, tocma când gândea, că n-o să se mai lupte cu nime, ci va rămâne o bucată de vreme în pace, tocma atunci îi sosește o veste de la Suceava că ungurii se sculară iară asupra moldovenilor și voiră să intre cu toată oastea lor în Moldova, ca să-l bată și să-l răpuie pre Ștefan, și în locul lui să rădice pre un alt domnitor în scaunul Sucevii:

Această știre nu-i prea plăcu lui Ștefan. Dar fiindcă n-avea încotro, trebui să se pregătească cât mai degrabă de război și să plece el mai întâi înaintea dușmanilor, până a nu putea apuca aceștia să între în țara lui. De aceea chiemă el la sine îndată pre toți sfetnicii săi și pre toți căpitanii de oaste și se sfătui cu dânșii, ce să facă și cum să înceapă, că doară vor putea învinge ca și mai nainte pre dușmani.

Sosind cei chiemați puse îndată la cale, ca să se adune toți feciorii cei mai voinici de prin țară la Suceava și de acolo să plece cu toții, cât mai degrabă, în preajma ungurilor.

Ceea ce se sfătuiră ei, se și făcură.

Până în câteva zile o mulțime mare de ostași era adunată la Suceava.

Feciorii cei mai voinici, mai iscusiți și mai isteți ieșiră întru ajutor.

Care de care se îndesa mai nainte… care de care voia să ajungă mai aproape de domnul lor Ștefan, ca la cel mai bun, mai scump și mai iubit părinte, și apoi să plece alăturea cu acesta la război și să dee față cu ungurii, ce cutezară a lăți faima că vor să intre în țara Moldovei și să le răpiască averile, precum o făcuse ei mai de multe ori.

Pe timpul acela erau feciori voinici și inimoși, nu ca feciorii din zilele noastre, care, când aud de vreo bătălie, socot că pică ceriul pe dânșii.

Atunci când auzeau că turcii ori tătarii, ori ungurii, ori alți păgâni și dușmani au intrat în țară și voiesc să o prade, hei! să-i fi văzut numai cum apucau securea, coasa, furca de fier, sau orice le venea în mână și cât ai bate în palme erau pe drum, gata de a da pieptul cu ori și cine și a-și pune chiar și viața pentru țara și legea lor… căci pe atunci mergea treaba altfel!… Românul de pe timpul acela nu se lăsa, ca acuma, călcat în picioare de orice venetic ticăit și flămând și de câți prizăriți și bătuți de Dumnezeu, ci spunea dușmanului odată și pentru totdeauna, să nu-și facă de lucru cu dânsul, dacă nu i-i voia să audă cântându-i la ureche cocoșii din cer și dacă li-i voia să mai vadă sfântul soare.

Așa erau românii pe-acele vremi.

Și cum spusei toată oastea era. adunată la Suceava, gata de ducă, numai una încă-i mai lipsea lui Ștefan-vodă, și apoi avea să se pornească în preajma ungurilor.

Însă nime nu știa ce e pricina, că Ștefan tot tărăgănează cu pornirea și nu se mai aruncă odată pe calul său cel sprinteri ca șoimul… să se puie în fruntea voinicilor adunați și apoi să plece.

Ștefan încă nu spusese nimărui, cum că el n-are bani deajuns de cheltuială pentru oastea sa, ci sta dus pe gânduri: ce să facă?… de unde să mai scoată atâția bani?… căci visteria țării se deșertase mai nainte, când avu de-a se lupta în anii trecuți cii câți și mai câți crai și împărați… de la cine să împrumute el atâta amar de bani, ca să-i ajungă pentru întreaga sa oaste pe timpul cât ar fi să ție lupta?

În urmă totuși se înduplecă și spuse sfetnicilor săi pricina de ce tărăgănează atâta și nu se mai pornește.

Aceștia, auzind pricina, îndată mare deteră de știre în tot orașul, că doară s-ar putea afla oarecine să-l împrumute. Dar nu se afla în tot orașul nici un suflet de creștin, nici un boier, care să fi avut o sumă așa de mare de bani.

Văzând aceasta Ștefan se cam supără… nu că doară lui i-ar fi trebuit bani… dar mai mult pentru oastea sa, pre care o iubea ca ochii din cap.

În această împrejurare dureroasă, iată că i se înfățoșază un fecior voinic, îndrăzneț și bine crescut… Acesta cum ajunse dinaintea lui Ștefan zise:

— Măria-ta! după cum înțeleg, te îngrijești de bani, că n-ai avea cu ce să ne susții pre noi în război?… N-avea nici o grijă, căci doar oameni suntem noi, nu nemică!… știm noi cum să ne îngrijim și să ne agonisim cele trebuincioase… Dară dacă Măria-ta ai numaidecât lipsă de bani, apoi… ce mai atâta vorbă?… ce trebuie să mai stai atâta pe gânduri, ca și când ar pieri lumea de dorul banilor.. să mergem pe la noi prin sat, prin Drăgoești, căci pârcălabul nostru e putred de avut… și te va împrumuta, cu câți bani vei voi… chiar și cu mai mulți de cât îți trebuie!… să ne grăbim, căci ungurii ne așteaptă ca iarba de leac… iac-așa: cu sufletul în palmă și cu inima în dinți!…

Ștefan, auzind aceste cuvinte din gura îndrăznețului fecior, ce sta față în față cu dânsul, zâmbi mai întâi a râde, iară mai pe urmă, întrebându-l pe acesta, ori de întru adevăr are pârcălabul din Drăgoești atâta avere, ca să. fie în stare de a-i împrumuta atâția bani, câți îi trebuie lui, și răspunzându-i acesta că pârcălabul lor e în stare cu banii săi să susție toată oastea moldovenească chiar și un an întreg, porunci îndată, ca să răsune din bucium marșul de pornire.

Abia a scăpat acest cuvânt din gură și toată oastea era în picioare.

Ștefan, luându-și rămas bun de la doamna sa și de la copii, se aruncă pe calul său cel sprinten ca rândunica și pomi înainte.

Toți căpitanii făcură asemenea.

Și colea, când era soarele trecut de prânzul cel mare, un roi de feciori mergeau după Ștefan întocmai ca și albinele, când ies. dintr-un știubei și se duc după matcă, încotro le duce aceasta.

Ștefan-vodă, ieșind cu oastea sa din Suceava pe la satul Areni, care loc se numește astăzi Podul Arenilor, își îndreptă pașii săi drept cătră Drăgoești, care va fi într-o depărtare ca la vro trei mile și jumătate, de nu și mai bine, spre apus de Suceava.

Nu pot spune cu chiteală, cum pe unde va fi mers Ștefan-vodă cu oastea sa, după ce a ieșit din Suceava, căci sunt foarte mulți ani de atunci și cu anevoie de a se ști căile de pe acea vreme, dar după cum se poate presupune, el a trebuit să treacă mai întâi prin țarinile, ce se numesc astăzi Tinoasa și Frumoasa, apoi prin satul Liteni, sau între acestea și satul Zaharești, ca așa să ajungă mai lesne și mai degrabă la Drăgoești, fiindcă pe aici e calea cea mai dreaptă și mai scurtă.

Pe unde a mers, pe unde n-a mers, puțin ne pasă, destul că, când era soarele cruce-amiaz, oastea s-afla lângă Drăgoești, iar Ștefan și cu câțiva dintre căpitanii săi abătură pe la pârcălabul Drăgoi, ale cărui curți se aflau, pe atuncea, alături cu partea despre răsărit a satului de astăzi, tocmai pe locul, care acum se numește Mitoc, unde până în ziua de astăzi se mai pot vedea rămășițele de pietre și cărămizile acelei curți străvechi, precum și urma temeliilor și un păr uriaș, martori adevărați ai timpurilor acelora.

Drăgoi, cum înțelese de Ștefan, că vine la dânsul, deauna îi ieși înainte și-l pofti în curte.

Acesta, intrând în curțile boierului, mult se miră, când văzu, cu ce fel de frumusețe și scumpete sunt împodobite încăperile acestuia, precum și de avuțiile ce se aflau într-însele,… iar după ce îmblă încolo și încoace prin curte, zise lui Drăgoi:

— Am înțeles de la niște oameni, cum că dumneata ai fi foarte avut, că ai avea o mulțime de avere și o comoară de bani, deci fiindcă eu tocmai acuma trebuie să plec la bătaie în preajma ungurilor, ce vreau să vie iarăși asupra noastră, și neavând bani deajuns pe drum și la război pentru toată oastea, de aceea fii bun și-mi împrumută o pătrare[62] de galbeni, până ce m-oi întoarce îndărăpt și atunci îți voi întoarce-o cu mulțămită.

Fiind Drăgoi, precum am spus, un boier foarte avut, având toate bunătățile lumii pe lângă curtea sa, nu se codi mult, ci-i împrumută pătrarea cerută, mai cu samă fiindcă prea bine știa, cine-i Ștefan și ce plătește. (…)

ŞTEFAN VODĂ ŞI UNGURII.

Notă

S. Fl. M.: Tradiţia aceasta mi-a spus-o un român din Drăgoeşti, districtul Gurei Humorului, anume Petrea Rotariu.

ȘTEFAN VODĂ ȘI TURCII


            Ștefan-vodă a fost un domn despre a cărui istețime și vitejie s-a dus vestea, cum se zice, peste nouă țări și nouă mări. De cum s-a suit pe tronul Moldovei și până ce-a pus mâinele pe piept n-a avut nici o zi de pace și odihnă, ca alți oameni, ci tot numai războaie peste războaie. Nu apuca bine a se bate cu un împărat, crai, voevod sau ce era și iarăși trebuia să meargă împotriva altuia. Și poate că el nu s-ar fi bătut de atâtea ori, dacă craii și împărații de primprejur i-ar fi dat pace. Dar, apucându-se dușmanii țării sale mai întâi la ceartă cu dânsul, el fiind un om care nu suferea nici când pre nime să-i sufle în borș, nu se lăsă până ce nu-i da fiecăruia câte-o bătaie de la roate, știi colea… s-o ție-n minte cât a fi și-a trăi, se-nțelege că dacă mai avea noroc să trăiască, și nu se-ntorcea niciodată la scaunul său din Suceava, până ce nu alunga pre toți dușmanii din țară sau îi trimetea de-a dreptul în ceealaltă lume, ca să nu le mai audă de nume.

Așa era Ștefan-vodă, cine vrea să știe, înțelept, isteț, inimos și viteaz cum n-a mai fost altul pe timpul său, de-ai fi umblat să cauți lumea în lungiș și curmeziș. Și cum că întru adevăr a fost așa și nu altfel acuși vă veți încredința din cele ce vi li-oi spune despre dânsul, după cum mi le-au spus și mie alții.

Cu mulți ani mai nainte adică de-a se urca Ștefan-vodă pe tronul Moldovii, zice că împăratul turcesc, acuma nu se știe din care pricină, destul atâta că și-a fost pus ochiul pe Moldova și de aceea căuta el toate chipurile și mijloacele cum ar putea pune și mâna pe dânsa. Dar nu știu cum s-a întâmplat, că niciodată nu și-a putut ajunge scopul. După ce s-a suit Ștefan pe tron iarăși și-a cercat norocul, vroind și pre dânsul a-l subjuga și a-l face să-i plătească haraci, după cum îi plăteau și alți voievozi din alte țări mai nainte subjugate.

Însă Ștefan-vodă mai degrabă și-ar fi dat capul, de cât ar fi închinat cuiva țara de bunăvoie și ar fi plătit haraci. De aceea, înțelegând el, de la cine va fi înțeles, cu ce fel de cuget bun și prietenesc se poartă turcul, a chiemat într-o zi pre toți sfetnicii săi, precum și pre mulți alți boieri și oameni însemnați la sine și ținând cu dânșii sfat le istorisi din fir în păr toate celea ce voiește să înceapă și să facă turcul. Iară după ce le istorisi îi întrebă, zicând:

— Spuneți-mi acuma, boieri dumneavoastră, ce ar fi mai cu cale și mai nimerit să facem?… să-nchinăm țara turcului și să-i plătim haraci, ori să nu-i dăm nemică?

Sfetnicii răspunseră la această întrebare neașteptată, zicând:

— Ba! una ca asta n-om mai faci-o niciodată Moși din strămoșii noștri n-au plătit nimărui haraci, și acum noi să fim aceia care să-i plătim… Au doară banii, ce-ar fi să-i dăm turcului, n-avem noi pe ce-i întrebuința?…

Lui. Ștefan îi plăcu foarte mult răspunsul acesta, căci pare că sfetnicii i l-ar fi cetit din inimă. Dar el nu se mulțămi numai cu atât, ci zise mai departe:

— E foarte frumos din partea dumneavoastră că vă trage inima pentru țară și nu vă place ca să fie Subjugată și despoiată de păgâni. Dar băgați bine de samă, că împăratul turcesc, văzând că nu voim a ne supune, a-i închina țara și-ai plăti haraci, are să se mânie și să se scoale cu putere asupra noastră, și-atunci ce vom face?… Cum ne vom apăra de dânsul, după ce noi românii suntem, așa zicând, numai o mână de oameni, pe când turcii… câtă frunză și iarbă?… Noi, după cum știți și singuri, avem numai foarte puțină oaste, pe când împăratul turcesc are o mulțime nenumărată. Nu știu dacă vom fi în stare să ne apărăm de dânsul, întâmplându-se să se rădice cu putere asupra noastră. Deci încă odată vă fac luători de samă: ce-i de făcut și de început, ca nu cumva după aceea să se împlinească zicala cea veche: dă-mi doamne mintea cea de pe urmă a românului!

— Dacă turcul se va rădica cu putere asupra noastră, după cum prea lesne e de prevăzut, răspunseră sfetnicii, atunci nici noi nu vom sta cu mâinele în șolduri, ci vom căuta toate chipurile

și mijloacele câte numai vor fi cu putință ca să ne apărăm de dânsul.

— Nu-i vorbă că așa ar trebui să facă fiecare român adevărat, când vede că domnul său e în primejdie și țara amenințată de-a fi cotropită de păgâni. Dar de una, drept să vă spun, că totuși mă tem, ca nu cumva, când voi fi în dricul nevoiei, să mă lăsați ca frunza pe apă… Mulți sunt, care, înainte de război, se arată cei mai viteji oameni de pe fața pământului, iar când vine treaba la adică, atunci dau dos la față și… pe ici în colo ți-i drumul!…

— Cât despre una ca aceasta să ne ferească sfinții, căci doară nu suntem noi epuri să ne spăriem de toată nemica, ci români și-apoi românul, mai ales când îi vine mucul la deget, nu se lasă cu una cu două!

— Atât am voit să știu, zise Ștefan, mai mult nemică! (…)

Și cum a zis Ștefan-vodă, așa s-a și întâmplat, căci ce zicea el odată, zis era.

Împăratul turcesc însă, cum a prins de veste despre hotărârea lui Ștefan-vodă, s-a făcut foc și pară de mânie și i-a scris ca pe loc să-i trimită haraciu[63], ori de nu, va fi vai și amar de capul lui. A cugetat pe semne turcul în mintea sa că Ștefan, cum îi va vedea scrisoarea, s-a vârî în toate răcorile și-ndată îi va trimite banii..Dar s-a înșelat amar, căci Ștefan-vodă nu era unul din cei ce se înspăimânta așa degrabă… El cum primi scrisoarea aceasta a spus trimisului turcesc să se întoarcă înapoi de unde a venit și să spuie stăpânului său că dacă-i trebuie haraci din Moldova să vie singur și să și-l iee.

Trimisul se-ntoarse și spuse stăpânului său ce avu să-i spuie.

Împăratul, văzând că Ștefan se-mpotrivește, că nu vrea de bunăvoie să-i trimită haraciu, îi mai scrise odată, și încă odată și tot așa în vro câteva rânduri, și de câte ori îi scria, de-atâtea ori mai tare îl amenința.

Dar Ștefan nici grijă n-avea. El totdeauna îi răspundea ca și-ntâiași dată, că dacă voiește numaidecât să aibă haraciu și din Moldova să vie singur și să și-l iee, să vadă cum l-a lua… Iar cât despre dânsul, zice, că nu i l-a da de bunăvoie în veci și purure, de-ar ști că s-ar întâmpla nu știu ce să se-ntâmple.

Trimisul, ce era să facă?… să se puie cu Ștefan în poară?… Atâta i-ar fi trebuit, mai mult nemică!… Își luă deci catrafusele și, fără să mai zică vreun cuvânt, se-ntoarse frumușel înapoi de unde a venit.

Ștefan, cum petrecu cu nepusa în masă și cea de pe urmă oară pe trimis, văzând că nu poate cu una cu două s-o scoată cu turcul la capăt, porunci ca să se adune degrabă toți sfetnicii la un loc, spuind că are să le împărtășească niște lucruri foarte cumpănitoare. Iară după ce aceștia se adunară le zise:

Iacă, scumpilor mei sfetnici, ce voiește împăratul turcesc să facă cu mine și cu voi toți; zice că are să vie cu oaste asupra Moldovei ca să ne facă mii și fărâmi, pentru că nu voim să-i închinăm țara și să-i plătim haraciu. Și când turcul spune una ca asta, să știți că nu e lucru de șagă.(…) …Deci v-am chiemat ca să aud și acuma care e părerea dumneavoastră?… Împlini-vă-veți făgăduința, care mi-ați dat-o acum câteva luni?… Și dacă aveți de gând s-o împliniți, apoi ce-ar fi mai bine să începem să facem?

Toți sfetnicii, precum și ceialalți boieri, care se mai aflau adunați în preajma lui Ștefan, strigară într-un glas, că mai degrabă vor muri până întru unu, de cât se vor lăsa a fi cotropiți de păgâni.

— Așa am cugetat și eu, zise Ștefan. De-acuma la lucru, căci timpul e scurt!… Ca mâini o să ne trezim cu turcul în țară!…

Și cum rosti cuvintele acestea și se despărți delaolaltă, atât Ștefan-vodă, cât și sfetnicii săi începură din toate părțile a se pregăti din răsputeri de război. Și unii și alții răsculară și adunară poporul de pe la sate, căci pe timpul acela nu era, ca acuma, atâta oaste învățată, câtă ar fi fost în stare să deie față cu oastea unui împărat de pănura celui turcesc, ci mai mult poporul de la țară era apărătoriul și scutitoriul adevărat al țării. Și până-n câteva zile era o mulțime mare de oaste adunată la Suceava, gata ca la cel dintâi semn să se pornească împotriva păgânilor.

Turcul, pe de altă parte, cum a auzit de la trimisul său, că Ștefan-vodă, nu numai că nu voiește, să-i închine țara și să-i plătească haraci, ci încă îl ie și peste picior, chiemă toată oastea cât o avea la un loc, și mai degrabă de cum și-ar putea cineva închipui se porni cu dânsa asupra Moldovei. Și erau turci de nu le mai știai numărul și când ajunseră la marginea Moldovei și intrară peste hotare era mânia lui Dumnezeu ce făceau.

Dar lasă că și românii nu stau cu mâinile în șolduri să-i aștepte ca să le scurteze viața mai nainte de ce li-a sosi vremea. Ei cum prinseră de veste că turcul a intrat nepoftit în țară, se porniră cu Ștefan-vodă în frunte înaintea lor și cum sosiră față

În față unde nu începură a mi-i lua la ochi cu săgețile și-a se bate cu dânșii ca niște lei înfuriați, când surit amenințați cu moarte în însuși culcușul lor. Și se încinse o bătaie ca aceea pe viață și pe moarte, de cugetai că e prăpădul lumii, nu alta.

Dar ce folos de toată bărbăția și vitejia românilor, după ce erau poate pe zece părți mai mulți turci decât dânșii. Era tocmai așa ca și când ar sări un jurat la bătaie împotriva unui sat întreg. Cum să învingă juratul pre sat, fie acela chiar și un uriaș, dacă e numai unul singur?

Ștefan-vodă, omul ce nu se lasă cu una cu două a fi spăriat și care foarte bine se pricepe la apucături războinice, văzând că sunt atâția turci și că la șes e peste putință a ține piept cu dânșii, o întoarse altmintrelea, începu adică a se retrage pe-ncetul cu oastea sa spre munți și a-i face prin aceasta pre turci să creadă că el ar fugi de dânșii.

Turcii, nici visând măcar cu ce fel de gânduri se poartă Ștefan, se luară la fugă după dânsul.

Dar Ștefan, după ce se retrage cu oastea sa ca la vro câteva mii de pași, deodată sta locului, se mai bătea cât se mai bătea cu dânșii, iarăși se retrăgea, și tot așa făcând el în mai multe rânduri, până ce-i ademeni sub poala munților.

Turcul, ca turcul, se ținea morțiș de el, voind numaidecât să pună mâna pe dânsul și să-l nimicească cu oaste cu tot. Și cum ajunse sub poalele munților se-ncinsă din nou lupta, însă de astă dată, nu ca mai nainte, ci cu mai mare înverșunare.

Ștefan se luptă și acum ca un leu cu dânșii și pre mulți îi trimise în ceealaltă lume. Dar ce folos de toată istețimea și vitejia lui, ce folos de toate ademenirile și apucăturile sale, că de la o vreme totuși n-a fost în stare să ție și mai departe piept cu dânșii, căci cei mai mulți dintre voinicii săi de frunte, începând de la sfetnici și până la cel din urmă ostaș de rând, picară acu jertfă înfuriatului și neîmpăcatului păgân. Iară cei ce mai rămase în viață, nemaiputându-se ține pe picioare de vlăguiți și osteniți ce erau, temându-se ca să nu cadă și ei jertfă fără vreun folos pentru sine, pentru domnul lor și pentru țară, începură a da îndărăpt, a se împrăștia și a se ascunde prin desișurile munților și acolo a aștepta apoi un timp mai bun și mai potrivit spre a se putea iarăși scula împotriva dușmanilor.

Văzând Ștefan că nu e mai mult chip de învingere, că ostașii și țăranii ce-l însoțiră în acest război cumplit și care mai scăpară teferi de urgia păgânilor, se răzlețesc din ce în ce în toate părțile, se supără în adâncul inimii sale și nu știa singur ce să mai înceapă și să facă. Să fi voit a-și mai încerca odată norocul, cine mai știe… poate că ostașii l-ar fi ascultat și s-ar fi luptat până ce cu toții ar fi murit, căci îl iubeau ca ochii din cap și orice li-ar fi spus îl ascultau. Dar el de supărat peste măsură și dus pe gânduri cum era, căci una ca aceasta, să fie învins, de când s-a suit pe tronul Moldovei, nu i s-a fost întâmplat, cum văzu că turcii înving și că mai mult nu e chip de scăpare, începu a alerga încolo și-ncoace în fuga calului, ca și când ar fi voit să scoată din fundul pământului o oaste nouă, o oaste mai puternică și mai odihnită de cum era aceea ce s-a fost răzlețit acum prin desișurile și prin văgăunile munților, și așa, neștiind singur ce face, se porni prin pădure pe sub poala munților și se duse, într-o fierbințeală, cât timp s-a fi dus, până ce ajunse într-o lucină nu departe de satul de astăzi Putna. Iară după ce ajunse în Lucina aceea, văzând că bietul său cal de asudat, de ostenit și de flămând ce era nu-l poate duce mai departe, i se făcu milă de dânsul, descălică și-i dete drumul ca să se mai odihnească, să pască și să mai prindă la putere. Apoi se puse și el să șadă la tulpina unui copac. Și cum sta el aice, dus pe gânduri asupra celor ce i s-au întâmplat, privind din când în când încolo și-ncoace în întunericul nopții, căci înserase acuma când a ajuns în Lucina aceea, iată că la o depărtare de vro câteva zeci de pași de dânsul vede zarea unei lumini licurind printre crengile unor copaci. Voind să știe ce fel de lumină e aceea și cine poate să locuiască în niște locuri așa de sălbatice, cum era pe timpul acela locul, unde se afla el, prinse degrabă calul și se îndreptă în partea aceea dincotro se zărea lumina. Iară după ce se apropie, ce să-i vadă ochii?… o stâncă mare, înconjurată de jur împrejur cine știe de câți veci, cu partea despre miazăzi și apus săpată de sus și până jos cu dalta, aflându-se în cea dintâi trei ferestruici mici, iară în cea din urmă o ușă întărită cu drugi de lemn. În una din cele trei ferești și acuma ardea lumina, ce-a fost zărit-o el puțin mai nainte»

Aceasta era casa sau chilia de piatră, care și până în ziua de astăzi se poate vedea pe malul drept al părâului Vițelu, nu departe spre miazăzi de satul Putna.

Ștefan-vodă, cum văzu stânca aceasta și lumina ce lucea într-însa, îndată se pricepu că nu poate fi o stâncă de rând, ci ea trebuie să fie pe dinăuntru săpată și să locuiască cineva într-însa.

Deci, legând calul de creanga unui copac, se duse mai aproape de stâncă, o privi de-amăruntul de jur împrejur, și cum se uita iată că dă, de o ușă, și cum dete cu ochii de ușa aceea se duce și bate într-însa ca să fie slobozit în nuntru.

Iară după ce bătu de vro câteva ori, un glas din nuntru întrebă:

— Cine e acolo?

— Eu sunt! răspunse Ștefan

— Și cine ești tu?

— Ștefan-vodă!

— Nu se poate!

— De bună samă!

— Și dacă întru adevăr ești tu Ștefan-vodă, spune-mi ce cauți prin aceste locuri pustii, unde n-ai mai fost până acuma niciodată?

Greu îi pică lui Ștefan-vodă să răspundă la această întrebare neașteptată, și mai multe minute stete în cumpănă: ce să facă?… să se mărturisească unei ființe necunoscute, ori să încalece pe cal și să se ducă unde l-a duce acesta, numai să n-aibă a rosti cuvântul învins, care nu l-a rostit încă niciodată până atunci. Dar întunericul nopții și urletul cumplit al unor lupi din apropiere îl făcură să-și calce pe inimă și să rostească cuvintele, care nici prin vis nu i-au trecut că le va rosti vreodată. El zise:

— Ce să caut?… află, ori cine vei fi, că sunt bătut de turci, și acuma fug de dânșii!… Te rog deci dară să fii așa de bun și să mă primești de mas, căci noaptea aceasta e întunecoasă, pare mai întunecoasă decât toate nopțile de până acuma și eu nu știu încotro să apuc și să mă duc prin codrii în care am intrat…

— Ștefan-vodă să fie bătut de turci?… asta nu e cu putință!… zi mai bine că ești altcineva, iar nu Ștefan-vodă cel viteaz și-atunci mai degrabă te-oi crede și ți-oi da drumul înnuntru!

— Bine-ar fi, când altul ar fi aice în locul meu, dar durere… de astă dată norocul m-a părăsit, și-acuma mă aflu unde nici n-am gândit!

Săhastrul, căci glasul ce a vorbit din nuntru era glasul unui săhastru, cum auzi că străinul, ce-a bătut la ușa sa e Ștefan-vodă, îndată i-a deschis ușa și l-a poftit în nuntru. Apoi îl întrebă cum s-a întâmplat ca să fie învins de turci, care să fie pricina, după ce mai nainte n-a fost în stare niciodată să-l învingă.

Ștefan îi istorisi de la început toate, cum a cerut turcul haraciu de la dânsul, cum s-a sculat cu putere asupra lui, cum a mers el cu românii săi împotriva turcilor și cum s-au bătut cu dânșii. Mai pe scurt îi spuse toate din fir în păr cum s-au întâmplat de la început până ce-a fost nevoit să fugă de-naintea păgânilor,

— Nu fii supărat, Măria-Ta! zise săhastrul, după ce a ascultat cu luare-aminte. Multe lifte barbare au voit, în decursul timpului, să stângă pre români de pe fața pământului și să subjuge această țară, însă Dumnezeu cel drept și puternic nu i-a lăsat să-și împlinească dorința, el nu te va lăsa nici pe Măria-Ta să rămâi de râs, ci mai degrabă de cum îți poți singur închipui ai să învingi cu ajutorul său pre turci și ai să-i alungi cine știe unde peste hotarele țării. (…)

…Pofti pre Ștefan să șadă pe-o lăicioară sau mai bine zis pe-o muchie de stâncă săpată în formă de lăicioară, iar el ieși degrabă din chilie afară și adăposti calul dedesubtul chiliei sale sub o aripă a stâncii, căci urletul lupilor, ce-l auzise Ștefan, se apropia din ce în ce mai tare de stâncă. Apoi intră în nuntru, puse ce avu mai ales și mai bun de mâncare pe-o mescioară rotundă, asemenea de piatră, și pofti pre Ștefan la ospăț.

Ștefan nu se lăsă mult îmbiat, căci trecuse mai bine de-o zi și jumătate de când nu luasă nici o fărmătură de pârâie în gură. Și iată că, pe când sta el și cu săhastru la masă și ospăta, vorbind despre întâmplările trecute, unde nu mi se pornește de-odată un urlet ca acela împrejurul stâncii de se răsună văile de prin apropiere.

Ștefan, când auzi urletul lupilor, sări drept în sus de la masă, pusă mâna pe sabie și zise înspăimântat cătră săhastru:

— Părinte! ne-au încunjurat lupii… ce e de făcut?

— Ce să facem,… nemică! lasă-i să urle cât le place, căci noi nici așa nu avem nici un lăutar care să ne cânte la masă… lasă încalte să ne cânte ei!

— Știi că ești cam hazliu. Dar să lăsăm acuma șaga la o parte; lupii, după cum se vede, sunt mulți, poate să străbată în nuntru și atunci nu știu zău cum vom putea scăpa de dânșii?

— N-avea nici o teamă, căci noi suntem aici întăriți mai dihai de cât un împărat într-o cetate.

— Dar calul meu?

— Nici lui n-are să i se întâmple nemică, căci și el e tot atât de bine scutit, ca și noi!

Ștefan, când auzi cuvintele acestea, se mai liniști puțin, se puse la masă și-ntre urletele lupilor, care se învârtiră de mai multe ori primprejurul și pe deasupra chiliei, ospătară mai departe. Iară după ce se sculă de la masă și după ce lupii, văzând că nu pot să puie labele pe prada ce-au fost adulmecat-o, încetară de urlat și se depărtară prin desișul pădurii, se puse ca să se odihnească, căci era foarte obosit de luptele, ce le-a avut în zilele trecute, cât și de drumul cel depărtat de pe câmpul de război. (…)

— După aceasta, mulțămind Ștefan-vodă din toată inima săhastrului pentru primirea, mângâierea și sfatul lui părintesc, își luă rămas bun de la dânsul, se scoborî de pe vârful stâncii, scoase calul din pivnița, în care l-a fost adăpostit săhastrul de cu sară, se sui călare și se porni ca să-și caute oamenii cu care să plece iarăși împotriva turcilor. Și mergând el așa, cât timp va fi mers, și ieșind la țară, în puține zile strânse o mulțime de popor pe lângă sine și cu acesta se porni apoi iarăși împotriva turcilor.

Turcii, văzând că Ștefan-vodă nu se mai arată, iară oastea lui, câtă a mai rămas în viață, s-a împrăștiat în toate părțile ca puii cei de potârniche, socotiră că a lor e acuma Moldova, că nime n-a mai cuteza să se scoale cu arma asupra lor, și de-aceea începură și ei a se împrăștia în mai multe părți și. a prăda țara, luând tot ce le pica în mână sau arzând tot ce nu puteau lua cu dânșii. Și bucuria lor era nespus de mare că s-au cotorosit de un om îndărăptnic și primejdios ca Ștefan-vodă.

Dar zădarnic le-a fost toată bucuria, căci tocmai pe când nu visau ei, iată că Ștefan-vodă cu oamenii care îi adunase din părțile despre miazănoapte ale Moldovei, adică din partea Rădăuțului și a Cernăuțului de astăzi, precum și cu cei care mai nainte s-au fost ascuns prin crierii munților, se repezi pe neașteptate și cu o furie nemaiauzită asupra lor.

Și după ce a început acuma Ștefan a se bate cu turcii, iată că a dat Dumnezeu un nour și o negură deasă și foarte întunecoasă în partea aceea, unde se aflau turcii, că nu vedeau defel unii pre alții, și din nour curgea ploaie cu foc asupra lor. Și-n zăpăceala cea mare au început acuma a se bate și-a se tăia între ei. Iar pe când se întâmpla această măcelărie nemaipomenită de oameni, o basma roșă ca para focului plutea în aer pe deasupra lor.

În partea aceasta însă, unde era Ștefan-vodă cu oamenii săi, era sănin și frumos și oștii sale nime nu-i făcea nemică. Dar el cu ai săi bătea și tăia în turci ca-n curechi, și nu le da nicidecum rând ca să-și vie cât de puțin în fire.

Și pe când zăpăciala și încurcala turcilor era mai mare și mai înfiorătoare, pe când se tăiau și se măcelăreau mai cumplit, iată că scapă un turc călare din mijlocul îmbulzelei turcești și văzând cele ce se întâmplă, strigă în gura mare:

— Stați fraților locului, că nu ne bate Ștefan-vodă, ci ne bate Dumnezeu pentru răutatea și dauna cea mare, care am. făcut-o acestei țări!

Turcii, auzind glasul,” care se vede că era a vreunui pașă, și văzând că nu e bine de dânșii, bucuroși s-ar fi încetat de a se bate și s-ar fi împăcat, numai dacă ar fi putut și ar fi avut când. Dar degeaba, căci acuma de-ar și fi voit orișcât să se împace, Ștefan-vodă nu le da rând, ci apucându-i mereu din coaste și de la spate, nu se lăsă până ce pre cei mai mulți dintre dânșii nu-i trimise pre ceealaltă lume, iar pre cei ce mai scăpară ca prin urechile acului de moarte, nu-i îngădui nici un pic până ce nu-i alungă pre toți peste Dunăre și curăți țara pe mai multă vreme de dânșii.

Și după ce a învins Ștefan pre turci și-a scăpat țara de dânșii, s-a întors îndărăpt, unde-a fost lupta mai înverșunată, a poruncit să se adune la un loc pre toți ostașii, câți au căzut morți în luptă, a spus să facă mai multe movile din dânșii, să-i prohodească ca pre niște voinici și creștini adevărați, să-i acopere frumos cu țărână ca și pre ori care alt creștin.

Și cum a poruncit Ștefan-vodă, așa s-a și făcut, și el încă a stătut de față, până ce toți s-au înmormântat cum se cuvine.

Iară după ce a împlinit această dătorie creștinească, a dat drumul tuturor oamenilor care l-au ajutat cu atâta credință și bărbăție, ca să meargă fiecare pe la vetrele sale, și s-a întors și el plin de voie bună la scaunul său din orașul Suceava.

ŞTEFAN VODĂ ŞI TURCII

Note:

S. Fl. M.: Tradiţia aceasta mi-a istorisit-o, în vara anului 1882, un român din satul Horodnicul de Jos, şi altul din Putna. Un fragment scurt dintr-însa l-a publicat şi Staufe Simiginowicz, op. cit., p. 6, sub titlul: Kloster Putna, iar altul tot în op. cit., p. 78, sub titlul: Der Eremit Daniel, Afară de variantele citate, se mai aminteşte tradiţia aceasta, însă numai foarte pe scurt, mai de către toţi aceia ce au scris până acuma câte ceva despre mănăstirea Putna.

Paul Leu: Marian a publicat, pentru prima oară, legenda Stefan-vodă si turcii în Revista politică, anul 1, nr. 2, 3, 1886, p. 12-16 si 15-16.

BORȘENII ȘI TĂTARII

Avani și crunți oameni au mai fost tătarii, și multe supărări, neajunsuri și nevoi trebuiră în decurgerea timpului să sufere românii din partea lor.

Nu-i vorbă că și ei adeseori se apucau nu numai de capul românilor, ci și de a altor popoare și mari neplăceri și daune le făceau și acelora, dar să fi avut vreunul atâta de lucru cu dânșii, cât au avut românii — mai că nu-mi vine a crede.

Azi intrau și prădau Moldova, peste câteva săptămâni sau luni îi vedeai cutreierând Țara Muntenească și iarăși după vro câteva luni te treziai cu dânșii în Ardeal ori în Maramurăș.

Ba, nu odată, după cum spun bătrânii, împărțindu-se în mai multe cete, năvăleau în același timp atât în Țara Muntenească cât și în Moldova sau Ardeal. Și apoi, să te ferească Dumnezeu sfântul ce era, când se vedeau în vreuna din aceste trei țări românești!… Nu-ți trebuia nici ciumă și nici holeră, nici lăcuste, că precum nu cruță ciuma și holera pre oameni, iar lăcustele semănăturile și câmpiile pe unde trec, așa nu cruțau nici tătarii pre nimene. Tot ce le ieșea înainte și le pica în mână, dacă erau oameni îi omora sau îi lega butuc și îi duceau în robie; dacă erau vite, pâine sau alte lucruri prețioase și trebuincioase le prădau, iar cele ce nu le trebuiau sau nu le puteau lua și duce cu dânșii. le nimiceau, dându-le foc să ardă sau răsipindu-le și sfărmându-le, numai să nu rămâe nimic întreg și neatins în urma lor.

Dar bine a zis cine a zis că cofa merge la fântână numai până când i se rupe toarta. Făceau ei românilor adeseori câte una de să-ți tai poala sumanului și să fugi mâncând pământul, dar las-că

și aceștia nu odată, când le venea și lor apă la moară, le da câte o scărmănătură de li se ducea vestea peste nouă mări și nouă țări.

Și, ca să nu mai întindem multă vorbă, voi istorisi de astă dată numai o singură întâmplare, cum a fost adică o astfel de ceată sălbatică zdrobită și nimicită așa zicând numai de către o mână de români din vro câteva sate din partea răsăriteană a Maramureșului și cu deosebire de cei din Borșa.

Vor fi aproape la vro două sute de ani de atunci, când mai bine de douăzeci de mii de tătari răsăriră deodată ca din pământ în Ardeal și de aici se porniră apoi ca o poate de lupi hămisiți pe la Baia Mare în jos spre Țara Ungurească și anume o parte dintre dânșii apucară drumul peste Tisa spre Ugocea în Maramurăș, iar ceealaltă parte prin Țara Oașului cu scopul ca să bată pre unguri, să le prade țara și apoi pre toți cei ce îi vor prinde să-i ducă în robie, robi în patria lor.

Dar se vede că nu a fost să fie astfel după cum și-au propus ei, căci, ajungând cei din urmă până nu departe de podul de la Remetea, o ceată de haiduci care prinsese de veste că au intrat tătarii în țară și care erau ascunși în marginea dreaptă a pădurii din apropierea Remetilor, le iese pe neașteptate înainte, se reped ca un fulger asupra lor și, nici una nici două, începe a mi ți-i culca ca pre niște snopi la pământ.

Tătarii, necunoscând locurile unde au ajuns și văzându-se cu nepusa în masă încunjurați din mai multe părți deodată, mai departe neștiind cam câți haiduci se vor fi aflând prin apropiere, se băgară în toate răcorile și, fără a mai sta mult pe gânduri ce să facă și încotro să apuce, o tuliră într-un gâci spre Negrești, trecură tot într-un suflet dealul cătră satul Budești și de aici înăintând cu cea mai mare răpejune pe la Giulești, nu. se opriră până la Vad. Din Vad, unde se întâlniră și se uniră cu tătarii ce intrară pe la Veleite în Maramurăș, se porniră cu toții mai departe, voind a străbate Valea Izei și a se întoarce pe la Borșa spre Bucovina […]

Românii de prin împrejurime, înțelegând că tătarii se apropie de dânșii și știind din moși strămoși ce sămânță de oameni sânt ei, apucară ce le veni mai degrabă în mână și alergară care dincotro până la Piatra Țiganului și acolo apoi, în strâmtoarea ce despărțea hotarul satului Bârsana de cel al satului Strâmtură, acățându-se ca niște capre sălbatice pe vârful stâncelor din dreapta

Izei, îi așteptară cu nerăbdare până ce vor sosi. Iară după ce sosiră începură dimpreună cu haiducii, care îi hăituiau din urmă ca pre niște fiare răpitoare, a mi-i lua la ochi astfel că numai cu mare chiu și vai putură străbate și trece mai departe prin ploaia de glonțuri și bolovani, care curgeau ca din cofă de pe vârful stâncilor asupra lor.

După încăierarea și scărmănarea aceasta, haiducii, trecându-le, pre cum se vede, pe deoparte pofta de luptă, pe de altă parte văzând că tătarii au apucat acuma calea întoarsă prin satele românești din partea Maramurășului, îi lăsară în pace să se răfuiască românii cu dânșii cum le va veni acestora mai bine la socoteală, iar ei se întoarse înapoi spre Satmare.

Românii din Budești, văzând că haiducii s-au întors îndărăpt și că tătarii se apropie pe Valea Marei de satul lor, ca de aici să treacă apoi pe la Borșa spre Bucovina, trimiseră pe unul din mijlocul lor, anume Ion Pop, ca să alerge degrabă și să dee de știre borșenilor că tătarii în scurt timp au să ajungă și pe la dânșii.

Pop, cât ai bate din pălmi, se aruncă pe un cal sprinten și porni la fugă cât putu lua picioarele acestuia spre Borșa, bietul cal, nemaiputându-se răsufla de asudat și vlăguit ce era, căzu deodată la pământ și rămase pe loc mort. Pop, știind prea bine că nu e mult timp de pierdut, lăsă calul în mijlocul drumului și alergă mai departe pe jos până ce ajunse și intră în Borșa. Aici apoi, abia răsuflându-se de ostenit ce era, începu a spune borșenilor că tătarii, prădând, arzând și nimicind tot ce le stă în cale, se apropie și că nu va trece mult timp până ce vor intra și în satul lor.

Preotul de pe atunci al Borșei, anume Lupu Șandru, auzind ce fel de oaspeți vor să-i cerceteze, adună în cea mai mare grabă întreg satul Borșei la sfat ca să vadă ce fel de mijloace s-ar putea întrebuința doară pot scăpa cu obraz curat de mânia și urgia oardei tătare.

Cum prinseră sătenii de veste ce-i așteaptă, de voie de nevoie se adunară, într-o mică de ceas, mic și mare, tânăr și bătrân, bărbați și femei la un loc și, înspăimântați cum erau, unul zicea una, altul alta, dar nimeni nu era în stare de a afla mijlocul cel mai bun și mai potrivit de scăpare.

Atunci preotul Șandru, văzând că timpul trece și nici unul dintre cei adunați nu pot să iscodească un mijloc potrivit de scăpare, întrerupse deodată vorba și zise cu glas tare ca să-l poată cu toții auzi:

— Oameni buni! Nu e acum timpul ca să facem multe planuri! Tătarii, dacă întru adevăr au de gând să vie spre noi, ceea ce nu e nici o îndoială, de bună samă vor trece prin valea Strâmtoarei; haidem deci să tăiem pădurea Strâmtoarei de pe amândouă laturile Vișeuțului, precum îndătinăm a o tăia iarna la capre, și când va da dușmanul să treacă prin Strâmtoare s-o prăvălim asupra lui și să-l mântuim acolo de zile ca să nu-i mai ducem frica!…

— Minunat sfat!… așa vom face! răspunse adunarea întreagă, și nemijlocit după aceasta, alergând fiecare pe acasă, se înarmară cu puști, coase, securi, furci de fier, lănci, luară ce putură din bunurile lor cele mai prețioase și așa se porniră cu toții spre pădure. Tot atunci trămise preotul Șandru pre câțiva bărbați călare înaintea tătarilor ca să aducă știre despre mulțimea, starea și apropierea lor.

Strâmtoarea sau Strâmtură, pe unde avea, după presupunerea preotului Șandru, să treacă tătarii, e o vale îngustă în depărtare ca la două mile de Borșa, între muntele Steol și Gruiul Lung, care e un deal înalt și întins, acoperit cu păduri bătrâne.

De la satul Borșa și până la Strâmtoare era”, pe timpul acela, un drum spălătocit de râul Vișeului, printre păduri, până la râulețul Cercănel, unde se începe capul Strâmtoarei, la poalele unui deal înalt, din care izvorăște Vișeul ce curge la vale până la un loc numit Poposala și de unde se deschide apoi un șes larg până la Borșa.

Deci cum ajunseră borșenii la Strâmtoarea despre care ni e vorba, mii și mii de mâini se puseră în mișcare; brazii și molizii cei mai groși și mai nalți de pe ambele țărmuri ale Vișeuțului gemeau sub loviturile securilor.

În capătul de sus al Strâmturei, la poalele muntelui Hermariu, este un loc strâmt, ca de vreo zece stânjeni, între stâncile Gruiul Lung și ale Steolului care se numește Cheia. Aici, în acest loc, în puține oare făcură borșenii din brazi și molizi bătrâni, groși și înalți de la douăzeci la treizeci de stânjeni, un clăoiu ca acela, de numai pasărea putea să zboare peste dânsul, pe când omul trebuia să stea cu mâinile încrucișate denaintea lui, fiindcă-i era peste putință a-l trece.

Abia sfârșise românii borșeni de rădicat clăoiul[1] acesta, și iată că unul dintre bărbații ce fură mai nainte trimiși ca cercetași, vine în fuga calului și cum sosește dă de știre că tătarii, trecând prin satul Seliște, prinseră pre mai mult bărbați și femei și după ce i-a luat cu dânșii și deteră foc la vro câteva case, se așăzară în tabere din sus de sat.

În același timp, când cercetașul aduse știrea aceasta, alți doi români, anume Vlad și Juga, stând în Gura Văii Tătarului, cum se numește locul acesta de atunci încoace, răzimați pe mănunchiul lancelor lor, priviau cum se mișcă tătarii încolo și încoace ca niște furnici într-un mușunoi, unii ieșind din tabără, iar alții intrând, unii cărând în spate lucrurile ce le prădase, iară alții trăgând sau împingând pre bieții oameni care căzură în mâna lor. Și cum stau ei astfel și se uitau țintă la dânșii, iată că vro câțiva tătari, care, după cum se vede, erau puși anume ca să stee de strajă, îi văd, și cum îi văd se răped călări asupra lor, voind numaidecât a-i prinde și a-i omorî.

— Să fugim spre iezăr, frate! strigă Iuga, văzând că tătarii s-au pornit spre dânșii și voiesc să-i prindă, acolo-i scăparea noastră și moartea lor… acolo caii tătarilor se vor cufunda și noi îi vom piloni!

Sfatul era bun și fuga sănătoasă, mai ales că nu era mult timp de pierdut. Prind deci amândoi la fugă spre un iezăr, care se afla în apropiere și, după ce ajunse dinsus de dânsul, steteră pe jos.

Tătarii, nici visând măcar, da încă să mai știe ce fel de cursă li s-a pregătit, aleargă în fuga cailor după dânșii și, tocmai când credeau ei că acuma i-au căptușit, sar deodată în iezăr, caii li se cufundă până la pântece și nu se pot defeli urni mai departe.

— Sunteți ai noștri! strigă atunci Vlad plin de bucurie, și cât ai clipi din ochi mai mulți inși fură străpunși de lancea lui Vlad și a lui Juga. Ceialalți tătari însă, câți apucară a scăpa din această cursă, îngroziți fiind de soarta fraților săi, deteră dos la față și o tuliră la fugă îndărăpt în tabără.

Auzind oarda păgână cele ce s-au întâmplat în Gura Văii Tătarului, se umplu de spaimă și cutremur și fără a mai pierde mult timp, să rădicară cu toții din tabăra de la Seliște, luară tot ce prădase și prinsese cu sine și se porniră în grabă spre Borșa.

Preotul Lupu Șandru, înțelegând că tătarii s-au pornit acuma spre Borșa, adună din nou pre bravii săi borșeni la un loc și le zise:

— După cum ați auzit și dumneavoastră, tătarii în scurt timp vor fi aici. Dar nu vă înspăimântați, căci, bun e Dumnezeu, din multe nevoi am scăpat, scăpa-vom cu ajutorul lui și din aceasta!… Să stee numai fiecare bărbat și femee cu bărbăție la locul său și să-și împlinească dătoria cum se cuvine!… Toți avem să murim odată, și dacă ursitoarele ne vor fi ursit ca să murim acum, să murim încalțe ca bărbați și oameni de omenie, luptându-ne din toate puterile pentru scumpa noastră țară și lege!… Să se ducă deci fiecare la bradul și molidul său, care are să fie curmați pe jumătate sau și mai bine, și când vă voi da eu semn atunci fiecare să-l îmboarde la pământ!…

Abia apucă preotul Lupu a rosti cuvintele acestea, și iată că un al doilea cercetaș sosește în puterea calului în Strâmtură și spune că Borșa arde, biserica din mijlocul satului e toată în foc până la vârful crucii; tătarii fură, răpesc tot pe ce pun mâna, și că pe la înserate vor fi, de bună samă, în fața Strâmturei, ca pe a doua zi să poată trece preste munți, în Bucovina.

Cei adunați, mai auzind încă și aceasta, nu stătură mult pe gânduri, ci ascultând sfatul cel înțelept și părințesc al preotului Lupu, se duse și se puse fiecare la locul său fără a mai spune un singur cuvânt.

Toți erau în picioare: tineri și bătrâni, bărbați și femei și fiecare aștepta cu nerăbdare pre cruzii tătari.

Soarele sfințise; începuse acuma a se îngâna ziua cu noapte; pe întinsa și albăstria câmpie a ceriului nu se vedea nici un singur nouraș de pe fața căruia s-ar fi putut presupune ce are să se întâmple în ziua următoare. Prin urmare nime nu putea prevedea că preste vro câteva oare aburii de sânge o să acopere ceriul.

Tătarii ne-mpiedecați și netulburați de nime sosiră și se așezară în fața Strâmturei pe un loc înalt între Vișeu și Cercănel.

Mii și mii de focuri străluceau cine știe până unde prin întunericul nopții și o liniște profundă domnea pretutindeni. Cine putea cugeta că tocmai liniștea aceasta, care era tulburată numai de oftările și gemetele a mai multor mii de creștini, prinși și smulși cu de-a sila din brațele neamurilor și ale prietinilor de prin ținuturile Satmare, Ugocea și Maramureș, cu scop ca să fie depărtați în țări străine, în țările urgiei și ale robiei, unde creștinul nu mai avea nici o zi bună și senină, cine, zic, putea cugeta că liniștea aceasta e semnul unei groaznice înmormântări?

Începură acuma a se revărsa zorile și a se face ziua. Dar soarele nu apucase încă a-și răspândi luminoasele și călduroasele sale raze prin toate fundoaele și ungherele, când se văzu că în tabăra tătarilor se ivește o figură albă, înăintând cu pași tremurători cătră cortul mai marelui conducător, tânărul și frumosul fecior al hanului tătărăsc. Era o femee tânără și foarte frumoasă, învălită într-o haină albă din creștet până în călcâie, și urmată de o ceată întreagă de tătari.

Doi români, anume Mihai Ciceu și Pavel Hancig, care erau și privieau cu cea mai mare băgare de samă dintre stâncile Cercănelului la toate mișcările păgânilor, văzând pre biată femee cum e dusă cu de-a sila spre cort, hotărâră să facă ce vor face doară o pot scăpa.

— Măi Pavele! șopti Ciceu lui Hancig, uită-te ce fac sălbaticii și nelegiuiții păgâni! Ce-a da târgul și norocul, eu pușc tocmai într-acolo, căci e păcat să lăsăm creștina în brațele nelegiuite și spurcate ale păgânilor!

— Dacă puști tu, eu încă voi pușca! răspunse Hancig.

Și cum schimbară cuvintele acestea întrolaltă, flinta lui Mihai Ciceu deauna și dete un trăsnet ca acela care făcu să urle codrii de prin împrejur. Nemijlocit după aceasta slobozi și Pavel Hancig pușca sa de se cutremurară toate stâncile. Apoi încărcară iarăși puștile și iarăși le sloboziră, și iarăși clocotiră munții de sunetul lor.

La auzul acestor împușcături neașteptate începu a se face în tabăra tătară un zgomot cumplit: unii buciumau, alții băteau tobele și iarăși alții strigau dând semn ca să se rădice și să plece cât mai degrabă, cugetând că toată armata Maramureșului e la spatele lor și că de la aceea ar veni trăsnetele ce le auziseră. Nu știau nemică, sărmanii, despre cele ce li s-au pregătit în coastele și în valea Strâmturei, căci să fi știut, cât îi lumea și pământul nu se mai duceau ei într-acolo. Așa însă, neștiind nimic, cât ai scăpăra dintr-un amnar se ridicară și plecară cu cea mai mare grabă. Fiecare da să meargă înainte, să fugă din răsputeri, doară scapă din ghiarele morții.

Furtuna oardei ajunse acuma la Cheia Strâmturei, unde dete peste clăoiul cel mare de brazi și molizi, care-l rădicase cu puțin mai nainte de aceasta românii din Borșa, iar mijlocul și coada se îmbulziră înainte, fără a ști că fruntea stă încremenită locului.

Toți erau acuma grămădiți între păreții Strâmturei.

Preotul Șandru, cum îi vede că au sosit unde a dorit el ca să sosească, își face cruce și apoi șueră și strigă una din răsputeri de se răsună cine știe până unde.

Abea sfârși de strigat și două selbi[2] deodată începură pârâind și vâjâind a se îmborda[3] la vale spre oarda înspăimântată. Dintru început era o tăcere adâncă, mai pe urmă însă se născu un vuiet înfricoșător: țipete, vaiete, și gemete sfășiitoare, strigăte și urlete turbate, amestecate cu îngrozitoarea nechezare a cailor, umplură gura Strâmturei. Era un moment și o priveliște înspăimântătoare!

Tătarii, când auziră împușcăturile și simțiră puterea gloanțelor precum și greutatea copacilor, ce se răsturnau cu o nespusă repegiune asupra lor, turtind și nimicind tot ce le sta în cale. uitară cu totul de miile de creștini, pre care îi prinsese și voiau să-i ducă în robie; fiecare, cuprins de spaima morții, năzuia să-și scape singur viața, să treacă cât mai degrabă înainte prin Strâmtură, și de-acolo printre munți spre Bucovina, căci în urma lor credeau că vine moartea.

Ciceu și Hancig, văzând că tătarii fug mâncând pământul și lasă pre cei prinși în urma lor, alergară degrabă la dânșii, le tăiară curelele și funiile, cu care erau legați, și-n mai puțin de jumătate de oară toți prinșii erau slobozi.

Tătarii care rămase vii, se adunară din toate părțile la un loc și o luptă înverșunată pe moarte și pe viață începu acum între dânșii și românii borșeni. Fiecare tătar căuta cu nemaispusă bărbăție nu numai a-și apăra viața, ci totodată a se și răzbuna pentru frații lor ce fură cu puțin mai nainte de aceasta stâlciți sau omorâți. Dar lasă că și borșenii precum și cei ce fură scăpați de Ciceu și Hancig nu stau cu mâinele în șolduri, ci puștile, securile, coasele, sulițele și spadele se învârteau în mâinile lor mai repede de cum se învârtesc hădăragele[4] îmblăciurilor[5] când se îmblătește trifoiul, și pre cine-l ajungea și lovea, lovit era pentru totdeauna… mult nu mai mișca!…

Tătarii, văzând de la un timp că nu-i chip s-o scoată la capăt cu românii, că aceștia au de gând să-i mântuiască pre toți de zile, începură a se ruga și a zice:

— Lasă, român, că și eu creștin! ceea ce avea să însemneze: dă-mi pace, nu mă omorî, că și eu mă voi face creștin!

În zădar însă le era toată rugămintea, că românii, care prea bine știau din moși-strămoși că rugămintea aceasta însemnează nici mai mult nici mai puțin decât: fă bine, așteaptă rău, sau nu mă lăsa să mor, că nu te-oi lăsa să trăești, se făceau într-o ureche și dumicau într-înșii ca în curechi.

Și așa în vro câteva oare aproape șaptesprezece mii de tătari, între care și feciorul hanului tătărăsc, își aflară mormântul între țărmurile Vișeului.

Ceialalți tătari, care putură scăpa din lupta aceasta, apucară pe râu în sus cătră muntele Steol și, prigoniți fiind de borșeni, fugiră preste muntele Coasta Plaiului spre Bucovina.

Prigonitorii, care au fost ajuns acuma pe vârful muntelui Cifa, văzând că fugarii au trecut preste muntele Brătila în Bucovina, nu se luară mai mult după dânșii, ci-i lăsară să se ducă în știrea domnului, și se întoarse îndărăpt spre câmpul luptei. Sosiți aice atât aceștia, cât și cei ce rămăsese la starea locului, se apucară și culeseră toate prăzile, ce le răpiră tătarii de prin Ardeal și Maramureș, și apoi fiecare se întoarse pe acasă, ducând cu sine tot ce putură lua.

În noaptea următoare veni o furtună cumplită și o ruptură de nori îngropă în năsip și mâl toate sculele ce mai rămăsese neluate dimpreună cu trupurile morților, care nu putuse mai nainte a fi îngropate.

La vro câteva zile după această crâncenă și sângeroasă luptă iată că sosesc și oștile ungurești… la ce?… pesemne să caute cai morți ca să le iee potcoavele! Deoarece însă și caii și tătarii cei morți fură înmormântați înainte de sosirea lor, și prin urmare neavând de la cine lua potcoavele, nici pre cine bate, căci tătarii ce mai scăpase vii, trecură de mult în Bucovina, se apucară și răpiră de la borșeni tot ce aceștia luară de la tătari.

Asta a fost recunoștința și răsplata românilor din Borșa pentru vitejia lor, precum și pentru scăparea celor pre care i-au fost prins tătarii și aveau de gând să-i ducă pentru totdeauna în robie (…).

Tătarii, după ce scăpară teferi și intrară în Bucovina apucară spre amiaz și fugiră neîntrerupt până ce ajunseră pe hotarul satului Poiana Stampei sau Pilugani. Aici apoi, ne mai știind ce să facă și încotro să apuce de vlăguiți și flămânzi ce erau, se așezară pe locul deluros de lângă părăul Teșna împuțită ca să poposească și să se odihnească măcar vro câteva zile și apoi să plece mai departe în țara lor.

În răstimpul acela cât petrecură ei pe locul unde descălicară și care de atunci încoace se numește Tătarul, umblară în dreapta și în stânga căutând doară vor afla vreun pai sau altă cale mai îndosită, care i-ar scoate netulburați de nime la țară.

Și iată că umblând ei așa încolo și încoace, parte căutând plaiul dorit, parte prădând stânele de prin împrejurime, precum și pre oamenii ce-i întâlneau trecând prin munți, dau într-o zi preste un român din Vatra Dornei, care mergea să ducă mâncare ciobanilor săi la stână.

Tătarii, săturați de atâta alergare și căutare, cum îl zăriră, alergară după dânsul, îl prinseră, îl legară cobză pe cal și-l făcură cu de-a sila să le arate drumul pe unde s-ar putea ei mai lesne și mai degrabă întoarce în țară.

Ce le va fi spus românul prins, cum și pe unde le-a arătat el că ar putea ieși la țară, nu știu. Atâta se știe numai că pornindu-se tătarii din Poiana Stampei și trecând pre din sus de satul de azi Căndreni, iară de aici preste muntele Oușorul spre satul Iacobeni, când ajunse la părăul Hagiului, o pățiră tocmai ca și frații lor la Strâmtură de la Borșa.

Prinzând adică românii din ținutul Dornei de veste, acuma de la cine vor fi prins, că tătarii voiesc să treacă pe acolo, se adunară la un loc, înțânară[6] pădurea de pe părăul Hagiului, și când deteră tătarii să treacă, săriră deodată cu toții de prin desimea pădurii, unde erau ascunși, prăvăliră copacii asupra lor și în câteva minute, îi nimiciră pre toți, afară de doi inși, care scăpară ca prin urechile acului și care se ascunseră în desișul pădurii.

La vro câteva zile, și anume după ce părăsiră acuma toți românii locul de luptă, cei doi tătari ieșiră din ascunzișul lor și se așezară într-o prelucă numită Preluca lui Haidan, unde petrecură un timp mai îndelungat până ce mâncară tot ce avură.

Ce folos însă că tot nu putură scăpa cu viață. Nu mult după aceasta, după ce-și tăiară și-și mâncară acuma și caii, și ca să nu moară de foame, începură a umbla încolo și încoace ca niște besmetici doară află măcar oarișceva de rândul gurii, dete un român din Vatra Dornei, anume Saghin Popescu, cu crucea peste dânșii și prinzându-i îi ucise și pre aceștia.

Astfel se stinse până într-unui toți tătarii, câți intrară în Ardeal și Maramureș cu scop nu numai să prade, ci totodată să și ducă pre toți românii și româncele, ce le-or prinde, în robie.

Deci bine-a zis, cine-a zis că cel ce sapă groapa altuia, singur cade într-însa.

BORŞENII ŞI TĂTARII

Nota autorului

Tradiţia aceasta am scris-o după istorisirea mai multor români din satele Poiana Stampei sau Pilugani, şi Căndreni, precum şi după tradiţia intitulată Victoria românilor la Borşa şi publicată de Alexiu Anderco în Familia, anul VI, Pesta, 1870, p. 315.

Unii români din Căndreni istorisesc că în apropierea Căndrenilor şi anume în partea despre răsărit, cum se merge spre Dorna, să fi fost în vre­mea veche asemenea o bătălie şi un măcel foarte mare. Dovadă despre aceasta, după cum spun ei, e o movilă hăt mărişoară, care se află în acest loc şi-n care se presupune că sunt corpuri de oameni şi arme îngropate, pentru că mai de multe ori s-au aflat în preajma ei frânturi de arme, lănci, spade, bărzi, cămeşi de zele, precum şi securi, care după forma şi mărimea lor se cunoşteau de departe că sunt foarte vechi. Însă oamenii, care le-au aflat, necunoscând însemnătatea lor cea mare, voind a face dintr-însele felurite unelte, mai ales însă securi, le-au nimicit pre toate.

E probabil, că tătarii, după cum spune tradiţia, înainte de a trece muntele Ouşorul spre Iacobeni, să fi avut şi-n acest loc o luptă cu românii.

Frânturi de arme şi cămeşi de zele se află dealmintrelea şi prin alte locuri de prin munţii Bucovinei, nu numai în acelea despre care s-a amintit în această colecţiune de Tradiţii. Eu singur am văzut la sfinţia sa părintele Is. Procopeanu un fel de bardă, care s-a aflat lângă movila amintită mai sus; apoi o bucată de spadă, aflată pre părăul Tătarca, şi mai multe frânturi de cămeşi de zele aflate în feliurite locuri de prin munţii Bucovinei.

ORIGINEA NUMELUI PRELIPCEAN

Zice că pe la Paști, cine mai știe câte sute de ani vor fi de atunci, s-au adunat mai mulți feciori și fete din satul Prelipcea, de peste Prut, la un loc și au început, cum e datina din moși-strămoși, a ciocni ouă roșii. Și unii câștigau, alții pierdeau, care după cum îi era norocul.

Unul dintre feciorii de față însă, avea un ou deosebit, ciocnea și spărgea orișcare alt ou cu dânsul… Așa a spart el ouăle la mai mulți inși… Și fiecare du cum îl spărgea, îl lua și-l băga în sân și nime nu-i spunea nemică.

Între feciorii adunați se aflau și șapte frați.

Feciorul cu oul cel tare, ciocnind și cu aceștia, le-a spart și lor toate ouăle.

Frații văzând aceasta, s-au mâniat pe dânsul și i-au spus să le arate oul, căci acela nu poate să fie ou de găină, ouăle celorlalți, ci de pichiure[7], de lemn, de piatră sau de altceva… destul că nu e ou curat!…

Însă n-a voit să-l arate.

Atunci frații s-au mâniat și mai tare și s-au apucat la ceartă cu dânsul, și din vorbă în vorbă a ajuns treaba până la bătaie.

Feciorul, care locuia în apropiere, văzând că nu e șagă, că cei șapte frați vreau numaidecât să-l bată, a strigat pe tatăl său să-i aducă degrabă spada, ca să aibă cu ce se apăra de protivnicii săi, căci pe timpul acela nu erau săbii ca acuma, ci numai spade.

Tatăl său auzindu-l strigând și presupunând că nu e bine, ci trebuie să se întâmple ceva cu dânsul, luă degrabă spada și-ntr-un buc a și fost cu dânsa unde era strânsura adunată.

Însă nu apucă bine a ajunge la fața locului și a întreba ce este când unul dintre cei șapte frați, apucând un par, sau ce va fi fost, îl păli drept în cap și-l culcă mort la pământ.

Atunci feciorul, care era un tânăr înalt, spătos și foarte zdravăn, văzând că au omorât pre tatăl său, i se sui tot sângele în vârful capului de mânie, se repezi ca o săgeată la tatăl său, îi luă spada din mână,. și-apoi… Întorcându-se și avântându-se în dreapta și în stânga, cât ai bate în pălmi îi tăie pre toți cei șapte frați în bucățele.

Văzând ceialalți feciori, care erau de față și care până atuncia stătură ca înlemniți locului, ceea ce s-a întâmplat, deteră năvală care dincotro asupra feciorului ucigaș, voind să-l facă mii de fărâme. Însă feciorul isteț și tare, cum era, făcu ce făcu și spălă putina din mijlocul lor. Iară mai după aceea, văzând că s-a răsculat întreg satul și s-a făcut mare zurbavă din pricina lui, de frică ca să nu fie prins și omorât și el, a părăsit satul, în care s-a născut și a crescut, și îndreptându-se pre amiaz nu se opri până la Horodnicul de Jos din ținutul Rădăuțului.

Ajuns în Horodnicul de Jos, stătu el mai mulți ani în acest sat, fără ca sătenii să-i dee de urmă sau să știe ceva despre dânsul, căci el, cum ajunse aice, nu numai că-și schimbă porecla, ci tăinui totodată și numele satului, în care s-a născut și de unde a venit.

Mai pe urmă însă, și anume după ce s-au mai mulcomit oamenii din satul său și i s-a uitat încâtva fapta cea rea, dar știind prea bine că n-are la ce se mai întoarce îndărăpt de unde a venit, s-a însurat cu o fată din Horodnic. Și nevestei sale i-a descoperit apoi că e de loc din Prelipcea de peste Prut, însă numele cel adevărat nici ei n-a voit să i-l spuie.

Și de atunci încoace au început horodnicenii a-l numi Prelipcean, în loc de venetic, după cum îl numeau și mai nainte. Și Prelipceni s-au numit apoi și urmașii săi și tot așa se numesc ei și-n ziua de astăzi, și sunt una dintre cele mai numeroase și răspândite familii românești din Horodnic.

ORIGINEA NUMELUI PRELIPCEAN

Nota autorului

Tradiţia aceasta am auzit-o în vara anu­lui 1882 de la un român din Horodnicul de Jos, sat în districtul Rădăuţului.

POIANA NEGRII


            Bogat, foarte bogat era Negrea Basarab. Și nici nu avea cum să nu fie bogat, după ce el era domn și stăpânitor peste una dintre cele mai frumoase și bogate țări românești, adică peste Moldova. Dar toată bogăția, toate moșiile și comorile sale nu plăteau nemică în asemănare cu fiica sa Neagra.

Străbătuse de mult faima despre avuția lui Negrea prin toate țările de prin prejurime, însă vestea despre Neagra și despre frumusețea ei se dusese și mai repede și ajunse și mai departe.

Nu-i vorbă, mai erau și alte moldovence frumoase, și multe dintre dânsele chiar foarte frumoase, dar ca Neagra nu era nici una. De aceea românii, supuși lui Negrea Basarab, ori și când și la ori și ce întâmplare vorbeau cu însuflețire de dânsa și se făleau că țara lor are un odor atât de scump.

În chipul acesta apoi vestea despre Neagra și frumuseția ei se lăți din zi în zi tot mai mult, până ce, în sfârșit, ajunsese și la urechile fiilor de crai și împărați nu numai de prin țările învecinate, ci și de prin cele mai depărtate.

Și de acuma înainte, după ce i s-a dus vestea în toate părțile, dă doamne bine! nu era mai nici o zi, în care să nu fi venit câte un fecior de crai sau împărat să o pețească pe Neagra.

Însă Neagra, cu toate că mulți dintre feciorii ce-o pețiră erau din viță bună și destul de frumoși, ca să-și poată alege unul pe placul ei, nu voi să se mărite și să se despărțească de părintele însă Neagra, cu toate că mulți dintre feciorii ce-o pețiră erau’ de viță străină, și ea, ca româncă adevărată, își puse în gând ca, dacă a fi să se mărite vreodată, să se mărite numai după un fecior din neamul ei, și nicicând după un străin, știind prea bine că străinul, de l-ai pune chiar și-n sin, tot străin rămâne. De-aceea, de câte ori venea vreun pețitor să o ceară, ea totdeauna spunea tătâne-său: ba că nu i-a sosit încă vremea, ba că cutare e dintr-un neam nepotrivit cu neamul ei, ba că nu-i place, ba că-i una, ba că-i alta, numai să scape de dânsul.

Și tatăl său, pentru că o avea numai pe dânsa, și o iubea mai mult de cât lumina ochilor săi, totdeauna o lăsa în voie, până ce și-a alege ea singură unu’ după plac.

De la un timp însă, văzând feciorii, care o pețise și care cu dragă inimă ar fi luat-o na numai pe dânsa de soție, ci și Moldova și toate comorile lui: Negrea Basarab, se făcură din zi în zi tot mai îndrăzneți, până ce în sfârșit trimese prin solii lor cuvânt lui Negrea că, dacă nu le va da pe Neagra de bunăvoie, ei se vor scula cu toată oastea asupra lui și i-or lua-o cu puterea.

Acuma se mai înăspri și Negrea și zise într-o zi fiicei sale să nu mai facă atâtea marafeturi, ci să-și aleagă odată pe unui, că de nu-și alege pre nime și de nu se mărită mai degrabă, e rău de dânsul, e rău de țara sa, și mai rău poate să fie de dânsa, căci iaca ce i-au spus solii, că vor face pețitorii ei, dacă nu-și va alege nici pre unul dintre dânșii.

Neagra, auzind această veste, spuse tătâne-său, ce până atunci niciodată nu îndrăznise a spune, îi spuse adică că ea mai degrabă s-ar fi măritat după un fecior de român ca și dânsa, și de aceea a tot amânat de pe o zi pe alta, respingând pre toți pețitorii, câți i-a avut. Iar acuma nici atâta nu se va mărita după unul, din câți au cerut-o, căci dacă s-ar mărita după unul, atunci de bună samă s-ar supăra celălalt, și tot n-ar fi bine, pentru că lor, după cum vedea ea, nu li-i atât de dânsa, cât li-i de averea tătâne-său.

Nu-i plăcu lui Negrea răspunsul acesta, defel nu-i plăcu. Dar ce era să facă?… s-o mărite cu de-a sila după cine nu-i place, și încă după un străin?… Nu-i da mâna să facă un lucru ca acesta, căci una era fiica lui și aceea era Neagra cea drăgălașă. Și pentru Neagra mai degrabă și-ar fi dat capul, decât i-ar fi făcut vreo neplăcere. De-aceea el n-o sili, ci numai o sfătui, o îndemnă, că doară o poate înduplica. Iar în urmă, văzând că nici cu sfatul nu poate s-o scoată la capăt, îi dete pace.

Că nu vrea Neagra să se mărite după nici unul dintre feciorii câți au pețit-o, asta nu-i scotea lui Negrea mulți peri suri în cap. Alta era însă acuma ce-l mânca și care îl puse pe gânduri, era adică: cum să scape de mânia pețitorilor fiicei sale, dintre care mulți erau mai puternici de cât dânsul, și mult rău putea să-i facă.

Și de ce s-a temut Negrea mai tare, tocmai de aceea n-a scăpat.

Printre pețitori, care au cerut pe Neagra, era și feciorul unui domnitor peste un popor păgân, sălbatic și foarte răutăcios, care nu demult venise din părțile răsăritului și începu a cutreera și a prăda țările de prin părțile noastre. Și tocmai feciorul acela, care avea o înfățișare mai urâtă și-o purtare mai îndrăzneață de cât toți ceialalți pețitori, și pe care Neagra nu putea să-l vadă în ochi, da însă să se mai mărite după dânsul, stăruia mai tare pe lângă Negrea ca să-i dee pre fiica sa de soție. Iar în urmă, văzând că Neagra nu-l voiește și că tatăl său n-o silește, se făcu pară de foc asupra lor și asupra tuturor supușilor lor, și întorcându-se îndărăpt de unde a venit, răsculă întreg poporul, care îl conducea tatăl său, și puindu-se în fruntea lui se opri fără întârziere asupra Moldovei, prevenind prin aceasta pre toți ceialalți pețitori.

Negrea Basarab, auzind despre cele ce i se pregătește lui, fiicei sale și întregii țări, chiemă degrabă pre toți sfetnicii săi la sine și se sfătui cu dânșii: ce ar trebui să facă și cum să se apere de dușmanii ce-i amenință.

Sfetnicii, după ce cumpăniră toate împrejurările, ziseră să apuce și ei armele la mână și cu mic cu mare, cu tânăr cu bătrân, toți până într-unui să iasă înaintea dușmanului și să nu-l lese a intra în țară.

Și cum se puseră în cale așa și făcură.

Până în câteva zile mai toată Moldova era răsculată.

Și Neagra, Neagra cea gingașă și frumoasă încă se înarmă și, încălicând pe unul dintre cei mai înfocați cai, se porni și ea alăturia cu tatăl său împotriva dușmanului, zicând că dacă a venit treaba până la atâta, apoi ori ea, ori protivnicul său, din doi unul trebuie să rămâie mort pe câmpul de luptă.

Tatăl său dintru început nu voi nicidecum s-o lese a se băga singură în primejdie. Mai pe urmă însă, înduplicat prin rugămințele și lacrămile fiicei sale, n-avu ce face… trebui s-o lese.

Mulți ca frunza și cruzi ca niște fiare sălbatice erau păgânii, ce se apropiară și prinseră a intra ca niște lupi turbați în Moldova, și mânia lui Dumnezeu era ce făceau pe unde treceau.

Dar și românii, cum văzură că nu e lucru de șagă, că păgânii n-au venit cu scop numai de-a răpi pre Neagră, ci de a le lua și țara, începură a se lupta cu dânșii ca niște lei înfuriați când se văd amenințați în însuși culcușul lor.

Și unde lupta era mai amarnică și învălmășeala mai mare, acolo era și Neagra, de față alăturea cu tatăl său și cu cei mai voinici luptători, secerând mereu ca într-o holdă în dușmani și căutând neîncetat cum ar putea pune mâna pe crâncenul ei protivnic. Dar iată că de la un timp dă cu ochii de dânsul, și cum îl zărește în mijlocul unei cete de luptători dușmani, se repede ca o săgeată asupra lui și… mai degrabă de cum își poate cineva închipui, îi reteză capul cu spada și cu-n zâmbet de biruință se-ntoarce apoi în mijlocul soților săi.

Această faptă cutezătoare a Negrii înfurie și mai tare pre dușmani și mai ales pre capul lor, adică pre tatăl feciorului omorât de dânsa, care așijderea se afla în război. De aceea lupta, ce s-a iscat acuma între păgâni și români, a fost pe de-o sută și pe de-o mie de ori mai înverșunată și mai crâncenă de cât mai nainte, căci dintr-amândouă părțile picau luptătorii cum pică toamna frunzele, când le suflă vântul.

Dar iată că nu trece mult timp la mijloc și-o săgeată păgânească vine repede și se oprește în șoldul drept al lui Negrea.

Negrea, cu toată tăria și bărbăția sa, cum îl nimeri săgeata dușmană, care străbătuse până la os, nu se putu mai mult ține pe calul său. Durerea cea crâncenă, ce-i cășună rana și pierderea sângelui ce țâșnea dintr-însa, îl ameți de cap și căzu fără conștiință de pe cal jos.

Neagra, care, după cum am spus, era nedeslipită de tatăl său, cum îl văzu pre acesta căzând, sări degrabă jos, îl apucă de subsuori, și cu ajutorul unor ostași, care asemenea săriră să-l ridice, îl urcă pe calul său, se sui și ea călare și… de acuma înainte uită de luptă, uită de toate… grija ei cea mai mare era scăparea tătâne-său, care zăcea leșinat în brațele sale.

Dușmanii, văzând că Neagra a luat pre tatăl său și-a fugit cu el, se luară la fugă după dânsa, voind numaidecât s-o prindă.

Dar Neagra, până ce au străbătut păgânii, care s-au luat după dânsa, prin mijlocul unei cete de români, ce li s-a pus în cale, ajunsese acuma departe. Ea a fugit, cât a fugit, și mai repede și mai încet, adică după cum poate să fugă un cal împovărat cu două trupuri omenești. Și-n fuga ei numai de două ori s-a oprit locului: odată lingă un părău, unde a spălat și a legat rana tătâne-său, care până atuncea nu se deșteptase din leșin, iară a doua oară lângă un stog, unde a poposit și a nutrit puțin calul, care nu mai putea fugi de asudat și vlăguit ce era. De aice apoi, văzând ea că nu-i chip să se întoarcă cu tatăl său acasă, după cum își propusese la început, pentru că dușmanii se țineau morțiș de dânsa, apucă drumul spre munți, și ca să n-o ajungă prigonitorii, dete pinteni calului ca să-și mai îndesească pașii. Dar de astă dată n-a gâcit bine, căci calul încordându-se și fugind mai repede de cum îi erau puterile, cum ajunse și intrase într-o pădure de sub poalele Carpaților, căzu deodată jos și nu se mai sculă mai mult.

Văzând Neagra că credinciosul ei cal, în care avea cea mai mare nădejde de scăpare, nu dă nici un semn de viață, începu a tremura ca varga, crezându-se atât pre sine cât și pre părintele său pentru totdeauna pierduți.

— Nu te teme, draga mea! zise Negrea, văzând pre fiica sa că s-a făcut galbănă ca ceara de spaimă, căci de acum înainte păgânii, chiar dacă ne-ar urmări și mai departe, nu ne-or putea da de urmă.

— Bine-ar fi, când ar fi așa cum zici dumneata, răspunse Neagra tremurând, dar tare mă tem că ei ne-or ajunge, și atunci… ce vom face?… De mine, ca de mine, puțin îmi pasă de viață căci nu-s mai mult decât o femee, dar când te văd pre dumneata cât ești de slab și că nu te vei putea lupta cu dânșii, fiori reci îmi, trec prin tot trupul. Și-apoi mai este încă și alta la mijloc, care mă înspăimântă când numai îmi aduc aminte, mai e adică și aceea că dacă, ferească Dumnezeu, dușmanii te-ar prinde, cine s-a pune mai pe urmă în fruntea românilor ca să alunge pre păgâni din țară?

— Spusu-ți-am că de-acum înainte n-ai de ce să te temi. Să intrăm numai mai afund în pădurea, în care ne aflăm, și-apoi suntem scăpați!

Neagra cum auzi aceste cuvinte îmbărbătătoare ale tătâne-său, îndată își veni iarăși în fire și, aruncând o privire jalnică și compătimitoare asupra iubitului și credinciosului ei cal, luă pre tatăl său de subsuoară și în puține minute se pierdu cu dânsul în desișul pădurii.

Dușmanii îi urmări până ce deteră de cal. Iar după ce ajunseră acolo și aflară calul mai tot mâncat de fiare, și nici o urmă de om, care ar duce într-o parte sau alta, cugetară că fiarele i-au prins și i-au mâncat și pre dânșii. De aceea ei nu-i urmăriră mai departe, ci se întoarseră îndărăpt…

Neagra însă, ducând pre tatăl său mai mult pe sus, căci durerea ce-i cășuna rana nu-i da rând mai defel să puie piciorul în pământ, merse mai departe până ce pe la însărate dete de chilia unui săhastru. Aice apoi se opri și, povestind pe scurt toată întâmplarea, îl rugă ca să-i primească de mas.

Săhastrul îi primi cu cea mai mare bunăvoință spunându-le că în chilie vor fi scutiți de orișice primejdie.

La săhastrul acesta petrecu Neagra cu tatăl său mai multe săptămâni.

In acest răstimp grija cea mai mare a Negrii era cum să vindece mai ușor și mai degrabă rana tătâne-său. Dar ea nu trebui mult timp să-și bată capul cu aceasta, căci săhastrul, care cunoștea mai toate ierburile de ce leac sunt bune și care avea multe de acestea adunate și în chilia sa, îi veni întru ajutor. Și așa rana primejdioasă de la piciorul lui Negrea, prin îngrijirea săhastrului și prin neîntrerupta căutare a fiicei sale, se vindecă cu mult mai degrabă de cum s-a așteptat.

Dar cu cât i se vindeca lui Negrea rana trupească mai iute, cu atât altă rană, cu mult mai primejdioasă, îl rodea acuma ca un vierme în inimă. Era adică jelea după curțile sale și după comorile, care se aflau într-însele, însă mai ales după țara sa, din care, după cum îi spusese săhastru că înțelesese de la niște români, ce trecuse pe acolo, cea mai mare parte căzuse acuma pradă și jertfă neîmpăcaților dușmani. De-aceea gândul lui cel dintâi, după deplina sa însănătoșire, a fost cum să alunge mai lesne și mai degrabă pre dușmani din țară, ca supușii săi, care înspăimântați și îngroziți fiind de cruzimile paginilor se retrase în crierii munților, să se poată întoarce iarăși pe la vetrele lor. Deci într-o zi își descoperi el săhastrului toate planurile sale: cum voiește a se scoborî la țară, a se pune în fruntea românilor și a alunga pre dușmani peste hotară.

— Nu! răspunse săhastru, după ce-l ascultă cu luare aminte, asta să n-o faci, căci în împrejurările de față a te întoarce așa degrabă îndărăpt ar fi tot atâta, cât a te arunca singur în mâna dușmanului. Dimpotrivă eu te-ași sfătui ca, dacă voiești să mântuiești țara de păgâni, să te retragi ceva mai în adâncul Carpaților, să aduni acolo pre toți românii, câți se află răspândiți prin crierii munților, și abea după ce-i vei fi adunat pre toți la un loc și după ce te vei fi încredințat că ai cu cine te porni la luptă, să te cobori asupra păgânilor, mai ales grabă nu!… Aceasta e părerea-mea, Măria Ta, însă fă ce vei cugeta că va fi mai bine!

Potrivit și bun era sfatul acesta, și Negrea și-l întipări bine în minte. Mulțămi apoi din toată inima săhastrului pentru primirea, ocrotirea și îngrijirea lui cea părințească și luându-și rămas bun de la dânsul, se porni dimpreună cu fiica sa spre apus prin codri și se duse până ce ajunse în ținutul Dornei. Aice, apoi se opri și se așeză lângă țărmul unui părău, care trecea prin mijlocul unei poiene mari și frumoase.

Munții din ținutul Dornei erau, pe timpul acela, mai mult împăduriți de cât pleșuvi. Cu toate acestea însă ei nu erau locuiți numai de fiare sălbatice, ci și de oameni. După bătălia cea crâncenă însă, ce o avu Negrea cu păgânii din pricina fiicei sale, ei în scurt timp se împodobiră și mai mult. Iar după ce prinseră românii de veste, că Negrea și cu fiica sa, pre care îi țineau de pierduți, nu numai că trăiesc, ci ei se află așijderea prin aceste locuri, îndată se adunară din toate părțile împrejurul lor, precum se adună un roi de albine împrejurul matcei.

Negrea, cum văzu că din ce în ce se adună tot mai mulți români împrejurul său, îi sălta inima de bucurie, și nu mult timp după aceea prinse a-i îndemna ca să se răscoale din nou asupra dușmanilor, să se pornească cât mai degrabă asupra lor și să nu se lese până nu i-or scoate din țară și i-or alunga peste hotare.

Însuflețitoare erau îndemnările și sfaturile, ce le da Negrea cu prilejul acesta românilor, și mulți erau de aceeași părere ca și dânsul. Însă mai pătrunzătoare erau îndemnurile și sfaturile Negrii.

Știau românii că a se porni așa degrabă împotriva păgânilor e o cutezare foarte mare. Știau ei și aceasta că din pricina Negrii li se trag toate nenorocirile și neajunsurile, și n-ar fi voit bucuroși să sufere mai mult, de cât au suferit până atunci. Dar când auziră pre Neagra rugându-se și-o văzură lăcrimând, care mai înainte era totdeauna veselă, uitară de nefericiri și de neajunsuri, uitară de toate… De una însă totuși o rugară: să aștepte până în primăvara următoare, căci atunci când îi ruga ea mai cu stăruință era de cătră toamnă.

Nu-i veniră Negrii la socoteală cele ce le auzi de astă dată, căci ea, numai dacă i-ar fi fost cu putință, ar fi zburat asupra dușmanilor și i-ar fi sorbit într-o lingură de apă, așa de înfuriată și mânioasă era ea pe dânșii. Dar ce era să facă?… Văzu în urmă Și ea singură, că tot e mai bine așa cum spun românii. Deci atât ea cât și tatăl său nu zise mai mult nemică, ci așteptară cu nerăbdare sosirea primăverii următoare.

În primăvara următoare, fiind acuma cu toții pregătiți de luptă, ca un puhoi ce cu vuiet clocotitor se revarsă de pe înălțimea munților și ale stâncilor la vale, așa se porniră și românii asupra dușmanilor, care cuprinsese țara până sub poalele Cărpaților.

Și Neagra, pare că nu era, a bună, pe cât de supărată și dusă pe gânduri era mai nainte, pe atât de veselă și vorbăreață se făcu acuma, când văzu că românii s-au pornit la luptă. Și ea fu cea dintâi, care se pusese și mergea în fruntea mulțimii.

Dar abia apucară românii a se porni la drum, abia apucară a merge vro câteva mile, când numai ce aud deodată glasul Negrii strigând:

— Nu mă lăsați fraților! că m-au mâncat păgânii!

— Ce este?… ce s-a întâmplat? întrebară mai multe glasuri deodată și-n același timp alergară spre dânsa să vadă ce-i.

Însă Neagra, până ce ajunsese românii la dânsa, căzuse de pe cal jos, un șiroi de sânge începuse a țâșni din fragedul ei piept, ochii i se împăinjenise, graiul îi amuțise și nici un cuvânt nu fu în stare a răspunde la întrebările lor.

— Mi-au gătit dușmanii copila! strigă Negrea, când văzu că fiica sa nu vorbește nemică. Apoi, cuprinzând-o în brațe și sărutând-o de mai multe ori pe față, prinse a plânge ca un copil.

Neagra, simțind îmbrățișările înfocate ale tătâne-său, se deșteptă din leșinul ce-a fost cuprins-o și zise cu glas lin și tremurător:

— Iartă-mă, scumpul și iubitul meu tată, că ți-am făcut atâtea supărări!… Dorința mea cea mai fierbinte a fost ca nici când și sub nici un preț să nu mă înstrăinez de țara și neamul meu românesc, și dacă nu mi-a fost împărțită de la Dumnezeu să trăiesc și să fiu un scut apărător neamului meu și mângâierea bătrânețelor dumnetale, nu e vina mea, ci a dușmanilor, care mi-au curmat zilele mai nainte de a-mi putea împlini dorința… Iar voi, fraților! care din pricina mea ați suferit atâtea neajunsuri și nefericiri, nu mă blăstămați, ci aduceți-vă aminte de Neagra, care v-a iubit mai mult de cât o soră și care numai pentru dragostea cea mare, ce a avut-o cătră voi, moare acuma… Și de voiți… răzbunați-mă… ia acolo s-au ascuns dușmanii, care mi-au răpus viața!…

Rostind Neagra cuvintele acestea și arătând cu mâna spre o sehelbe din apropiere închise pentru totdeauna ochii ei cei fermecători și-și dete sufletul în brațele iubitului ei părinte.

Negrea, pătruns de întristare și durere, căzu alături cu fiica șa.

— Să prindem păgânii!… după dânșii feciori! striga acuma un voinic înalt și spătos, care se afla în nemijlocita apropiere a Negrii, și-n același timp mai mulți inși deteră năvală asupra sehelbei spre care a arătat Neagra.

Negrea, care în urma strigătului acestuia își veni în fire, voi să-i oprească, dar era prea târziu, căci ei intrase acuma în sânul sehelbei.

— Ce cugeți să-ncepem acuma, stăpâne? întrebă pre Negrea un moșneag alb ca omătul ștergându-și cu mâneca cămeșii lacrămile ce-i curgeau pe față.

Negrea, în loc de răspuns, rădică mâinele spre cer și făcu din umeri. Moartea mult iubitei sale fiice îi curmase firul vorbei. (…)

— Să dăm răpăusatei cinstea cuvenită și apoi să ne pornim asupra dușmanilor! ziseră ceialalți români.

Și cum rostiră cuvintele acestea, îndată alergară mai mulți inși în marginea sehelbei, tăiară vro câțiva brădani, făcură dintr-înșii un fel de năsălie, așezară trupul Negrii pe dânsa și-apoi, luând-o și ducând-o schimbiș[8] câte patru feciori, iar alți doisprezece feciori cântând împrejurul ei din buciume și fluiere de se răsunau munții, plecară cu toții îndărăpt de unde s-au pornit.

Dar iată că pe când mulțimea ajunsese nu departe de Dorna, mai multe glasuri răsunătoare se aud strigând în urmă.

Erau glasurile voinicilor, care s-au fost luat după dușman.

Mulțimea se oprește locului ca să vadă ce s-a mai întâmplat.

Și când colo ce să vadă era bătrânul domnitor al păgânilor, tatăl feciorului omorât de Neagra, pre care voinicii îl aduceau pe sus.

— A! viperă păgână! tu ești acela, care mi-ai mâncat copila? strigă Negrea, când dete cu ochii de dânsul.

— Da!… eu sunt! răspunse domnitorul păgân. Înțelegând de la niște oameni de-ai mei, că tu și fiica ta trăiți, zi și noapte am căutat doară să te pot afla și face ca să guști și tu paharul, care l-am gustat eu, când Neagra a rătezat capul fiului meu. Și acuma, după ce mi-am împlinit dorința, poți să faci cu mine ce-ți place, căci sunt în mâinele tale!

— Sfărmați tidva șarpelui! strigară acuma mai mulți români deodată, auzind înveninătoarele vorbe ale păgânului.

— Nu!… lăsați-l în pace! zise Negrea (…).

— Nu!… el trebuie să moară!… sângele cel nevinovat al Negrii, jelea copiilor după părinții căzuți an-primăvară în luptă și nenumăratele nenorociri aduse de dânsul și de feciorul său asupra țării noastre strigă răzbunare!

— Ce este?… ce vi s-a întâmplat, de v-ați întors așa degrabă înapoi? s-auziră acum și mai multe glasuri de femei, care, înțelegând că bărbații și feciorii lor s-au întors înapoi, le ieșiră spire întâmpinare ca să vadă de ce s-au întors. Iar când înțeleseră că Neagra e moartă prinseră a țipa, a plânge și-a se îndesa care din care s-o vadă.

Domnitorul păgân, văzând îngălmăceala[9] iscată din pricina femeilor, cugetă ca ar fi cel mai bun prilej de a scăpa. Deci izbind la pământ pre feciorii ce-i stau în cale, apucă la fugă spre pădurea din apropiere.

Însă n-a fost să fie așa cum a cugetat el. Nu apucase a alerga vro câțiva pași și-o săgeată, care zbura în urma lui, îl ajunse și nimerindu-l drept în ceafă îl culcă cu fața la pământ.

— Pedeapsa lui Dumnezeu l-a ajuns mai degrabă de cum am așteptat noi, zise unul din mijlocul mulțimii. Dar lasă-l pre dânsul în pace să doarmă cum și-a așternut și noi să plecăm mai departe încotro ne-am îndreptat.

Și rostind cuvintele acestea se porniră cu Neagra mai departe, ducând-o ca și mai nainte, cu acea deosebire numai, că pe lângă cei doisprezece feciori, ce cântau din buciume și fluiere, se însoțiră încă și douăsprezece fete, carele începură a boci. Și tot așa cântând și jelind-o, o duseră până ce ajunseră în locul de unde s-au pornit, adică în poiana unde a petrecut Negrea cu fiica sa înainte de pornire împotriva păgânilor.

După ce sosiră aice, luară vro câteva neveste pre Neagra de pe năsălie, o spălară în undele părăului, o îmbrăcară și o împodobiră cu cele mai frumoase flori și o înmormântară apoi în mijlocul poenei, care de atunci și până în ziua de astăzi s-a numit Poiana Negrii. Iar părăul în care a fost Neagra scăldată și ale cărui unde din limpezi, cum au fost mai nainte, se făcură negre, ca și când și ele ar fi fost pătrunse de jelea cea mare, s-a numit Neagra.

Nu mult timp după această întâmplare plecară românii iarăși împotriva păgânilor și i-au bătut și i-au alungat peste hotare, și numai pre acei dintre dânșii i-au cruțat, care s-au botezat și s-au făgăduit că vor fi oameni pașnici și creștini buni ca și românii. Iară după ce românii au cuprins iarăși șesurile Moldovei și după ce s-au întors cu toții pe la vetrele lor de mai nainte, a venit Negrea și a luat trupul Negrii și l-a îngropat lângă trupul maicii sale. Însă poiana, unde a fost Neagra întâiași dată îngropată, tot Poiana Negrii s-a numit, și părăul, în care s-a spălat, tot Neagra s-a chiemat și tot așa se chiamă el și până în ziua de astăzi.

POIANA NEGRII

Note:

S.Fl. M.: Tradiţia aceasta am auzit-o încă pe când eram teolog de la mai mulţi români din Căndreni, districtul Câmpulungului şi în deosebi de la Petru Ursul, fost cantor bisericesc în Căndreni.

Paul Leu: Cu această legendă Marian inaugurează colaborarea sa la Revista politică, anul I, nr. 1, 1886, p. 12-16, de a cărei Foiţă literară răspundea.

GĂINA ȘI CUCOȘUL

Pe țărmul drept al râului Moldova, și anume în nemijlocita apropiere de obârșia acesteia, se află doi munții învecinați, dintre care unul se numește Găina iar celălalt Cucoșul.

Găina se întinde până la Lucina, cea mai mare și mai frumoasă șestină din munții Bucovinei. În partea despre răsărit, adică despre coturnii Moldova sau Sulița, e mai înaltă și împănată cu mai multe stânci ascuțite, numite Ouăle Găinei, care din depărtare ți se par că sunt niște ruine uriașe ale unei cetăți străvechi. În partea despre apus, adică despre Lucina, e mai rotundă și ceva mai tupilată. În această parte se află mai puține stânci pe dânsa, însă pentru aceea mai multe poiene, dintre care unele se cosesc iar altele se pasc. Aripele sale, și mai ales cele ce se întind dealungul părăului Lucina de Jos, numită de huțani Lucava de Jos, care o despărțește de muntele Știrbul sunt acoperite cu pădure deasă de molizi amestecați, ici colea, câte c-un pin.

Cucoșul, care se află în partea despre amiaz de la Găina, e în privința întinderii sale ceva mai mic, iar în privința înfățoșării mai oblu, mai subțietic și mai mult înalt de cât Găina. El se mărginește, în partea despre amiaz, de părăul Tătarca, care izvorăște de sub muntele Opcioara și se revarsă în Moldova, iar în partea despre apus de părăuașul Cucoșel, care se revarsă în Tătarca, și de muntele Dârmocsa.

Printre stâncile de pe culmea acestor doi munți zice că locuia înainte de vro câteva sute de ani un săhastru, (…) Și fiindcă săhastrul acela iubea foarte tare galițele, de aceea se ocupa el, în singurătatea sa, foarte mult cu înmulțirea și creșterea acestora, bunăoară, cum se ocupă în ziua de astăzi muntenii cu înmulțirea hergheliilor de cai, turmelor de oi și a cirezilor de vite.

Însă pe timpul acela țările, în care locuiau creștinii, erau foarte bântuite, prădate și pustiite de păgâni, care năvăleau asupra lor ca niște fiare sălbatice. În fiecare minută puteau să vie păgânii și să aducă până chiar și pe cel mai avut și mai cuprins om la sapă de lemn.

Și precum pățeau toți ceialalți creștini, așa era să pățească într-o zi și săhastrul nostru. Năvăliră adică tătarii în Bucovina și intrând în munții acesteia, ajunseră într-o bună dimineață, o ceată de dânșii, tocmai în apropierea stâncilor unde locuia săhastrul.

Săhastru, care locuia într-o peșteră încunjurată din toate părțile de stânci, își făcuse cu puțin mai nainte de sosirea tătarilor, foc într-o poieniță, ce se întindea înaintea locuinței sale, anume ca să-și fiarbă ceva de mâncare pentru ziua aceea.

Tătarii, cum zăriră focul, se duseră țintă într-acolo ca să vadă cine-i și ce face? Iară după ce ajunseră la starea locului și văzură că e un săhastru bătrân îi deteră pace și se porni mai departe încotro erau îndreptați.

Iată însă că după ce se scoborâră de pe munte și ajunseră în vale, aud deodată un cocoș cântând. Auzind ei cântecul cocoșului stătură locului să vadă din care parte vine cântecul acela. Și-ncredințându-se că vine tocmai de lângă peștera săhastrului, ce le plesnește prin minte?… să se întoarcă înapoi și să iee toate găinele, câte le vor afla… Deci, întorcându-se îndărăpt spre săhastru, începură a se acățăra și-a sui pe stânci la deal ca și niște capre sălbatece.

Săhastrul, văzând că tătarii se-ntorc înapoi, și gâcind care e scopul repedei lor întoarceri, prinse degrabă toate găinele. câte le avea, le vâră într-un sac, aruncă sacul în spate, și să te cam mai duci pe altă parte la vale!… Și când ajunseră tătarii lângă peșteră și se bucurau că vor putea pune mâna pe găini și vor face o friptură bună dintr-însele… pune mâna dacă ai pe ce!… Săhastrul era de mult cu găinele sale în vale!…

Ce fac însă tătarii!… prin a scoborî iarăși la vale în urma săhastrului!… Însă săhastrul, prefăcut, văzându-i că se iau după dânsul, se sui pe de altă parte îndărăpt de unde s-a scoborât!… Și așa, când tătarii erau sus pe stânci, săhastrul era în vale… iar când ajungeau tătarii în vale, săhastrul era pe stânci!…

Astfel ținu jocul acesta de demineață pân în sară!

După ce a însărat acuma cum se cade, săhastru, ne mai puțind alerga cu găinele în spate când la deal, când la vale, se hotărî să le vie tătarilor de hac ca să se sature odată pentru totdeauna de-a mai îmbla după muncă străină. Deci, cunoscând toate plaiurile și poticele, toate fundoaele[10] și prăpăstiile de prin împrejurime, se scoborî într-o prăpastie adâncă din apropiere, adună degrabă mai multe vreascuri și crengi uscate, făcu foc mare dintr-însele, și după aceea se retrase și se ascunse pintre niște crăpături de stânci, unde să-l fi căutat ziua mare cu lumina aprinsă și tot nu l-ai fi aflat.

Tătarii zărind focul, de la a cărui lumină se vedea până cine știe unde, bucuria lor!… se porniră tot într-o fugă într-acolo, cugetând că vor pune mâna pe săhastru, și-apoi… nu numai că i-or lua găinele, ci i-or trage pe deasupra încă și-o sfântă de bătaie, care s-o ție minte cât va fi și-a trăi, dacă a fi să mai trăiască.

Însă amar se înșelară, căci necunoscând locurile, unde se aflau, cum se apropiară de prăpastia, în care ardea focul, căzură cu toții claie peste grămadă într-însa și-și frânseră capurile.

Sculându-se a doua zi disdedimineață săhastrul și mergând la prăpastie că să vadă ce s-a întâmplat, dete peste trupurile tătarilor, dintre care unele erau așa de stâlcite și de schimonosite, că-ți era mai mare groaza să te uiți la dânsele, iară altele erau arse pe jumătate de para focului.

Văzând aceasta săhastrul, (….), întorcându-se iarăși la locul său de pe vârful munților, numi pre unul dintre acești munți Găina, iară pre celălalt Cocoșul, întru cinstirea galiților[11] sale. Și de atunci tot așa s-au numit și se numesc acești doi munți și-n ziua de astăzi nu numai de români, ci chiar de străini!

GĂINA ŞI CUCOŞUL

Nota autorului

Tradiţia aceasta mi-au istorisit-o, în luna lui august, 1894, mai mulţi locuitori din Moldova sau Suliţa şi din Breaza, sate în districtul Câmpulungului. O variantă a acestei tradiţii a publicat-o Ludwig Adolf Staufe-Simiginowicz în Volkssagen aus der Bukowina, Czernovitz, 1885, p. 114. Altă variantă a publicat-o E. Rudolf Neubauer în Erzählungen aus der Bukowina, Erster Theil, Cernowitz, 1869, p. 37, sub titlul: Hahn und Heene. Aceasta din urmă însă a adaos foarte mult de la sine la tradiţia poporană.

Unii istorici amintesc de turci în loc de tătari. Tot turci provin şi la Staufe-Simiginowicz, iară la Neubauer mongoli.

PIETRELE DOAMNEI


            Mulți, foarte mulți, și nespus de răi erau dușmanii cu care au fost nevoiți să lupte românii în decursul vieții lor, și mai cu samă în timpurile cele vechi.

Unul din mulțimea acestor dușmani încărnați și neîmpăcați, care, numai dacă ar fi fost în stare, de mult i-ar fi măturat pe români de pe fața pământului, erau tătarii. […].

Într-un an însă, nu știu cum și în ce fel s-a întâmplat, destul atâta că năvăliră în Moldova cu mulți mai mulți tătari, ca-n rândurile trecute, și nu numai că începură a o prăda și a o pustii, după cum le era obiceiul, ci ei, de astă dată, se îndreptară cu pași repezi spre cetatea Sucevei, în care locuia pe atunci domnul Moldovei, voind, pe semne, să puie mâna și pe aceasta.

Prinzând domnul Moldovei de veste despre această năvălire neașteptată, precum și despre pustiirile și cruzimele cele nemaiauzite și nemaipomenite, ce le făceau tătarii, pe unde treceau, a chiemat în grabă pre toți sfetnicii și mai marii oștilor la sine, ca să-i întrebe ce e de-nceput și de făcut în privința primejdiei ce-i așteaptă.

Unii dintre sfetnicii sosiți, și mai ales unii dintre mai marii oștilor, erau de părere ca să le iasă fără întârziere înainte și să le curme cât mai degrabă drumul, ca să nu poată intra mai departe și a se apropia de cetate.

Alții însă, mai slabi de înger și mai fricoși, auzind că numărul tătarilor ce-au intrat în țară e foarte mare, ziceau că ar fi cu mult mai bine dacă, deocamdată, s-ar retrage spre munți și abea mai pe urmă, după ce li s-or mai înmulți, și întări oștile, să se pornească împotriva lor.

Domnul ascultă cu cea mai mare luare de samă atât pre unii cât și pre alții, cumpăni sfaturile fiecăruia, și apoi zise:

— Nemic mai ușor de cât a da dos la față și-a apuca la sănătoasa! Dar oare ce-ar zice lumea despre mine și despre dumneavoastră, când ar auzi c-am fugit și ne-am ascuns în crierii munților de frica dușmanilor, pre carte nici nu i-am văzut, da încă să ne fi luptat cu dânșii?… Oare nu ne-nar râde chiar și babele pentru o faptă ca aceasta?… Mai bine de-o sută de ori mort, de cât să rămân de râsul și batjocura lumii, iar supușii mei, pe care dator sunt să-i apăr la vreme de grea cumpănă și mare nevoie, să mă blăstăme chiar și-n mormânt, pentru că i-am lăsat pradă păgânilor!

Și cum rosti cuvintele acestea, îndată și porunci ca toată oastea, câtă se află în Suceava, să fie până în câteva oare gata de pornire, căci nemijlocit, după ce se va fi pregătit, trebuie numaidecât să plece cu toții împotriva dușmanului, să-i iasă înainte, pe unde are de gând acesta să se îndrepte spre Suceava și să-i curme, din cu bună vreme, toată pofta de-a înainta mai departe.

Numărul păgânilor, ce e drept, era foarte mare. Iar apucăturile lor îndrăcite și primejdioase.

Asta o știa domnul Moldovei foarte bine… Nime nu trebuia să i-o spuie. Dar, fiind el un om foarte curajos și inimos, nu ducea frica păgânilor, căci avea atâta istețime și putere, ca să știe cum să lupte și să se apere de dânșii. Se afla în cea mai mare neliniște și nedumerire: ce să facă cu doamna și cu averile sile, căci era însurat și soția lui era dintre cele mai alese și mai frumoase femei din Moldova.

Și avea toată dreptatea să fie foarte îngrijorat, căci fiind păgânii după cum am mai spus, foarte mulți la număr, lesne ar fi putut să se împărțească în două părți, și-o parte să stee la luptă dreaptă cu dânsul, iar cealaltă parte să apuce spre Suceava, să calce și să prade cetatea, care nu era destul de întărită, și la urma urmei, pe lângă odoarele și averile sale să-i iee și doamna.

Asta însă n-ar fi voit-o dată cu capul său să i se întâmple.

De aceia chiemă el a doua oară pre sfetnicii săi la sine și-i întrebă din nou de sfat: ce și cum să facă ca să iasă mai bine la capăt.

Unii din sfetnici îi spuse că ar fi mai bine să ascundă averile în beciuri, iar pe doamnă să o trimită în alt loc undeva.

Alții însă, urmând sfatul unui sfetnic mai bătrân și mai pățit, ziseră că ar fi cu mult mai bine ca atât doamna cât și toate averile sale să le trimită, dimpreună cu mai mulți oameni credincioși și priincioși, într-un loc la munte, unde nici un suflet de om să nu le poată da de urmă.

Sfatul acesta plăcu domnului. De-aceea porunci el unui sfetnic, în care avea el cea mai mare încredere și nădejde, ca să-și aleagă din toată oastea trei sute de ostași, și cu aceștia să-i ducă apoi doamna dimpreună cu toate odoarele și averea sa într-un loc, unde va cugeta el că va fi mai bine scutită și ferită de orișice primejdie.

Sfetnicul, fiind un om cu tragere de inimă pentru domnul său, nu așteptă să fie mult rugat. Alese trei sute de voinici și apoi, luând doamna și odoarele și îndreptându-se spre munți, se duse, fără să li se întâmple cea mai mică neplăcere sau daună, până ce ajunse la poalele munților, adică la Capu Codrului, o luară pe malul sting al Moldovei și se duse până la Gura Humorului.

Sosind aice, lăsară Moldova la o parte și, apucând pe valea Humorului în sus, nu se opriră până ce nu ajunse pe locul, unde se afla satul de astăzi Mănăstirea Humorului.

Aice, ajungând cam pe la toacă și fiind foarte osteniți de drum, statură și poposiră puțin pe loc, care de atunci încoace se numește La Toacă, apoi, apucând pe valea Largului la deal merseră mai departe spre apus, până ce ajunse la niște pietre pleșuve, care se înălțau ca niște turnuri spre cer și care priveau cu mândrie peste culmile tuturor munților de prin apropiere.

În acest loc, unde până atunci nu călcase încă niciodată picior de om, ci numai fiarele cele sălbatice; lângă aceste pietre mărețe se opriră apoi cu toții, adunară cât ai bate în pălmi mai multe uscături de prin pădure, făcură un foc mare, și apoi, fiind foarte osteniți de drum, cei mai mulți se culcară și adormiră duși, iară o parte rămase de strajă.

A doua zi disdedimineață, cum se sculară, începură mai întâi și-ntâi a ascunde odoarele și banii ce-i luase doamna cu sine, apoi întocmiră mai multe chilii pentru doamnă și pentru oamenii săi, oare aveau să stee cu dânsa și s-o păzească până ce se va sfârși războiul cu tătarii, iară pe vârful celui mai înalt și prăpăstios stan de piatră, de unde se putea vedea în toate părțile, făcură un fel de încăpere pentru cei ce aveau să stee ziua și noaptea la pândă.

Sfârșindu-se toate acestea de făcut și fiind deplin încredințați că-n aceste locuri retrase și pustii nime nu le va da de urmă, sfetnicul și cu cei trei sute de ostași se întoarse înapoi și se porniră și ei împotriva tătarilor, împotriva cărora se duse cu vro câteva zile mai înainte de aceasta și domnul Moldovei cu ceialalți ostași.

Rămânând doamna numai cu oamenii săi, îi mergea deocamdată bine, căci n-avea frică de nime și nu ducea nici o grijă.

Mai pe urmă însă, văzând că nu-i vine nici o știre din partea bărbatului său și neștiind ce s-a întâmplat cu dânsul; învins-a tătarii ori poate a căzut în luptă și de aceea nu se arată nime ca să-i spuie, trăiește ori a murit, nu-i prea venea la socoteală.

Dar iată că după vro câteva luni, pe când se afla ea în cea mai mare neliniște și nedumerire, trece pe-acolo un cioban c-o turmă de capre, care se agățau de toți tuf anii și copacii mâncându-le frunzele și rămurelele cele tinere.

Doamna, care tocmai atuncea ședea pe-un stan de piatră la soare și-ngâna un cântec duios, ca să-și mai aline aleanul inimii, dând cu ochii de capre și mai pe urmă de cioban, care-și da toată silința ca să le adune la un loc și să se întoarcă cu dânsele înapoi, îl chiemă pe acesta la sine și-l întrebă ce se mai aude nou în țară.

Ciobanul, când o văzu și-o auzi vorbind, stete ca împietrit locului, căci el nu-și putea închipui că aceea ce vorbește cu dânsul ar fi o femee ca toate femeile, deoarece el în viața lui nu mai văzuse o femee scris de frumoasă, cum era aceea ce stătea dinaintea lui, și încă prin niște locuri atât de pustii și fioroase, cum emu acelea unde se afla ea, ci el crezu dintru început că e știma pădurii, sau cine mai știe ce altă ființă femeească.

Mai pe urmă însă, după ce-și mai veni puțin în fire și după ce se încredință că aceea ce vorbește cu dânsul nu e o atare zână, nici știma pădurii, ci o femee ca toate femeile, atâta numai că e îmibrăcată domnește, îi spuse că după câte auzise el, n-a mai rămas nici urmă de păgân în țară, că o parte a căzut în luptă dreaptă cu românii, iară cealaltă parte a fost respinsă peste hotar. Prin urmare, dacă cumva de frica tătarilor s-a retras și s-a ascuns ea în aceste locuri pustii, poate acuma în voia cea bună să se-ntoarcă înapoi în lume, de unde a venit.

— Da de domnul țării n-ai auzit nemică? întrebă mai departe doamna.

— De care domnul țării?… Poate voiești să zici de vodă?

— Da, de vodă!… ce-ai auzit despre dânsul?…

— Să fii dumneata sănătoasă!… Vodă, sărmanul, a căzut în luptă cu tătarii!… Dumnezeu să-l ierte, că, după cum spun cei ce l-au cunoscut și-au vorbit cu dânsul, bun suflet de om a mai fost!

Doamna, auzind că soțul ei a căzut în luptă, prinse a se văita și a plânge de se răsunau văile.

Credincioșii săi, care se aflau în cealaltă parte a pietrei, cum auziră că țipă, alergară care dincotro și-o întrebară ce este, ce s-a întâmplat?

— Bărbatul meu și domnul vostru nu mai trăiește!… L-au mâncat păgânii de viu! răspunse ea văitându-se și smulgându-și părul din cap, de-ți era mai mare mila să te uiți la dânsa.

— Și cine ți le-a spus Măriei Tale acestea? întrebă unul dintre oamenii săi cei mai bătrâni.

— Iacă cine mi le-a spus! zise ea, arătând spre ciobanul oare sta uimit locului.

— Mă! adevărat să fie ceea ce-ai spus tu? întrebă iarăși omul cel ce întrebase și pe doamnă.

— Și-ncă cum!… Dar dacă nu mă credeți, n-aveți decât să mergeți și să vă încredințați și singuri! răspunse ciobanul și plecă apoi mai departe după caprele sale, care se pierdură printre tufele și buhașii de prin apropiere.

— Da! pregătiți-vă cât mai degrabă de drum, căci eu încă astăzi vreau să mă întorc acasă, să văd ce s-a mai întâmplat cu soțul meu! zise acuma doamna.

— Bine!… Să ne întoarcem!..! dar ce să facem cu odoarele și cu banii, cu comorile ascunse?… Cum să le luăm, că-s multe și grele, iar noi suntem prea puțini ca să le putem duce în spate? întrebă iarăși unul din păzitori.

— Comorile?… Ce să faceți cu comorile?… Lăsați-le dracului pomană comori… Comori îmi mai trebuie mie acuma, când am pierdut cea mai scumpă comoară ce-am avut-o pe lumea aceasta?!… Afurisite să fie în veci și pururea cel ce va pune de azi înainte mâna pe dânsele, căci mai mult din pricina lor. am ajuns eu în starea în care mă aflu acuma!

Și cum rosti cuvintele acestea voi numaidecât să plece așa cum era.

Oamenii însă o opriră, luară în grabă ce putură cu dânșii, înfipseră o ciuhă[12] deasupra locului unde erau comorile îngropate, și apoi, lăsându-le acolo, unde le-au fost ascuns când au venit, s-au întors cu toții spre Suceava.

Ce s-a întâmplat mai pe urmă cu doamna, a cărui soț a căzut în luptă cu tătarii, nu se știe.

Atâta se știe numai că pietrele de pe hotarul Mănăstirii Humorului, unde a petrecut ea un timp mai îndelungat, s-au numit de atunci încoace Pietrele Doamnei, și tot așa se numesc ele și-n ziua de astăzi.

Iar ce atinge de comorile sale, afurisite fiind de dânsa, nime nici până azi nu s-a putut atinge de ele, căci cum voiește cineva să le iee de-acolo, îndată se și cufundă, și dimpreună cu dânsele se duce și cel ce vrea să le iee, în fundul pământului, și dus rămâne apoi pe vecie, căci știma banilor, care s-arată în toate chipurile, nu-l lasă să puie mâna pe dânsele, ci, sau îl stâlcește și-l schimonosește sau îl îngroapă de viu.

PIETRELE DOAMNEI

Notă

Paul Leu: Legenda a apărut în revista Junimea literară, anul III, nr. 1, 1906. p. 13-16.

ROMÂNCA ȘI TĂTARII


            Văzând adică românii și cu ceilalți locuitori din. Ardeal că Han-Tătarul își face de cap cu oamenii săi, se adunară degrabă din toate părțile și, luându-se după dânsul, începură a-l bate și a-l respinge din țară, măcelărindu-i și omorându-i o mulțime de oameni.

Han-Tătarul, văzând acuma și el, că nu e lucru de șagă, că ardelenii voiesc să-i curme zilele lui și ale oastei, dă dos la față și, părăsind Ardealul, se îndreaptă spre Maramureș. Însă fiind aice și mai bine bătut și alungat, „și văzând că altmintrelea nu e chip de scăpare, o apucă degrabă cu oastea, ce-i mai rămăsese, de la satul Borșa spre țara Moldovei, peste munții cei mai înalți, precum peste Bratila, Fluturica și Tătarca din apropierea satului Cârlibaba, apoi peste Dadul, Senatoriul, Botușul Mare, Orata, Colacul, Arsineasa, pe un drum, care până și-n ziua de astăzi se numește Drumul Tătarilor, și nu se opri până sub muntele Sălătrucul,” aproape de satul Vama din Bucovina. Aice apoi, fiindcă înserase acuma cum se cade, și ostașii erau prea osteniți de drum și de luptele ce le avură cu ardelenii și maramureșenii, se opriră ca să se odihnească… să doarmă măcar o noapte în liniște și pace, ca apoi, a doua zi, dimineață, cu atât mai ușor să poată năvăli asupra românilor din ținutul Vamei, să se răzbune asupra acestora, pentru că nu putură s-o scoată la capăt, după cum adică le-a fost dorința lor, cu cei din Ardeal și Maramureș.

Românii din Vama și cei de prin împrejurime nici cu spatele nu știau despre ceea ce li se pregătește. Prin urmare, căutându-și ei de trebile lor, se culcară liniștiți și dormiră în pace, nici visând măcar că s-ar afla în apropierea lor vro ceată de tătari cu hanul lor în frunte, care căuta în același timp fel și chipuri de mijloace, cum să năvălească asupra lor și să-i despoaie de avere, să le răpească nevestele și să le nimicească și pustiiască satele.

Trece noaptea și suflet de român nu știe încă nemică despre sosirea tătarilor…

Colea, pe la răsăritul soarelui, se scoală o româncă din Vama, o nevastă tânără, voinică și isteață, și luând un val mare de pânză în cap, iară în brațe un copil mic de țâță, frumos ca un îngeraș, se îndreptă cu pași lini spre Valea Sălătrucului sau Sălătruca, care curgea alăturea cu muntele Sălătrucul, cântând cu-n glas dulce și fermecător o doină bătrânească din timpurile vechi.

Astfel tot cântând și dezmierdând gingașul său copilaș ajunge românca la Sălătruca și puindu-și copilul pe malul părăului, se dă a ghili pânza ce-o adusese cu sine.

Dar iată! că nici nu apucă ea bine a da odată pânza în apă, când numai ce aude un zgomot asurzitor străbătând la urechile ei. Spăriată de acest zgomot necunoscut ei până atunci, aruncă iute pânza pe mal și degrabă își rădică capul și se uită în toate părțile să vadă ce este.

Înfiorătoare priveliște!…

Pe drumurile și munții din apropierea Vămii, pe culmele Sălătrucului, se vedeau o mulțime de tătari înarmați cu spade, sulițe, arcuri și tot feliul de arme, foșcăind încolo și-n coace ca furnicele într-un mușunoi și înăintând cu iuțeală spre sat.

Frunzele și vreascurile cele uscate, peste care treceau tătarii, făcură zgomotul pe care îl auzise românca. Și fiindcă în dimineața aceea, după cum se spune, era o liniște foarte mare, nu numai ori și ce zgomot dar până și vorbele mai apăsate ale tătarilor se puteau foarte lesne auzi și pricepe.

Așadară românca, tăcând ca chiticul, trăgând bine cu urechia, între multe altele auzi și următoarele cuvinte, care veneau din aceea parte.

— Fraților! cică zicea Han-Tătarul, la luptă, căci timpul de izbândă iată-l-ăi în sfârșit se apropie!… Rușinea ce-am tras-o la ardeleni și maramureșeni, frații acestor ghiauri și dușmani ai noștri, strigă la cer, ca să ne răzbunăm!… Până la apusul soarelui tot ce e viu în Vama și prin împrejurul, acesta, tot ce e român să piară!… Să nu cruțați pre nime!… Tineri și bătrâni, bărbați și neveste, tot, tot ce va cădea înainte să nu scape cu viață din mâinile voastre!… Făcând aceasta, toată prada, pe care veți pune mâna, să fie a voastră!…

Românca, care sta tupilată cu urechia la pământ, auzind aceste cuvinte înfiorătoare și bărbare ale Han-Tătarului, se repede degrabă la copilul său, care se juca cu niște floricele de pe malul părăului Sălătruca, îl ie iute în brațe și fără a pierde timpul aleargă tot într-un suflet, ca să dee vămenilor de știre, că iacă cum și iacă ce-i!… să sară cu mic cu mare împotriva dușmanilor tătari, care pe neașteptate voiesc să năvălească asupra lor ca niște lupi flămânzi asupra unei stâne de oi.

Dar abia ajunge ea în marginea satului, când iată că copilul începe a plânge și a țipa, ca și când l-ar fi mușcat un șarpe.

Maica sa, vrând să-l domolească, îl aplecă la sân, îi astupă gura… În zădar însă că, copilul țipa de-i țiuiau urechile și așa de tare se svârcolea, ca și când ar fi voit anume s-o reție în loc, să nu-i lese timp, ca să alerge mai degrabă spre sat…

Ce să facă acum biata nevastă? cum să-l domolească?… Cearcă într-un fel, cearcă într-altul, dar copilul ținea a lui!… Și ce n-ar face ca să nu-l audă tătarii, să nu vie asupra lor și să-i mântuiască de zile pe amândoi, mai nainte de-a putea ea ajunge în sat și-a da de știre sătenilor despre ceea ce li se pregătește.

Tătarii înăintează din ce în ce tot mai aproape de sat… Încă vro câteva minute pierdute în zădar și atunci atât ea cu oopilul, cât și-ntregul sat erau să devie prada urgiei acestor păgâni făr-de inimă și Dumnezeu.

În această stare înspăimântătoare, românca, cu gândul de-a scăpa cu ori ce preț satul și pre confrații săi, uită că e mamă, ie degrabă ștergarul din cap, învălește copilul într-însul, lăsându-i numai capul slobod, ca să nu se înădușească, îl acață apoi de-o creangă din molid și lăsându-l în știrea domnului, aleargă tot într-un suflet fâlfâindu-i părul în vânt, până ce ajunge în sat. Cum ajunge în sat strigă în gura mare, să sară cu toții la luptă, să apuce orișice le va veni la mână, căci iacă!… o mulțime de tătari cu hanul lor în frunte se apropie de sat și vrea pre toți să-i cotropească.

Pe când românca înspăimântată alerga în toate părțile prin Vama și îndemna pre consătenii săi să sară la luptă, tătarii ajunseră în marginea satului nu departe de molid, unde era acățat copilul, care și acuma, purtat fiind în toate părțile de creanga ce-o bătea vântul, se văita și țipa de-ți lua auzul.

Văzând tătarii, ce apucară înainte, copilul acățat de creanga molidului și auzindu-l țipând, se-nfiorară și cu toții stătură ca încremeniți locului, fără să pășească măcar un pas înainte, nici lăsând pre cei din-napoi să plece mai departe.

Han-Tătarul, care venea în urma oardei, văzând-o stând locului și căutând cu înfiorare asupra copilului și nevoind nici într-un chip să se urnească mai departe, se făcu foc de mânie și răcnind ca un leu, zise.

— Ce vă este vouă de stați locului și nu înăintați?!… Nu vă e rușine obrazului să vă înspăimântați de-un pitic, pe care maica sa, din te miri ce pricină, l-a lăsat aice corbilor spre hrană!… Sau poate vă temeți, că sabia dușmană vă va frânge capul?!… Nu fiți babe fricoase!… ci grăbiți-vă mai iute, căci iată! colea vă așteaptă un ospăț bun și gras!… O împărțire frățească de bani, pâine și vite, după ce veți stânge de viață pre toți ghiaurii, câți se află în satul acesta și-n celelalte de prin apropiere!…

— E semn rău stăpâne, răspunse un căpitan bătrân și cărunt. Nu sunt eu de ieri de alaltăieri, dar mi-aduc foarte bine aminte, că pe când eram mai tânăr, o ceată întreagă de tătari, vreo câteva sute de ostași, trebuiră să-și dea cinstea pe rușine, să-și răsplătească cu viața lor îndrăzneala, cu care năvăliră asupra unui sat, asupra unei mâini de români!… Și de ce?… Tocmai din pricina unui copil de țâță, care și-acela, ca și-acesta, era acățat denaintea noastră de vârvul unei crengi!… Nu știu ce sfat pot să-ți dau, dară atâta pot să-ți spun, că copilul acesta nu e semn bun pentru noi!…

— Nu e semn bun acesta!… Ba alta vi s-a năzărit!… Zi mai bine că o nălucă v-a amețit la toți capul! răcnește iarăși Han-Tătarul, de gândeai că i-or ieși plămânele, nu ceva.

Însă nu apucase el bine a rosti aceste cuvinte, când numai se trezesc deodată înconjurați din toate părțile dimpreună cu toată oastea sa de românii vămeni și cei de prin împrejurime, care, deprinși și dedați cu asemenea năvăliri ale păgânilor, nu pierdură mult timp, ci cum le vesti românca despre astă năvălire neașteptată, cât ai bate în pălmi, se înarmară mic cu mare cu ce le veni la mână, și ieșiră acum să întâmpine pre tătari cu colaci, de care să le scapere ochii…

Tătarii, văzându-se împresurați de toate părțile de români și neavând chip într-altfel cum să facă, își luară inima în dinți și cu o nespusă mânie și furie se repeziră asupra românilor, de socoteai că-i vor sfărma pre toți deodată, nu alta.

Dar apoi las numai pre români, că și ei nu sunt de cei ce poartă frică de-o furnică, cum merge vorba… Știu și ei cum să se bată și să se apere, când vine treaba la adică… Se aruncară tătarii asupra, lor cu gândul ca să-i sfarme pre toți deodată, dar nici aceștia nu rămase mai în urmă, ci aruncându-se asupra dușmanilor lor de moarte cu o îndoită furie, făceau să zboare capurile păgânilor în toate părțile ca niște mingi, când se joacă copiii de-a sita la cumătră.

Înainte, înapoi, în dreapta, în stânga, ori în care parte te-ai fi uitat, îmbiau coasele, securile și sulițele românilor, cum îmblă hădăragele îmblăciilor, când îmblătești trifoi, iar săgețile din arcuri așa de iute și de des zburau și cădeau asupra tătarilor, de ți se părea că a dat o grindină într-un lan mare de holdă.

Fiind însă că tatarii erau poate însutit mai mulți de cât românii, făcură ce făcură și cei ce mai rămase scăpară din mâinile românilor și apucară iarăși drumul îndărăpt pe unde au venit și fugind ei așa cale de vro câteva sute sau mii de pași, dimpreună cu hanul lor, se opriră deodată într-un loc, care pentru dânșii era cu mult mai îndămânatic pentru luptă de cât ce de mai nainte.

Românii socotind că tătarii au apucat acuma drumul la sănătoasa, se luară pe urma lor cu gândul să-i potopească până într-unui, ca să nu-i năcăjească și de altă dată. Dar n-a fost să fie tocmai așa, după cum își închipuiau ei, căci aflându-se acuma tătarii într-un loc cu mult mai îndămânos și priincios pentru dânșii, iară pentru românii foarte primejdios, era aceștia să pățească una nemaipățită. Tătarii, vicleni și foarte deprinși la apucături, încunjurară ei acum pe români și mânia lui Dumnezeu ce făcură cu dânșii… Tăiau într-înșii ca-n curechi!…

Nu-i vorbă, că și românii se luptau voinicește, dar ce folos! că de astădată tătarii îi întreceau!…

Pământul era acoperit de trupuri românești și tătărăști… Sângele curgea șiroi… Munții și văile sunau de vaietele și strigătele luptătorilor și a celor ce-și da sufletul… Puțin timp să mai fi trecut, și-atunci… nu știu zău ce s-ar fi ales de români!…

Dar tocmai pe când românii se aflau în cea mai mare primejdie, tocmai pe când puțină nădejde mai aveau ei de scăpare, iată că românca noastră cea cu copilul, îmbrobodită cu un ștergar alb ca omătul, iară pe alocuri pătat cu jpete roșii de sânge, care ca un steag fâlfâia în cânt, încinsă c-o prigitoare asemenea albă, călare pe-un cal negru și sprinten ca un șoim, în mâna dreaptă purtând o spadă, ce-a fost luat-o cu puțin mai nainte de aceasta de la un tătar, pre care îl trimisele în ceealaltă lume, să facă cartele pentru confrații lui care mai rămăsese în viață, se repede ca un vultur tocmai când era lupta mai amară, mai înverșunată și mai cruntă, și… s-o fi văzut numai… părea că era îngerul răzbunării, nu ceva alta, așa mi se învârtea printre tătari și pre care mi-l ajungea cu spada… era vai și amar de dânsul!… i se ducea capul tot de-a dura ca și-un bostan, când îl răpezi dintr-un deal într-o vale.

Tătarii, văzându-se izbiți de această nevastă și neștiind  femee e, nălucă e, sau ce păcatul e?… se îngălmăciră așa de tare, că singuri nu știau acuma unde le stă capul.

Românii iarăși, la rândul lor, se folosiră de această îngălmăceală a tătarilor și-ndoindu-și curajul și puterile deteră năvală asupra lor și așa de rău mi ți-i bătură și stâlciră, încât numai foarte puțini mai rămase cu viață. Și care mai scăpară ca prin urechile acului din mâinile românilor vămeni și a celorlalți de prin apropiere o luară la fugă peste munți, dealuri și văi, pe-o cale, care se numește până în ziua de astăzi Drumul Tătarilor, și ieșiră lângă orașul Rădăuți. De aice apoi, luându-se iarăși de-a dreptul peste țarine, prin dumbrăvi, prin lunci, pe unde apucară, nu se opriră până la dânșii în țară.

Românii învingători, după ce se îngrijiră de frații lor căzuți în luptă, după ce-i adunară și-i înmormântară pre toți, făcând asemenea și cu tătarii morți, se înturnară înapoi fiecare la locașul său, ne mai având grija tătarilor fugari, că vor mai veni și de-a doua oară să se răzbune asupra lor pentru bătălia ce-o pierdură în Ardeal și Maramureș.

Viteaza româncă însă, aducându-și acia acuma aminte de copilașul său, aleargă tot într-o fugă la dânsul, să vadă ce s-a întâmplat cu el, se mai află încă tot acolo, unde l-a lăsat ea, ori poate l-or fi omorât tătarii?…

Dar ce mare îi este mirarea, când ajunge lângă molid și vede că copilul se află pe aceeași creangă, pe care l-a fost acățat… Și când se apropie de dânsul și-l ia de pe creangă, copilul începe a zâmbi la dânsa și a gângăni, ca și când ar fi voit să-i spuie, că numai printr-însul au scăpat măsa și toți ceilalți români de pieire.

Maică-sa, văzându-l astfel, îl strânge la piept, îl sărută cu dulceață și se-ntoarce apoi cu dânsul acasă, mulțămind lui Dumnezeu că a scăpat satul său Vama de aprindere, ruinare și pusteirea tătarilor, iară pre consătenii săi și ceialalți români de prin apropiere de moarte…

ROMÂNCA ŞI TĂTARII.

Note

S. Fl. M.: Tradiţia aceasta am auzit-o de la mai mulţi români din satul Vama, districtul Câmpulungului.

Paul Leu: Marian publică, pentru prima dată, această legendă în Calendarul ortodox, anul IV, 1879, p. 123-131.

PLAIUL TĂTARILOR


            Cică în vremile vechi, pe când țările, în care locuesc astăzi românii erau bântuite din toate părțile de cătră o mulțime de lifte păgâne, trei români, oieri din Ardeal, anume Petrea Colac, Nechita Țimpău și Leonte Timul, sfârșindu-li-se păscătoarea în țara lor și neavând cu ce să-și ție bucatele, ca să nu piară de foame, se hotărâră ca să părăsească pe un timp oarecare vetrele străbune, să-și ee turmele și să treacă cu dânsele în munții despre răsărit, care erau pe acele vremuri pustii.

Și cum s-au hotărât, așa au și făcut; își luară toate turmele și lucrurile cele trebuincioase unor oameni, care trăiesc numai din creșterea vitelor, și dimpreună cu nevestele, copiii și ciobanii ce-i aveau se porniră spre răsărit, trecând dintr-un loc într-altul, de pe un munte pe alt munte.

Așa umblără ei încolo și încoace prin munții despre apus ai Bucovinei vro câțiva ani de-a rândul, fără ca să descalece în vreun loc pentru totdeauna. unde vărau, nu iernau, unde iernau nu vărau. Și deoarece ei erau numai niște păstori simpli, care, de cum s-au trezit, tot pe lângă vite au petrecut, de aceea nu duceau altă grijă, fără numai cea a vitelor lor, iar când acestea erau sănătoase, plăcerea lor cea mai mare era să cânte din fluier și din buciume după datina apucată din moși-strămoși.

Într-o primăvară, îmblând ei, ca de obicei, cu turmele lor dintr-un munte într-altul, dintr-o lucină[13] și prelucă într-alta, iată că dau într-o bună dimineață de un plai, peste care, nu știu cum s-a întâmplat, că nu dăduse mai nainte sau nu-l băgaseră până atunci în samă și de aceea le era cu totul necunoscut.

Văzând ei plaiul acela, se hotărâră să nu mai îmbie rătăcind dintr-un loc într-altul, ci să se așeze undeva pentru totdeauna în apropierea acelui plai. Deteră deci cu oile peste plaiul descoperit spre miezul nopții, apucară drept în vale până ce ajunse într-o fundoaie adâncă, de unde nu se vedea decât în cer și pre pământ din pricina munților celor înalți, care o încunjurau și care erau acoperiți de uriașe păduri de brazi, molizi și mesteceni. Coborând mai jos cu turmele, deteră de o vălicică, care șerpuia printre copacii cei uriași iar pe lângă vălicica aceea de-o poieniță frumoasă.

În fundul vălcelei aceleia, care mai târziu s-a numit Fundul Moldovei, s-au hotărât ei să se așeze peste vară. Și cum s-au hotărât, îndată s-au și apucat unii să dureze o colibă, alții o târlă mare, iar alții s-au dus cu oile la păscut pe dealurile și pe munții de prin apropiere.

Doi ciobani însă, care erau mai voinici și mai umblați, luând o secure subsuoară și ceva merinde în traistă, s-au întors îndărăpt ca să caute, unde vine și încotro duce plaiul de pe vârful muntelui.

Ieșind cei doi ciobani în vârful muntelui, apucară spre răsărit și mergând tot înainte, au văzut de la o vreme că plaiul apucă pe malul drept al văii ce trece prin fundoaia, unde s-au fost oprit cu oile, adică a Moldovei, și duce în jos spre țară.

Și tot mergând înainte au trecut pe locurile, unde se află astăzi satul Pojorâta, și nu mai departe pe lângă Piatra Străjii, până ce ajunse în partea de sus, adică despre apus a Câmpulungului de astăzi.

De aice, văzând că plaiul duce în jos alăturea cu apa Moldovei, s-au pornit îndărăpt, ca să vadă acuma până unde merge plaiul în sus, și mergând la deal au ieșit în vârful Runcului Pojorâtei, de aici au trecut peste munții Arșița Huhului, Opcina Arsinesei, Colacul și Orata, apoi peste Botușul Mare, și tot așa, mergând ei pe plaiul, care trecea mai departe tot cam pe la culmea munților celor mai înalți, s-au trezit deodată că au ajuns în țara lor, în Ardeal.

Ajungând în părțile acele ale Ardealului, începură a întreba de unul și de altul despre plaiul care duce peste munți.

Ardelenii răspunseră, că va fi de bună samă plaiul, pe care vin tătarii din țara de peste munți, sau cum s-ar zice în ziua.de azi din Bucovina, și pradă la dânșii.

Întorcându-se după aceasta ciobanii la stăpânii lor, li-au spus că pe plaiul, care l-au cercetat ei și care vine din jos de la țară și trece până dincolo de munți în Ardeal, îmblă tătarii ce vin din țară și pradă Ardealul, căci așa le-au spus oamenii ce i-au întrebat.

Stăpânii auzind această veste neașteptată, s-au supărat foarte tare, cugetând că nici în fundoaia, în care s-au fost așezat acuma pe un timp mai îndelungat, nu vor putea scăpa cu obraz curat, după cum nu scăpase în mai multe rânduri mai nainte, când se aflau în țara lor. De aceea, de groaza cea mare, îndată și-ar fi luat atât turmele, cât și toate lucrurile ce le aveau cu dânșii, și s-ar fi dus de acolo, încotro i-ar fi dus ochii și picioarele, numai să scape de urgia păgânilor. Dar nu se îndurară să se ducă de pe locurile cele frumoase, unde le era foarte îndămână nu numai vara, ci și iarna. Iară să rămâie se temeau, că trecând tătarii pe acolo, să nu dee de dânșii și să le iee turmele, după cum li s-a întâmplat cu vro câțiva ani înainte de aceasta, că au căzut mai de multe ori atât ei, cât și turmele lor pradă în mâinile păgânilor, din a căror ghiare scăpară numai ca prin urechile acului.

Cu toate acestea însă ei s-au hotărât, ce-a da Dumnezeu, să stee pe loc.

Cam pe la mijlocul verii, când erau munții mai înverziți și mai frumoși, aud din fundul pădurii mai multe glasuri străine, care treceau pe vârful muntelui, pe plaiul, ce-l descoperiseră ei la începutul primăverii. Cum auziră ei glasurile acelea, îndată le trecu prin minte, că alta nu poate să fie, fără numai tătarii, care de bună samă trec iară la pradă în Ardeal. Deci se furișară repede vro câțiva dintre dânșii prin pădure și ieșiră la vârful muntelui, ca să se încredințeze ori de e adevărat ceea ce bănuiau.

Și cum au bănuit, așa a și fost. Tătarii mergeau fără nici o grijă, știind pustii locurile, pe unde treceau, și unii mergeau călare, alții pe jos, unii cântau, alții fluierau, unii glumeau, alții povesteau, ei știau ce.

Păstorii, uitându-se lung din ascunzișurile lor și văzând ceea ce se petrece, socotiră în mintea lor. Cât de bine ar fi să fim noi mai mulți inși! cum le-am tăia drumul și toată pofta de a mai merge la Ardeal!

Cu acest gând, petrecându-i numai cu ochii, se-ntoarseră la ceilalți păstori și le povestiră din fir în păr toate câte le-au auzit și văzut, cum treceau tătarii cântând și fluierând spre Ardeal, fără nici o grijă că li s-ar putea întâmpla ceva, ca și când ar fi fost în țara lor.

Mai pe urmă, adunându-se toți păstorii, adică cei trei stăpâni dimpreună cu bacii, ciobanii și strungarii la un loc, se sfătuiră ca la întoarcerea tătarilor îndărăpt din Ardeal să le taie drumul și, numai dacă le va fi cu putință, să nimicească pre toți cât le vor cădea în mână.

Și cum s-au sfătuit, așa au și făcut. Lăsară stâna și turmele în știrea femeilor și a fetelor, luară fiecare câte-o secure, se porniră cu toții spre vârful muntelui, pe culmea căruia trecea plaiul. Aici alese părțile cele mai primejdioase, unde ducea plaiul prin văgăuni și înfundături sau pe coastele cele mai piezișe ale munților și acolo apoi începură, mai ales pe la cotituri și încârnituri, să taie copacii cei mai înalți și mai groși și să-i hătească de-a curmezișul plaiului astfel, ca nimene să nu poată trece cu una cu două peste dânșii, iar mai încolo îi tăiară atât de o parte, cât și de alta de plai numai pe jumătate, adică numai îi înțânară astfel ca pe când vor trece tătarii să-i poată cu înlesnire răsturna asupra lor.

După ce sfârșiră de tăiat și înțânat toți copacii, câți cugetară ei că le vor fi de-ajuns spre nimicirea unei cete întregi de tătari, se-ntoarseră cu toții, la stână, lăsând numai pre doi inși de pază cu buciumile, ca să aibă la timp de trebuință cine le da de știre.

La vro câteva zile după aceasta, ciobanii ce stau la pândă, auziră iarăși pe vârfurile munților din sus un vuiet mare ca și când ar veni un puhoi cumplit.

Erau tătarii, care se întorceau încărcați de pradă și voioși de izbânda ce-au făcut-o în Ardeal.

Pândașii, cum auziră vuietul și se încredințară că se întorc tătarii, îndată începură a buciuma și a da de știre celorlalți ciobani.

Aceștia dimpreună cu stăpânii lor, cum auziră buciumând, apucară degrabă cu toții securile și… să te duci băiete, tot într-o fugă la deal. Ajungând la locul, unde hotărâră să întâmpine pre tătari, se puse fiecare la pândă pe locul care-i venea mai dindămână. Iar când au ajuns tătarii în dreptul lor, au început care dincotro a împinge copacii asupra lor cu niște prăjini lungi anume făcute spre acest scop.

Copacii, fiind numai înțânați, care cum îl ajungea cu prăjina, deauna se și cumpănea la vale și cădea cu o repejune ne mai spus de mare asupra tătarilor, care treceau pe plai în jos cântând și hălăcăind fără de nici o grijă, că li s-ar putea întâmpla vreo nenorocire.

Și deodată, când ajunseră tătarii în dreptul păstorilor români, era acum pe la înserate și începuse hăt bine a se întuneca, de aceea nu știau de ce să se prindă, încotro să apuce și ce să facă?… Deteră să treacă repede înăinte, dar le era peste putință, căci în calea lor sta o mulțime de copaci groși și cepuroși răsturnați claie peste grămadă… dau să se întoarcă îndărăpt, nici atâta, căci fiecare copac înțânat, împins fiind în coastele și în urma lor, răsturnându-se, trântea la pământ câte zece-douăzeci de copaci, care stau în calea lui, și pre care tătar cum îl ajungea îl și culca la pământ.

Și așa toți tătarii, în număr ca la vro două sute de inși, parte călări și parte pedeștri, fură în vro câteva ceasuri zdrobiți, turtiți și amestecați cu pădurea răsturnată peste dânșii.

Astfel scăpară românii ardeleni și maramureșeni de urgia tătărască, căci de atunci încoace lung timp n-a mai călcat picior de tătar în Ardeal și Maramureș. Plaiul însă, din ziua, în care au fost cei două sute de inși măcelăriți în chipul cum s-a arătat, și până în ziua de azi, se numește de cătră românii bucovineni Plaiul sau Drumul Tătarilor.

Și plaiul, despre care ni-e vorba, avea, la intrarea sa în munții Bucovinei, două brațe. unul care se începea în orășelul Solca și se urca în sus pe la Pietrile Muierilor și da în Sihluță, de unde da în Târșciori și apoi ieșea în Poiana Mărului; iar celalalt braț se începea de la satul Marginea, trecea în sus pe pârâul Șoarecului, până spre Pietrele Muierilor, da în Târșciori, și de aicea ieșea, ca și cel dintâi, în Poiana Mărului. Din Poiana Mărului cobora în Craci, unde se întâlnește părăul Poienii Mărului cu al Simidovaticului. De aicia a apucat în jos pe apa Dragoșei, a mers până în Zăvoarele din Mijloc și a ieșit în Câmpul Dragoșei, iară de aicea a apucat mai departe pe Câmpul Dragoșei, alăturea cu Dragoșa până cam spre revărsarea Dragoșei în Moldovița. De la Gura Dragoșei a făcut în sus pe malul stâng al Moldoviței până pe locul, unde se află satul de astăzi Vatra Moldoviței. De aici ieșea la orașul de azi Câmpulung, de unde ducea apoi pe la Piatra Străjii până ce da pe locul, unde se află astăzi Pojorâta. De la Pojorâta începând în sus, ducea apoi mai departe tot cam peste vârful munților, amintiți mai nainte, adică până la

Piatra Sterpariului, nu departe de satul de astăzi Ciocănești. De aicea se desfăcea iarăși în două brațe, un braț de la Ciocănești, trecând apa Bistriței, apuca spre muntele Suhard și de aicea ducea tot pe Suhard până aproape de Poiana Coșnei, nu departe de satul Coșna, apoi pe muntele Cucureasa, de unde scoboria spre Rogna Nouă și intra în Ardeal, iar altul de la Piatra Sterpariului în dreapta peste alte culmi de munți ducea în Maramureș.

Acesta era plaiul, pe care îndătinau a umbla tătarii din timpurile cele mai vechi, când se duceau la prădat în Ardeal și Maramureș și când se întorceau încărcați de pradă îndărăpt spre țara lor.

Dar să lăsăm acuma plaiul și să ne întoarcem iarăși la păstorii noștri.

Cei trei stăpâni, adică Petrea Colac, Nechita Țâmpău și Leonte Timul, după ce au învins și măcelărit pre cei două sute de tătari, și după ce, dimpreună cu ciobanii lor, au luat toată prada cu care se întoarseră tătarii din Ardeal și pe care o scoseseră cu mare greu de pe sub copaci, întorcându-se plini de bucurie la stână, s-au sfătuit să rămâie acolo pentru totdeauna. Și fiindcă erau numai trei stăpâni, iară toți ceilalți erau hargați, au hotărât să se despărțească unul de altul, să se așeze fiecare pe câte un părău, ce dă în apa Moldovei, și apoi fiecare să-și caute mai departe singur de rândul său.

Și cum s-au sfătuit, așa au și făcut. Fiecare și-a ales turmele sale, și-a luat ciobanii și Petrea Colac s-a așezat într-o poieniță lângă un părău, care izvorăște parte din muntele Sterpar și parte din Opcina Huhului, și care de atunci în coace se numește Părăul Colacului. Și după ce s-a așezat el în locul acesta, a cuprins cu timpul tot muntele ce se întinde de la părăul Colacului și până la părăul Cârligăturii, care s-a numit apoi Colacul, iar de ceealaltă parte de Moldova un deal mare, care de atunci încoace se numește Dealul Colacului. Și-a mai cuprins și alte dealuri și munți, dar aceia nu poartă numele lui.

Al doilea, adică Nechita Țimpău, s-a așezat ceva mai la vale în altă poieniță, lângă un alt părău. Dar părăul acela nu s-a chiemat după numele lui, ci părăul Arsinesei, după numele unei nepoate de-ale sale, care o adusese mai pe urmă din Ardeal. Și așa a cuprins muntele Arsineasa.

Al treilea și cei din urmă, adică Leonte Timul, a trecut de cealaltă parte de Moldova și s-a așezat cu turmele sale pe alt părău mai jos de toți și de atunci părăul acela se numește părăul Timului, sau după cum îi spuneau unii Chimăn, care izvorăște din partea despre miazănoapte și apus a unuia dintre cei mai frumoși munți, anume Flocea. Și acesta a cuprins muntele Rachitiș, care se întinde până în părăul Robului, care izvorăște de sub Măgurele Mari sau Măgurele lui Ionel, apoi Dealul Negru și muntele Bobeica, care se întinde până în Părăul Moroșanului.

Și acești trei păstori au fost cei dintâi, care au descălicat și au întemeiat satul ce poartă numele Fundul Moldovii.

PLAIUL TĂTARILOR.

Note

S. Fl. M.: Tradiţia aceasta mi-a comunicat-o mai întâi domnul Toader Leuştean, român şi proprietar din Fundul Moldovei, districtul Câmpu­lungului. Iar în vara anului 1890 mi-a istorisit-o şi Toader Gliga tot de acolo.

Paul Leu:  S. FI. Marian a publicat-o, mai întâi, în Vatra, anul I, nr. 13, 1894, p. 422-424.

PIETRELE MUIERILOR

Nu știu de s-a aflat ori se mai află undeva pe fața pământului vreo țară, care să fi fost de atâtea ori cutreierată, prădată și pustiită de către atâtea limbi străine, păgâne și creștine, de câte ori a fost țara noastră. Și iarăși nu știu de se mai află undeva vreun popor, care să fi avut atâta de suferit din partea nenumăraților și cumpliților său dușmani, ca românii.

Dar cu toate că românii avură, în decurgerea timpului, de-a se lupta cu atâția dușmani, unii mai nesățioși și mai lacomi, mai năpraznici și mai răi de cât alții, care nu numai că le sugeau și scurgieau țara de toate bunătățile, nu numai c-o prădau și o pustiau, ci de multe ori voiau să-i stârpească chiar și pre dânșii, totuși ieșiră din toate luptele acestea învingători, și-o duc, bine, rău, cum o duc și astăzi, pe când partea cea mai mare dintre neîmpăcații lor dușmani se stânse demult de pe fața pământului, ca și când nici n-ar mai fi fost.

Unul din mulțimea acelor dușmani neastâmpărați și înverșunați, din partea căruia în multe rânduri și mari daune, neplăceri și neajunsuri, au trebuit să sufere românii, au fost tătarii. Nu apucau bine a scăpa de dânșii, a se mai înciripa și întrarma puțin și numai ce se trezeau că iarăși au venit asupra lor. Și când veneau era varga lui Dumnezeu pe unde treceau și ce făceau!

Așa o pățiră într-o vară, cine mai știe câți ani vor fi de atunci, și românii din ținutul Solcii. Când cugetau ei că nime nu i-a mai supăra, că cel puțin vara aceea vor petrece în pace și liniște, tocmai atunci se treziră deodată că o mulțime de tătari au trecut râul Suceava pe la Gura Solcii, și apucând părăul Solca în sus s-au îndreptat spre dânșii.

Solcanii, știind prea bine cine-s tătarii și ce sunt ei în stare să facă, cum au prins de veste despre această năvălire neașteptată, îndată s-au și adunat cu toții la un loc și, înarmându-se, care cu ce a putut și cum a putut, voiră să pornească împotriva lor ca să lupte cu dânșii, și de le va fi cu putință, să-i fugărească îndărăpt de unde au venit.

Bine!… ei s-au înarmat și, ca bărbați, puteau să iasă înaintea tătarilor și să lupte cu dânșii!… Dar ce era să-nceapă și să facă cu muierile lor?… să le lese singure acasă numai cu copiii, nu le venea la socoteală, căci ei nu știau încă câți tătari vin asupra lor și cum vor scoate-o cu dânșii la capăt. învinge-i-or, ori poate vor fi învinși?… Și… ferească Dumnezeu!… dacă vor fi învinși. ce să facă atunci muierile?… cum să se apere ele de tătari? …Deci cugetară ce cugetară, și apoi spuse muierilor să iee copiii cu sine, să părăsească cât mai degrabă satul, să apuce pe valea Solcii în sus, și până ce se vor înturna ei înapoi din luptă, să caute și să se ascundă undeva prin fundoaiele munților, ce se întind în partea despre apus al Solcii.

Muierile nu steteră mult pe gânduri, ci ascultând de bărbații lor, luară degrabă copiii în brațe, se porniră pe apa Solcii în sus, trecură pe lângă Piciorul Dealului, Dealul lui Vodă și Tocilele, care se află pe țărmul drept al părăului Solca sau Ciurgăul Mic, cum se numește Solca în acest loc, precum și pe lângă Pinul Mare, Piciorul Cireșului, Piciorul Bun și Ciurgăul Mare, care se află pe țărmul cel stâng al Solcii, urcară apoi un deluț mititel și ieșiră în Sihlișoara. De aice, mai mergând cale ca de vro jumătate de oară spre apus, se treziră deodată pe un munte, pe culmea căruia se află mai multe stânci înalte și ascuțite.

Nu apucară însă bine a ajunge aice, a se sui pe munte și a se adăposti cu copiii pintre stâncile de pe culmea acestuia, când iată tătarii se și apropie de Solca, c-o falcă-n cer și cu alta în pământ, gata numai să prade, să omoare și să nimicească tot ce le va sta în cale.

Românii, care îi așteptau, cum îi zăresc că se apropie de satul lor, îi lasă în pace să vadă ce vor face. se vor apuca de prădat și pustiit ca și prin celelalte părți ale țării, pe unde au trecut, ori vor pleca mai departe?… Iar după ce intrară în sat și văzură că tătarii tot tătari rămân. prădători și pustiitori ca totdeauna, săriră deodată din două părți asupra lor și anume unii de către

Comana și din așezăturile Slatinei Mari, iară alții de sub Dealul lui Vodă, unde erau ascunși, și, luându-i la ochi, prinseră a-i culca cu arcurile la pământ.

Tătarii, văzându-se pe neașteptate încunjurați și bătuți din două părți deodată și neștiind cam cât de mare e numărul românilor, care s-au repezit cu atâta furie asupra lor, se temură că vor fi învinși și omorâți. De aceea nu stătură mult la luptă cu dânșii, ci o apucară din cu bună vreme la sănătoasa pe valea Solcii în sus, pe unde apucară cu puțin mai nainte de aceasta și soloancele, cugetând că dacă vor intra în munți, nime nu-i va mai urmări, și așa vor scăpa cu obraz curat din cursa în care au căzut.

Dar amar se-nșelară, căci ajungând în apropierea muntelui, printre stâncile căruia erau muierile solcanilor ascunse, și voiră să urce muntele și să treacă mai departe… urcă-te dacă poți, și treci dacă ai cum!

Muierile, dintre care cele mai sprintene și mai inimoase erau acățate pe vârful stâncelor, cum îi văzură de departe că se apropie de dânsele, începură, în spaima și groaza lor cea mare, a țipa de se clocoteau văile de prin împrejurime și a-i întâmpina c-o ploaie de pietre, pre care le răsturnau și le aruncau asupra lor.

Tătarii, văzându-se și din această parte loviți și măcelăriți, și încă cum?… pe-o sută și pe-o mie de ori mai rău de cât la poalele munților, în care au intrat, se băgară în toate răcorile. Și ca nu cumva să le fie acolo sfârșitul, deteră dos la față și începură a fugi care încotro, doară scapă mai degrabă, trecându-le tot gustul de luptă și pradă.

Românii, care îi urmăriră până aice, văzând că se împrăștie, ca și niște pui de păturniche, în toate părțile, se luară și mai departe în urma lor și-i fugăriră pe sub poalele muntelui Cerbul, la vale spre răsărit mai până lângă satul Căjvana și pre care tătar cum îl ajungeau și unde-l prindeau, acolo îl și mântuiau de zile.

Și așa scăpară românii solcani de astă dată de tătari!… Și de când au fost muierile lor ascunse printre pietrele, de pe vârful cărora s-au luptat ele cu tătarii, de atunci se numesc pietrele acestea Pietrele Muierilor. Și tot de atunci se zice că uneori, noaptea, se văd mai multe muieri alergând printre dânsele cu capul despletit, cu părul zburând în aer și țipând de se răsună văile de prin împrejurime. Se vede că acestea sunt schimele muierilor, care au căzut în luptă cu tătarii.

PIETRELE MUIERILOR. Tradiţia aceasta mi-a comunicat-o d. Victor Vasilescu, ascultant la tribunalul din Suceava, iar domnia sa a auzit-o în orăşelul Solca, comuna domniei sale natală. O variantă scurtă a acestei tradiţii a publicat-o Staufe-Simiginowicz, op. cit., p. 102.

Tot despre aceste Pietre d. Alex. Braha, farmacist în Solca, îmi scria următoarele: „Pietrele Muierilor se află spre apus de oraşul Solca şi sunt aşezate pe vârful unui munte numit La Pietre.

Din Solca până în Pietrele Muierilor trebuie să mergi ca la trei oare, şi anume se merge pe la biserica ortodoxă ori pe ţărmul părăului Solca în sus până ce ieşi din Sihlişoară, într-un şes numit Şesul lui Mitraşcu, de unde se începe apoi muntele, pe care se află Pietrele Muierilor.

Ajungând pe vârful muntelui dai mai întâi de o stâncă mare, în formă rotundă, care se află la răsărit, şi care se numeşte Pietrele Mici.

De la Pietrele Mici se merge printr-un tufiş des de brazi şi făgani ca la două sute de paşi şi dai de Pietrele Mari, sau Pietrele Muierilor.

Aicea se văd două grupe de pietre. Grupa primă seamănă după forma lor cu Pietrele Mici, sunt însă cu mult ‘mai mari de cât acestea. Pietrele din grupa a doua se trag spre apus în formă lungăreaţă, şi sunt foarte mari şi impozante. Despre miază-noapte se rădică din pământ drept în sus, despre miazăzi însă să rădică treptat aşa, că din partea aceasta se poate, dar cu mare băgare de samă, ajunge pe vârful lor, unde este aşezată o cruce de piatră.  Bătrânii din Solca povestesc că pietrele acestea poartă numele Pie­trele Muierilor de aceea, pentru că îmblând renumitul hoţ Ion Darie cu to­varăşii săi la prădăciuni, muierile lor petreceau printre dânsele, fiind sigure de orişice primejdie.

Chiar şi Darie singur, când era strîmtorit de poteraşi, încă se retră­gea între aceste pietre, unde petrecea apoi cu săptămânile.

Spun mai departe bătrânii, că-ntre crăpăturile acestor pietre se află o pivniţă. În pivniţa aceasta să se fi slobozit înainte de patruzeci de ani mai mulţi solcani legaţi cu funii şi să fi aflat într-însa o masă de piatră de doi stânjeni de lungă, şi împrejurul mesei mai multe scaune rotunde ca bărbânţele şi asemenea de piatră.

În sfârşit, mai povestesc oamenii, că-nainte vreme să fi văzut în apro­pierea pivniţei încă o chingă cioplită în patru muchi, care era aşezată între doi copaci. Capetele chingii se puteau vedea înainte de patruzeci de ani, mijlocul însă nu, fiindcă a fost putrezit. Cu timpul au putrezit şi capetele şi au picat din copaci, aşa că astăzi nemică nu se mai poate vedea.

Crăpăturile, prin care puteau intra înăuntru pivniţei, rupându-se, în decursul timpului, bucăţi mari de pietre s-au astupat şi astăzi nu mai este nime în stare să afle locul pivniţei, fiindcă bucăţile picate jos sunt cât nişte case de mari.

Priveliştea de pe Pietrele Muierilor e minunată. Din trei părţi pădure fără capăt şi dintr-o parte, spre Solca, se vede întreg şesul Sucevei, începând de la comuna Straja şi până la oraşul Suceava.“

PIETRELE MUIERILOR

Notă

S.Fl. M.: Tradiţia aceasta mi-a comunicat-o d. Victor Vasilescu, ascultant la tribunalul din Suceava, iar * domnia sa a auzit-o în orăşelul Solea, comuna domniei sale natală. O variantă scurtă a acestei tradiţii a publicat-o Staufe-Simiginowicz, op. cit., p. 102.

Tot despre aceste Pietre d. Alex. Braha, farmacist în Solea, îmi scria următoarele: „Pietrele Muierilor se află spre apus de oraşul Solea şi sunt aşezate pe vârful unui munte numit La Pietre.

Din Solea până în Pietrele Muierilor trebuie să mergi ca la trei oare, şi anume se merge pe la biserica ortodoxă ori pe ţărmul părăului Solea în sus până ce ieşi din Sihlişoară, într-un şes numit Şesul lui Mitraşcu, de unde se începe apoi muntele, pe care se află Pietrele Muierilor.

Ajungând pe vârful muntelui dai mai întâi de o stâncă mare, în formă rotundă, care se află la răsărit, şi care se numeşte Pietrele Mici.

De la Pietrele Mici se merge printr-un tufiş des de brazi şi făgani ca la două sute de paşi şi dai de Pietrele Mari, sau Pietrele Muierilor.

Aicea se văd două grupe de pietre. Grupa primă seamănă după forma lor cu Pietrele Mici, sunt însă cu mult ‘mai mari de cât acestea. Pietrele din grupa a doua se trag spre apus în formă lungăreaţă, şi sunt foarte mari şi impozante. Despre miază-noapte se rădică din pământ drept în sus, despre miazăzi însă să rădică treptat aşa, că din partea aceasta se poate, dar cu mare băgare de samă, ajunge pe vârful lor, unde este aşezată o cruce de piatră.  Bătrânii din Solea povestesc că pietrele acestea poartă numele Pie­trele Muierilor de aceea, pentru că îmblând renumitul hoţ Ion Darie cu to­varăşii săi la prădăciuni, muierile lor petreceau printre dânsele, fiind sigure de orişice primejdie.

Chiar şi Darie singur, când era strâmtorit de poteraşi, încă se retră­gea între aceste pietre, unde petrecea apoi cu săptămânile.

Spun mai departe bătrânii, că-ntre crăpăturile acestor pietre se află o pivniţă. În pivniţa aceasta să se fi slobozit înainte de patruzeci de ani mai mulţi solcani legaţi cu funii şi să fi aflat într-însa o masă de piatră de doi stânjeni de lungă, şi împrejurul mesei mai multe scaune rotunde ca bărbânţele şi asemenea de piatră.

In sfârşit, mai povestesc oamenii, că-nainte vreme să fi văzut în apro­pierea pivniţei încă o chingă cioplită în patru muchi, care era aşezată între doi copaci. Capetele chingii se puteau vedea înainte de patruzeci de ani, mijlocul însă nu, fiindcă a fost putrezit. Cu timpul au putrezit şi capetele şi au picat din copaci, aşa că astăzi nemică nu se mai poate vedea.

Crăpăturile, prin care puteau intra înăuntru pivniţei, rupându-se, în decursul timpului, bucăţi mari de pietre s-au astupat şi astăzi nu mai este nime în stare să afle locul pivniţei, fiindcă bucăţile picate jos sunt cât nişte case de mari.

Priveliştea de pe Pietrele Muierilor e minunată. Din trei părţi pădure fără capăt şi dintr-o parte, spre Solea, se vede întreg şesul Sucevei, începând de la comuna Straja şi până la oraşul Suceava.“

FÂNTÂNA DOAMNEI

Zice că pe timpul lui Ștefan cel Mare locurile, unde se află astăzi mănăstirea Dragomirna și satele Mitocul Dragomirnei și Lipovenii, erau toate împănate cu păduri de fagi, paltini, carpeni, mesteceni, ulmi și stejari, iar unde și unde se aflau printre dânsele și câte o poiană de o frumusețe rară.

Și fiindcă locurile acestea nu sunt tocmai tare departe de orașul Suceava, iar aerul dintr-însele e foarte curat și sănătos, de aceea locuitorii Sucevei și mai cu samă boierii de divan și cei de pe lângă curtea domnească ieșeau foarte adeseori în duminici și sărbători la primblare în aceste părți. Și unii ieșeau în trăsuri, alții călări, cei mai mulți inși însă pe jos, adică care cum îi plăcea și cum putea.

Cu deosebire însă la întăi mai, adică în ziua de Arminden și la duminica mare vedeai sute de inși, tineri și bătrâni, bărbați și muieri, feciori și fete, toți îmbrăcați sărbătorește, ieșind ca un roi de albine din Suceava și îndreptându-se spre locurile acestea. Și unii luau miei fripți, copturi și alte mâncări cu dânșii, alții feliurite vinuri și lăutari, și după ce ajungeau la starea locului se puneau pe iarbă verde la umbra arborilor, întindeau bucatele și vinul pe fețe de mese și-apoi prindeau a mânca, a bea și a se veseli. Iar după ce se săturau de mâncat și de băut se apucau de joc, care de multe ori dura până după miezul nopții, când se-nturnau apoi cu toții spre casă.

Când țara era în liniște și pace, când neîmpăcații și-ncărnații săi dușmani n-o amenințau cu pustiirea, atunci se zice că chiar Ștefan-vodă, singur, nu odată, ieșea la primblare în aceste părți ca să mai uite de cele griji, ce-l frământau, și mai ales ca să bee apă din izvoarele cele minunate ce se află într-însele. Căci trebuie să știți, că apa din izvoarele acestea era, ca și acuma, vestită de bună și sănătoasă. Și Ștefan-vodă tot timpul, cât petrecea în Suceava, nu bea nici când altă apă, ci numai din izvoarele acestea, pentru că apa din Suceava era și pe atunci tot așa de rea, ca și-n ziua de azi. Și când avea timp, nu se mulțămea numai cu atâta, că i se aducea de această apă de băut, ci se ducea ca el singur, cu mâna sa, s-o scoată și s-o bee la starea locului.

Însă nimărui nu-i plăceau aceste locuri frumoase așa de tare, ca Doamnei Ileana, soția lui Ștefan cel Mare, nimene n-avea o atragere atât de mare de a ieși așa de des la primblare pe locurile acestea, ca dânsa. Și mai cu samă îi plăcea ei foarte mult de-a petrece într-o poieniță răsfățată și presurată cu tot feliul de flori, care se aflau în partea despre miazănoapte a mănăstirii de astăzi…

Și fiindcă pe timpul acela, macar că erau mai multe izvoare, din care curgea o apă limpede ca lacrima, rece ca ghiața și foarte bună de băut, nici unul nu era îngrijit cumsecade, ci cum le-a lăsat Dumnezeu, de aceea a pus ea oameni ca să curățească și să îngrijească izvorul din poeniță unde petrecea ea mai adeseori și din care izvora cea măi bună apă, să facă un fel de fântână dintr-însul, și după aceea să-l zidească și să-i puie disdelele și-un acoperământ de lespezi deasupra.

Și oamenii puși, cum a spus, așa au și făcut. Și de-atuncea izvorul acesta, care se poate vedea și astăzi, a început a se numi Fântâna Doamnei. Și tot așa se numește el și acuma. Și nicio apă nu e așa de limpede, de rece și de bună la băut, în toată împrejurimea, cum e apa din acest izvor!

FÂNTÂNA DOAMNEI

Notă

S. Fl. M.: Această tradiţie am auzit-o încă pe când eram student gimnazial de la un călugăr bătrân din Mănăstirea Dragomirnei. O variantă mică a acestei tradiţii a publicat-o Staufe-Simiginowicz, op. cit., p. 71, sub titlul: Die Herrenbrunnen. În treacăt se aminteşte tradiţia aceasta şi într-un articol intitulat: Călătorii pe la mănăstirile din Bucovina publicat în Albina, anul III, nr. 18, Viena, 1868.

MOVILA LUI RĂZVAN

Multe neînțelegeri și certe au mai fost între unii domnitori români și mult sânge nevinovat a trebuit să se verse din pricina lor. Și dacă ne-nțelegerile și certele acelea ar fi adus vrun bine sau vrun folos țării preste care au domnit ei, atunci nu ne-ar fi ciudă. Dar ele numai bine și fericire n-au adus, ci tot numai daune și neajunsuri, tânguiri și supărări, de care ți se sfâșie inima când îți aduci aminte.

O astfel de neînțelegere și ceartă a fost și-ntre Răzvan și Ieremia Movilă, domnitorii de odinioară ai Moldovei.

Știrea, care a străbătut din gură în gură și din an în an până ce a ajuns la noi, ne spune că atât ungurii cât și leșii, cercară de repețite ori să puie mâna pe Moldova. Dar fiindcă nu e așa de lesne a supune o țară, după cum și-ar închipui cineva, de aceea, ca să-și poată mai degrabă și mai lesne ajunge scopul, atât unii cât și alții, cum murea sau se mazilea vrun domnitor român, îndată se puneau luntre și punte ca să vie în locul lui la cârmă unul dintre acei fii de domn sau boieri ușuratici și neprevăzători, despre care cugetau ei că li se va supune la toate și-ntru toate.

Așa s-a întâmplat și pe timpul alegerii domnitorilor despre care ni-i vorba. Ungurii adică, cum prinseră de veste că Moldova a rămas iarăși fără de domnitor, făcură ce făcură și puseră în locul lui pre unul dintre cei mai mari și mai înverșunați protivnici ai fostului domnitor, adică pre boierul Ștefan Răzvan.

Irimie Movilă, care era fiu de domn și care de mult ducea dorul domniei moldovinești, cum auzi ca Răzvan a fost numit domnitor peste Moldova, nu-i veni defeli la socoteală. De aceea a și început a-i purta sâmbetele. Dar fiindcă el, pe timpul acela, nu se afla în țara sa, ci în țara leșească, unde fugise încă pe când trăia domnitorul de mai nainte, și fiindcă nu-și putea așa degrabă împlini scopul, după cum îi era dorința, de-aceea așteptă până ce va sosi un prilej mai potrivit și mai priincios pentru dânsul.

Dar el nu trebui să aștepte mult timp, căci prilejul dorit a sosit mai degrabă, de cum a cugetat.

Turcii, dușmani neîmpăcați ai creștinilor, se sculară iarăși cu putere asupra românilor. Ei se porniră mai întâi asupra țării muntenești, de unde aveau de gând să treacă apoi și-n Moldova.

Răzvan, cum auzi de una ca aceasta, nu așteptă până ce turcii vor ajunge în Suceava, ci adunând în grabă oaste de țară sări domnului muntenesc întru ajutor ca, împreună cu acesta, să respingă pre sălbatecii și nesățioșii păgâni la timp, până ce nu apucă a intra în țară.

Irimie Movilă, cum simți că Răzvan s-a pornit împotriva turcilor, bucuria lui nu era proastă; nu pentru că Răzvan va învinge pre turci și va mântui țara de dânșii… ferit-a Dumnezeu!… nu pentru aceasta, căci lui nu-i era țara în cap, ci pentru aceea, că fiind Răzvan încurcat în război cu turcii, mai degrabă și mai lesne îi va putea cuprinde tronul. Deci fără întârziere ceru el ajutor de la Ieși ca să se poată mai iute porni spre Moldova.

Leșii, care, după cum am spus, voiau asemenea să puie mâna pe Moldova, și care pe timpul acela trăiau în dușmănie cu ungurii, prietenii lui Răzvan, nu se puse defel de pricină, ci îndată îi dete ajutorul cerut, știind prea bine că ceea ce fac ei nu fac spre binele și folosul lui Irimia, nici spre fericirea Moldovei, ci numai spre binele și folosul lor.

Dar Irimia nu-i păsa nemică de aceasta. El voia cu ori și ce preț să fie domn, cât despre altele prea puțin îl durea capul. De aceea cum căpătă ajutorul cerut, deuna se și porni spre Moldova și nu mult după ce intră în țară se făcu, cu ajutorul leșilor veniți cu dânsul, precum și cu ajutorul unor boieri moldovinești doritori de domnii noi, domnitor și stăpânitor în locul lui Răzvan.

Râzvan-vodă, la rândul său, cum prinse de veste că Irimia a intrat cu oaste străină în țară și i-a răpit tronul, se făcu foc și pară de mânie, și cum sfârși războiul cu turcii nu întârzie nici măcar un minut de-a se întoarce cu oastea sa, precum și cu o mulțime de oaste ungurească asupra Sucevei ca să alunge pre Irimia.

Irimia însă, înțelegând de venirea lui Răzvan cu ungurii și știind prea bine ce-l așteaptă dacă nu-și va pune din vreme pielea la adăpost… nu stete cu mâinile în șolduri, ci strânse și el oaste de țară cât a putut și precum a putut și s-a gătit să stee cu război împotriva lui Răzvan.

Era într-o duminică, când s-a apropiat Răzvan cu ungurii săi de târgul Sucevii. Irimia-vodă, ieșit fiind din satul Areni, adică în partea despre miazăzi-apus a orașului Suceava, a tocmit oștile sale asupra orașului și anume. oastea de țară a tocmit-o lângă satul Areni, iară cea leșească, ce-a avut-o la sine, a tocmit-o ceva mai la câmp spre satul Șcheia, pe sub malul ce se află alăturea pe lângă Drumul Băii, adică pe sub malul dealului pe a cărui culme se află astăzi Zamca.

Irimia singur, pe când se făcea toate tocmirile acestea, nu se afla la oaste, ci el era la biserică din Areni la sfânta liturghie.

Când sosi treaba la adică, un cercetaș se duse degrabă și-i dete de știre că oștile lui Răzvan se văd cum vin și se apropie de oștile țării.

Insă Irimia-vodă, deși știa că în astfel de împrejurări nu e bine a pierde mult timp în zădar, totuși n-a voit să iasă din biserică până ce nu s-a sfârșit sfânta liturghie.

Se ajungeau acuma hârâții lui Răzvan cu oștile țării și Irimia-vodă tot nu ieșea încă din biserică, iar când a ieșit oștile ce se întâmpinară din ambele părți, și după o luptă înverșunată între oști, au lovit leșii în oastea ungurească din aripa despre Șcheia îndată îmbărbătându-se și fruntea oștii de țară, unde era Irimia-vodă, au înfrânt pre unguri.

Răzvan-vodă, care se afla în fruntea ungurilor și de sub care căzuse în răstimpul acesta doi cai loviți de arma protivnicilor săi, văzând că nu le e lucru de șagă, încălică pe un al treilea cal, și se sili ca să oprească oastea ungurească, și-a oprit-o, și îmbărbătând-o a tocmit războiul iară la loc. Dar degiaba i-a fost toată încordarea și îmbărbătarea, căci îmbărbătându-se și oastea lui Irimia-vodă, care se afla într-un loc mai bun și în a cărui frunte se aflau leșii, în curând purcese oastea lui Răzvan în răsipă și prinse la fugă.

Răzvan-vodă, părăsit acum de ai săi, părăsit de unguri, în care își pusese toată încrederea și nădejdea, părăsit de toți câți se aflau pe lângă dânsul, și văzând că nu-i mai rămâne nemică alta de făcut, cugetă în sine. fuga-i rușinoasă, dară-i sănătoasă, și cum cugetă, așa și făcu. Dete și el dos la față și prinse a fugi, cugetând că cu fuga va scăpa. Dar în zădar, că oștenii lui Irimia urmărindu-l și fiind, precum se vede, mai sprinteni la picior decât dânsul, îl ajunse, îl prinse și luându-l pe sus îl duse și-l dete pe mâna lui Irimia-vodă.

Ce face acum Irimia-vodă Poruncește mai întâi ca să-l sluțească de nas și de buze, apoi începe a-l mustra și a-i zice.

— Nu ți-a fost de-ajuns că ai lucrat din răsputeri la surparea înaintașului meu!… Ai voit ca trupul meu să-ți slujească de scară pe care să te poți mai degrabă înălța la scaunul domnesc?… Despre mine, dacă aceasta ți-a fost dorința, fie! te-ai înălțat, dar nu pe trupul meu, ci pe una dintre acele ce-nsemnează numele meu, și nu la mărire, cum ai așteptat, ci la pieire, cum ai câștigat!… Cine sapă groapa altuia singur cade într-însa!…

— Tu zici că eu ași fi voit a mă urca pe trupul tău la mărire, uiți însă ca tocmai tu ești acela! răspunse Răzvan cu sânge rece. Sunt pe mâinele tale, Irimie, poți să faci cu mine ce voiești! Dar nu uita, că ceea ce ai făcut tu acuma cu mine și ceea ce mai ai de gând să faci, nu e nicidecum o faptă vitejească nici creștinească, ci o faptă de păgân și bărbară, și vărsarea nevinovatului meu sânge amar o să se răzbune odată nu numai asupra ta, ci și asupra întreg neamului tău!…

Însă Irimia nu băgă în samă cuvintele lui Răzvan, dimpotrivă fără cea mai mică mustrare de cuget i-a tăiat capul și i l-a înfipt într-un par înalt pe care l-a împlântat apoi în vârful unei movile de lut de lângă Drumul Băii împotriva cetății și curții domnești anume ca să se poată vedea atât din cetate cât și din curte.

După această faptă cruntă, Irimia-vodă s-a luat cu oștile pe urma ungurilor și i-a fugărit până la munți și mare vărsare de sânge a făcut pintre dânșii. Apoi s-a întors îndărăpt și s-a așezat în scaunul domnesc din Suceava.

Astfel s-a sfârșit războiul dintre Răzvan și Irimia Movilă- vodă. Și e cam mult timp de când s-a întâmplat acest război. De-atunci și până acuma nici urmă n-a rămas din satul Areni, unde s-a întâmplat războiul acesta, ci numai numele i se pomenește. Unde vor fi fost odinioară biserici mărețe și case frumoase, astăzi e țarină pe care orășenii din Suceava seamănă păpușoi și barabule, și țarina aceasta se numește Areni. Iar podul drumului împărătesc pe care se trece din Suceava în această țarină se numește Podul Arenilor. Asemenea și Drumul Băii, care trece pe lângă Suceava și care ducea pe timpul acela la satul Baia, dincolo de Folticeni, astăzi nu se mai cunoaște nici o urmă.

Movila însă, unde a fost Răzvan-vodă sluțit și ucis, și care de atunci și până în ziua de astăzi se numește Movila lui Răzvan, se vede încă și acuma (anul 1888) pe vârful dealului Tătăraș și anume între, orașul Suceava și satul Ipotești.

MOVILA LUI RĂZVAN.

Note

S. Fl. M.: Tradiţia aceasta mi-au istorisit-o mai mulţi orăşeni ro­mâni din Suceava, între care mai cu samă fostul bărbier Michai Avram.

Paul Leu: Marian a publicat-o, pentru prima oară, în Revista politică, anul III, nr. 10, 1888, p. 14-16.

[1] clăoi(aug.) ˃ claie mare.

[2] selbă˃ pădure tânără și deasă.

[3] îmborda ˃ îmburda˃ răsturna.

[4] hădărag ˃ lemnul gros și mobil al îmblăciului cu care se bat cerealele.

[5] îmblăciu˃  unealtă agricolă rudimentară, formată dintr-o prăjină lungă la capătul căreia sunt legate un băț gros mobil (hădărag) și mai multe curele, cu care se lovesc spicele de cereale sau păstăile de legume pentru a li se scoate boabele.

[6] a înțâna˃ a propti, a sprijini.

[7] pichiure˃ pichere˃ bibilică.

[8] schimbiș˃  cu schimbul.

[9] îngălmăceală˃ învălmășeală.

[10] fundoaie˃ fundătură, loc ascuns prin munți.

[11] galiță˃ pasăre de curte, orătanie.

[12] ciuhă˃ sperietoare pentru păsări, momâie.

[13] lucină˃ poiană, prelucă.

[1]  Scrisoarea inedită a lui A. E. Picot din 6 noiembrie 1874, către S. FI. Marian, inv. nr. 550, proprietatea M. Cărăuşu, Suceava.

[2]   Scrisoarea inedită în limba latină a lui Gustav Weigand, către S. FI. Marian,, inv. nr. 827, proprietatea M. Cărăuşu, Suceava.

[3]   Ibidem, din 26 aprilie 1907, inv. nr. 910.

[4]   Adresa inedită în limba germană a Societăţii antropologice din Viena, către S. FI. Marian, inv. nr. 694, proprietatea M. Cărăuşu, Suceava.

[5]  Originalul inedit în limba franceză al scrisorii lui Ach. Millien, din 13 mai 1892, către S. FI. Marian, inv. nr. 438, proprietatea M. Cărăuşu.

[6]  Scrisoarea inedită în limba germană a lui J. Ulrich, din 11 august 1892, că­tre S. FI. Marian, inv. nr. 800, proprietatea M. Cărăuşu.

[7] Adresa inedită în limba germană nr. Z, 1081/95, emisă de Verein für österrei­chische Volkskunde, din 17 octombrie 1897, către S. FI. Marian, inv. nr. 527, proprietatea M. Cărăuşu, Suceava.

[8]  Scrisoarea inedită în limba franceză a lui Henry Carnoy, din 7 februarie 1897, către S. FI. Marian, inv. nr. 213, proprietatea M. Cărăuşu, Suceava.

[9] Scrisoarea inedită în limba germană a lui Iulian Iaworsky, din 10 noiembrie 1897, către S. FI. Marian, inv. nr. 334, proprietatea M. Cărăuşu.

  [10]  Etnograficeskoe obozrenîb, Moscova, 1895, Tom XXVIII, p. 178.

[11]  Ibidem, p. 183.

[12]  Adresa în limba franceză a Academiei Imperiale de Ştiinţe din Petersburg, către S. FI. Marian, inv. nr. 369, proprietatea M. Cărăuşu, Suceava.

[13]  Ibidem.

[14]  Adresa în limba franceză a lui Angelo de Gubernatis, către S. Fi. Marian, inv. nr. 284, proprietatea M. Cărăuşu, Suceava.

[15]  Angelo de Gubernatis, Dictionnaire international des écrivains du monde latin, Florenţa, 1905, p. 952-953.

[16]  Ibidem, Supplément et index, Florenţa, 1906, p. 131,

[17]  Zeitschrift für romanische Philologie, XXIX, p. 223.

[18]  Scrisoarea inedită în limba germană a lui Hugo Schuchardt, din 13 ianuarie 1904, către S. FI. Marian, inv. nr. 312, proprietatea M. Cărăuşu, Suceava.

[19]  Ibidem

[20]  Zeitschrift für romanische Philologie, XXIX, p. 223.

[21]  Scrisoarea inedită a lui Jan Urban Jarnik, din 23 octombrie 1883, către S. FI. Marian, inv. nr. 322, proprietatea M. Cărăuşu, Suceava.

[22]  Ibidem.

[23]  Ibidem.

[24]  Ibidem.

[25]  Ibidem.

[26]  Cartea poştală inedită a lui J. U. Jarnik, din 21 decembrie 1883, către S. FI. Marian, inv. nr. 323, proprietar M. Cărăuşu, Suceava.

[27]  Ibidem din 23 octombrie 1883, inv. nr. 322.

[28]  Ibidem.

[29]  Ibidem.

[30]  Traducerea făcută de Jarnik după recenzia din boemă: Ornitologia română de S. FI. Marian, Cernowice,

1883,1, 438,11, 423, publicată în Athenaeum Listy pro literatura a Kristiku Veouchon, Rocnik, 1, 15 decembrie

1884, ciste 4, p. 137- 138, inv. nr. 333, proprietatea M. Cărăuşu, Suceava.

[31]  Scrisoarea inedită a lui Jan Urban Jarnik, din 3 februarie 1884, către S. FI. Marian, inv. nr. 321, proprietatea M. Cărăuşu.

[32]  Ibidem, din 10 august 1884, inv. nr. 324.

[33]   Mélusin, Tomul II, 1884—1885, p. 2, (A nos leteur).

[34]  Scrisoarea inedită a lui Jan Urban Jarnik, din 9 februarie 1897, către S. FI.

Marian, inv. nr. 326, proprietatea M. Cărăuşu, Suceava.

[35]  Ibidem, din 20 iunie 1899, inv. nr. 330.

[36]  Ibidem, din 2 iunie 1905, inv. nr. 331.

[37]  Ibidem.

[38]  Ibidem.

[39]  Ibidem.

[40]  Ibidem.

[41]  Convorbiri literare, anul XLIII, nr. 5, din mai 1909, p. 541.

[42]  Scrisoarea inedită a lui Jan Urban Jarnik, din 15 mai 1897, către Şcoala ro­mână, inv. nr. 327, proprietatea M. Cărăuşu.

[43]  Ibidem.

[44] Ibidem, din 28 mai 1897, inv. nr. 328.

[45] Ibidem, din 29 mai 1897, inv. nr. 329.

[46]  Scrisoarea inedită a lui Jan Urban Jarnik, din 28 aprilie 1907, către Leonr- tina Marian, inv. nr. 336, proprietatea M. Cărăuşu, Suceava.

[47]  Ibidem, din 24 mai 1911, .către Liviu Marian, inv. nr. 141.

[48] opcini ˃obcini˃culmi,  coame prelungite de deal sau de munte care unesc două vârfuri.

[49] târșan˃ lăstăriș,  pădure tânără.

[50] brădău˃ brad mare.

[51] sfleder˃sfredel˃ burghiu.

[52] prelucă˃ poiană, despicătură, uneori și pășune, izlaz. În Bucovina și lucină.

[53] sihlete˃ sihlă˃ hățiș.

[54] sfaroc˃ sfarog˃  ceva foarte uscat; o bucată de piele uscată la soare.

[55] lostoță˃ lostriță.

[56] lipan˃ păstrăv mare.

[57] ochean˃ babușcă, roșioară (pești de dimensiuni mici).

[58] deauna˃ deîndată.

[59] păree˃ pâraie.

[60] rebelii˃ rebeliuni, revolte.

[61] bolțiș˃ boltă.

[62] pătrar˃ vas, măsură, baniță pentru măsurarea cerealelor.

[63] haraci˃ tribut pe care țările vasale îl plăteau Imperiului Otoman.

Articole similare